Sciabica împotriva Italiei și a Germaniei

SECȚIUNEA A DOUA RĂSPUNSURI NR. 1891/10 prezentate de Daniele SCIABICA împotriva Italiei și Germaniei, introdusă la 6 ianuarie 2010 EXPOSAT DE FAPT, recurentul, dl Daniele Sciabica, este un resortisant italian, născut în 1960 și deținut la închisoarea San Remo. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: La 13 iulie 1994, Tribunalul din Hamburg l-a condamnat pe reclamant și pe X la închisoare pe viață pentru omucidere voluntară. La 8 septembrie 2000, reclamantul și-a dat consimțământul pentru transfer în Italia în sensul Convenției privind transferul persoanelor condamnate (denumită în continuare "convenția de transferare") și al Protocolului adițional la aceasta.

Reclamantul susține că a fost de acord cu transferul prin semnarea unui document care arăta că încheierea pedepsei a fost stabilită la 3 august 2008. La 9 mai 2001, tribunalul din Palermo a convertit pedeapsa germană într-o pedeapsă veșnică. Această decizie avea drept consecință faptul că reclamantul nu putea pretinde eliberarea condiționată decât după ce a fost condamnat 26 de ani de închisoare. La 29 septembrie 2001, reclamantul a fost transferat în Italia. La 20 martie 2002, reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței de aplicare a pedepsei, solicitând stabilirea unei pedepse de 15 ani. El a susținut că în Germania, ar fi putut obține o eliberare condiționată după ce a ispășit 15 ani, în timp ce în Italia ar fi trebuit să aștepte până când a executat douăzeci și șase de ani.

Prin decretul din 23 septembrie 2002, judecătorul de aplicare a pedepselor a respins recursul reclamantului și a subliniat că pedeapsa a fost executată în conformitate cu dispozițiile legii italiene și că, în acest caz, reclamantul a fost condamnat la închisoare pe viață și nu a primit o creștere a pedepsei. Judecătorul a respins cererea reclamantului de a obține o copie a tuturor documentelor germane și a subliniat că reclamantul a avut cunoștință în momentul transferului faptului că pedeapsa va fi executată în conformitate cu dispozițiile legale italiene. Prin hotărârea din 11 februarie 2004, Curtea de Casație a anulat decizia instanței de apel, astfel încât aceasta să verifice dacă, potrivit unor surse documentare germane, reclamantul dobândise deja dreptul la o reducere a pedepsei înainte de transferul în Italia.

Prin decretul din 27 octombrie 2004, instanța de judecată, după examinarea documentelor germane, a subliniat că, în momentul transferului, reclamantul nu a beneficiat încă de reducerea pedepsei. Potrivit dreptului german, suspendarea pedepsei poate fi impusă după ce reclamantul a ispășit 15 ani de închisoare. Prin urmare, reclamantul nu a dobândit acest drept înainte de transferul în Italia. Reclamantul s-a ocupat de casare. Prin hotărârea din 16 decembrie 2005, Curtea de Casație, considerând că instanța de apel a motivat într-un mod logic și corect toate punctele controversate, l-a decăzut pe reclamant din recursul său. La 2 septembrie 2009, reclamantul a solicitat instanței de apel să suspende pedeapsa.

El susținea că partenerul său acuzat fusese deja eliberat în Germania și că, atunci când a fost transferat în Italia, și-a dat acordul prin semnarea unui document care arăta că sentința se încheia la 3 august 2008. Prin urmare, a solicitat Curții să achiziționeze acest document și să-l interogheze pe funcționarul Ministerului german. Printr-o ordonanță din 23 noiembrie 2009, instanța de apel a respins cererea reclamantului și, în primul rând, a subliniat că partenerul său acuzat nu fusese transferat în Italia și, prin urmare, situația sa era diferită. În plus, Comisia va reitera argumentul potrivit căruia, în momentul transferului, reclamantul nu dobândise încă dreptul la o suspendare a pedepsei n mai târziu de 15 ani prevăzute de legea germană.

În ceea ce privește presupusa dată care rezulta din documentul semnat de reclamant, Curtea a hotărât că în original al acestui document în limba germană, membrul de propoziție Sfârșitul sentinței la 3 august 2008 a fost șters. Curtea de apel a subliniat că această situație se referă la mai mulți reclamanți și că, în această privință, a fost depusă o întrebare parlamentară pentru a solicita adoptarea unei legi care să armonizeze regimul de executare a pedepsei cu închisoarea pe viață, prevăzut de legislația italiană, cu cea prevăzută de legislația germană, în conformitate cu principiile Convenției de transfer. Prin ordonanța din 21 iunie 2010, Curtea de Casație, considerând că instanța de apel a motivat într-un mod logic și corect toate punctele controversate l-a decăzut pe reclamant din recursul său.

Dreptul intern relevant la art. 176 alineatul (1) și la art. 3 din CP se citește după cum urmează: Condamnat la o pedeapsă privată de libertate care, în timpul executării pedepsei, a avut un comportament de natură să facă să se creadă că căința sa a fost sinceră (tale da far riterene sicuro il suo ravvedimento ), poate fi admis la eliberarea condiționată în cazul în care a fost executat cel puțin 30 de luni [de închisoare] și, în orice caz, cel puțin jumătate din pedeapsa care i-a fost aplicată, în cazul în care restul pedepsei nu depășește cinci ani. (...). Condamnatul pe viață poate fi admis la eliberarea condiționată în cazul în care a ispășit cel puțin 26 de ani de închisoare. Conform articolului 50 alineatul (5) din Legea nr 354 din 1975, condamnatul pe viață poate fi admis la regimul de semi-libertate după cel puțin 20 de ani de închisoare.

Convenția privind transferul persoanelor condamnate și protocolul său adițional Obiectivele Convenției de transfer din 1983 (Seria Tratatelor Europene, STE n 112) și Protocolul adițional din 1997 (STE nr. 167) al acestuia constă în dezvoltarea cooperării internaționale în materie penală și în servirea intereselor unei bune administrări a justiției, favorizând în același timp reintegrarea socială a persoanelor condamnate. Conform preambulului Convenției de transfer, aceste obiective impun ca străinii care sunt privați de libertatea lor în urma unei infracțiuni să aibă posibilitatea de a fi condamnați în mediul lor social de origine.

Cu condiția, în special, ca persoana în cauză să fie un resortisant al unui stat membru al statului membru în care se efectuează execuția; sau el sau ea (sau, în anumite cazuri, un reprezentant) să consimtă la transfer; ca actele sau omisiunile care au dus la condamnare să constituie o infracțiune în temeiul dreptului statului membru de executare sau să constituie o sigilare a acestora să fie comise sau înregistrate pe teritoriul său La art. 7 din Convenție (Consimțământ și verificare) se prevede că … Lacul de condamnare se va asigura că persoana care trebuie să-și dea consimțământul pentru transfer în temeiul articolului 3.1.d face acest lucru în mod voluntar și fiind pe deplin conștientă de consecințele juridice care decurg din aceasta.

Procedura care trebuie urmată în acest sens va fi reglementată de legea statului de condamnare.

Statul de condamnare trebuie să dea statului de executare posibilitatea de a verifica, prin intermediul unui consul sau al unui alt funcționar desemnat în conformitate cu statul membru de executare, că consimțământul a fost acordat în condițiile prevăzute la alineatul precedent L Autoritățile competente din statul membru de executare trebuie fie să continue executarea condamnării imediat, fie pe baza unei hotărâri judecătorești sau administrative, în condițiile prevăzute la articolul fie să convertească condamnarea, printr-o procedură judiciară sau administrativă, într-o hotărâre a acestui stat, prin care se substituie sancțiunii aplicate în statul de condamnare o sancțiune prevăzută de legislația statului membru de executare pentru aceeași infracțiune, în condițiile prevăzute la art. 11. În cazul în care i se solicită acest lucru, statul respectiv trebuie să indice în statul de condamnare, înainte de transferul persoanei condamnate, care dintre aceste proceduri va urma.

La executarea condamnării este reglementată de legea statului de executare și acest stat este singurul competent să ia toate deciziile corespunzătoare. (...) Art. 10 din Convenția de transfer ( Continuarea execuției. În cazul în care se continuă executarea, statul de executare este obligat de natura juridică și durata sancțiunii astfel cum rezultă din condamnare. Cu toate acestea, dacă natura sau durata acestei sancțiuni sunt incompatibile cu legislația statului membru de executare sau dacă legislația statului membru respectiv impune acest lucru, statul membru de executare poate, prin hotărâre sau administrativă, să adapteze această sancțiune la pedeapsa sau măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracțiuni de aceeași natură.

Această pedeapsă sau măsură corespunde, pe cât posibil, naturii sale, celei impuse de condamnarea care urmează să fie executată. Ea nu poate agrava, prin natura sau durata sa, sancțiunea pronunțată în statul de condamnare și nici nu poate depăși maximul prevăzut de legea statului de executare. În cazul conversiei condamnării, procedura prevăzută de legislația statului membru de executare se aplică. La conversie, autoritatea competentă va fi obligată să constate faptele în măsura în care acestea figurează în mod explicit sau implicit în hotărârea pronunțată în statul de condamnare nu poate converti o sancțiune privativă de libertate într-o sancțiune pecuniară va deduce în întregime perioada de privare de libertate a condamnatului; și n mai mult decât situația penală a condamnatului, și nu va fi obligată să aplice sancțiunile minime prevăzute de legislația privind statul de executare pentru infracțiunea sau infracțiunile săvârșite.

În cazul în care procedura de conversie are loc după transferul persoanei condamnate, statul membru de executare va menține această persoană în detenție sau va lua alte măsuri pentru a asigura prezența sa în statul de executare până la sfârșitul acestei proceduri. (...) GRIFS Grief împotriva Italiei Fără a aduce atingere articolelor din Convenție, reclamantul se plânge de decizia prin care i se impune reținerea pe viață a infracțiunilor. Reclamantul se plânge că și-a văzut pedeapsa transformată într-o condamnare pe viață, în timp ce în Germania, el ar fi ispășit doar 15 ani de închisoare. El consideră că transferul său către Italia a crescut cu facto. pedeapsa cu închisoarea de 11 ani și că acest lucru contravine dispozițiilor Convenției privind transferul persoanelor condamnate și ale Protocolului adițional la aceasta.

Grief împotriva Germaniei Fără a aduce atingere articolului din Convenție, reclamantul se plânge de comportamentul funcționarilor ministerului competent care ar fi omis informații cu privire la consecințele juridice ale transferului său asupra executării pedepsei. Se justifică privarea de libertate a reclamantului din punctul de vedere al articolului 5 alineatul (1) din Convenție, având în vedere că în Germania, acesta ar fi putut beneficia de eliberarea condițională după ce a ispășit 15 ani de închisoare, în timp ce în Italia, nu poate beneficia decât după ce a ispășit douăzeci și șase de ani (a se vedea a étro Szabó c. Suedia (dec.), n 28578/03, EHR 2006 VIII, Veermäe c. Finlanda (dec.), n 38704/03, EHR 2005 VII)?

DEUXIÈME SECTION

Requête n o 1891/10 présentée par Daniele SCIABICA contre l’Italie et l’Allemagne introduite le 6 janvier 2010

EXPOSÉ DES FAITS

EN FAIT Le requérant, M. Daniele Sciabica, est un ressortissant italien, né en 1960 et détenu à la prison de San Remo. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 13 juillet 1994, le tribunal de Hambourg condamna le requérant et X. à la perpétuité pour homicide volontaire. Le 8 septembre 2000, le requérant donna son consentement au transfèrement en Italie au sens de la Convention sur le transfèrement des personnes condamnées (ci-après « la Convention de transfèrement ») et de son Protocole additionnel. Le requérant affirme qu’il a donné son consentement au transfèrement en signant un document duquel ressortait que la fin de la peine était fixée au 3 août 2008. Le 9 mai 2001, la cour d’appel de Palerme convertit la peine allemande en peine perpétuelle.

Cette décision avait pour conséquence que le requérant ne pourrait prétendre à une libération conditionnelle qu’une fois purgée vingt-six ans d’emprisonnement. Le 29 septembre 2001, le requérant fut transféré en Italie. Le 20 mars 2002, le requérant déposa un recours devant le juge d’application des peines en demandant de déterminer une peine de quinze ans. Il faisait valoir qu’en Allemagne, il aurait pu obtenir une libération conditionnelle après avoir purgé quinze ans, alors qu’en Italie il devrait attendre d’en avoir purgé vingt-six. La sanction effectivement subie par lui serait donc plus longue de 11 ans. Par un décret du 23 septembre 2002, le juge d’application des peines rejeta le recours du requérant et souligna que la peine était exécutée selon les dispositions de la loi italienne et que dans ce cas, le requérant ayant été condamné à la perpétuité, il n’y avait pas eu une augmentation de sa peine.

Le juge rejeta la demande du requérant d’obtenir copie de tous les documents allemands et souligna que le requérant avait eu connaissance au moment du transfèrement du fait que la peine serait exécutée selon les dispositions légales italiennes. Le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 11 février 2004, la Cour de cassation annula la décision de la cour d’appel afin qu’elle vérifie si d’après des sources documentaires allemandes, le requérant avait déjà acquis le droit à une réduction de la peine avant le transfert en Italie. Par un décret du 27 octobre 2004, la cour d’appel, après avoir examiné les documents allemands, souligna qu’au moment du transfert le requérant n’avait pas encore bénéficié de la réduction de la peine.

Selon le droit allemand en effet, la suspension de la peine peut être ordonnée une fois que le requérant a purgé quinze ans d’emprisonnement. Donc le requérant n’avait pas acquis ce droit avant le transfert en Italie. Le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 16 décembre 2005, la Cour de cassation, estimant que la cour d’appel avait motivé d’une façon logique et correcte tous les points controversés, débouta le requérant de son pourvoi. Le 2 septembre 2009, le requérant demanda à la cour d’appel de suspendre la peine. Il faisait valoir que son coaccusé avait déjà été libéré en Allemagne et que lorsqu’il avait été transféré en Italie, il avait donné son consentement en signant un document duquel ressortait que la fin de la peine était fixée au 3 août 2008. Par conséquent, il demanda à la Cour d’acquérir ce document et d’interroger le fonctionnaire du ministère allemand.

Par une ordonnance du 23 novembre 2009, la cour d’appel rejeta la demande du requérant. Tout d’abord, elle souligna que son coaccusé n’avait pas était transféré en Italie et que donc sa situation était différente. De plus, elle réitéra l’argument selon lequel au moment du transfert le requérant n’avait pas encore acquis le droit à une suspension de la peine n’ayant pas purgé les quinze ans prévus par la loi allemande. Quant à la prétendue date qui ressortait du document que le requérant avait signé, la Cour jugea que dans l’original de ce document en langue allemande, le membre de phrase « fin de la peine le 3 août 2008 » avait été effacé.

La cour d’appel souligna que cette situation concernait plusieurs requérants et qu’à ce sujet, une question parlementaire avait été déposée afin de demander l’adoption d’une loi destinée à harmoniser le régime d’exécution de la peine de la perpétuité, prévue par la législation italienne, à celui prévu par la législation allemande, conformément aux principes de la Convention de transfèrement. Le requérant se pourvut en cassation. Par une ordonnance du 21 juin 2010, la Cour de cassation, estimant que la cour d’appel avait motivé d’une façon logique et correcte tous les points controversés débouta le requérant de son pourvoi.

B. Le droit interne pertinent L’article 176 §§ 1 et 3 du CP se lit comme suit : « 1. Le condamné à une peine privative de liberté qui, pendant l’exécution de la peine, a eu un comportement de nature à faire penser que son repentir était sincère ( tale da far ritenere sicuro il suo ravvedimento ), peut être admis à la libération conditionnelle s’il a purgé au moins trente mois [d’emprisonnement] et, en tout cas, au moins la moitié de la peine qui lui a été infligée, lorsque le restant de la peine ne dépasse pas cinq ans. (...). 3. Le condamné à perpétuité peut être admis à la libération conditionnelle lorsqu’il a purgé au moins vingt-six ans d’emprisonnement. » Aux termes de l’article 50 § 5 de la loi n o 354 de 1975, le condamné à perpétuité peut être admis au régime de semi-liberté après avoir purgé au moins vingt ans d’emprisonnement.

La Convention sur le transfèrement des personnes condamnées et son Protocole additionnel Les objectifs de la Convention de transfèrement de 1983 (Série des Traités européens, STE n o 112) et de son Protocole additionnel de 1997 (STE n o 167) consistent à développer la coopération internationale en matière pénale et à servir les intérêts d’une bonne administration de la justice tout en favorisant la réinsertion sociale des personnes condamnées. Selon le préambule de la Convention de transfèrement, ces objectifs exigent que les étrangers qui sont privés de leur liberté à la suite d’une infraction pénale aient la possibilité de subir leur condamnation dans leur milieu social d’origine.

L’article 3 § 1 de la Convention de transfèrement autorise le transfèrement d’une personne condamnée de « l’Etat de condamnation » vers « l’Etat d’exécution », à condition, notamment, que l’intéressé soit un ressortissant de l’Etat d’exécution ; qu’il ou elle (ou, dans certains cas, un représentant) consente au transfèrement ; que les actes ou omissions qui ont donné lieu à la condamnation constituent une infraction pénale au regard du droit de l’Etat d’exécution ou en constitueraient une s’ils étaient commis ou constatés sur son territoire ; et que l’Etat de condamnation et l’Etat d’exécution se soient mis d’accord sur ce transfèrement. L’article 7 de la Convention (Consentement et vérification) énonce : « L’Etat de condamnation fera en sorte que la personne qui doit donner son consentement au transfèrement en vertu de l’article 3.1.d le fasse volontairement et en étant pleinement consciente des conséquences juridiques qui en découlent.

La procédure à suivre à ce sujet sera régie par la loi de l’Etat de condamnation.

L’Etat de condamnation doit donner à l’Etat d’exécution la possibilité de vérifier, par l’intermédiaire d’un consul ou d’un autre fonctionnaire désigné en accord avec l’Etat d’exécution, que le consentement a été donné dans les conditions prévues au paragraphe précédent ». L’article 9 de la Convention de transfèrement (« Conséquences du transfèrement pour l’Etat d’exécution ») dispose : « 1. Les autorités compétentes de l’Etat d’exécution doivent : a. soit poursuivre l’exécution de la condamnation immédiatement ou sur la base d’une décision judiciaire ou administrative, dans les conditions énoncées à l’article 10 ; b. soit convertir la condamnation, par une procédure judiciaire ou administrative, en une décision de cet Etat, substituant ainsi à la sanction infligée dans l’Etat de condamnation une sanction prévue par la législation de l’Etat d’exécution pour la même infraction, dans les conditions énoncées à l’article 11. 2. L’Etat d’exécution doit, si la demande lui en est faite, indiquer à l’Etat de condamnation, avant le transfèrement de la personne condamnée, laquelle de ces procédures il suivra.

3. L’exécution de la condamnation est régie par la loi de l’Etat d’exécution et cet Etat est seul compétent pour prendre toutes les décisions appropriées. (...) » L’article 10 de la Convention de transfèrement (« Poursuite de l’exécution ») énonce : « 1. En cas de poursuite de l’exécution, l’Etat d’exécution est lié par la nature juridique et la durée de la sanction telles qu’elles résultent de la condamnation. 2. Toutefois, si la nature ou la durée de cette sanction sont incompatibles avec la législation de l’Etat d’exécution, ou si la législation de cet Etat l’exige, l’Etat d’exécution peut, par décision judiciaire ou administrative, adapter cette sanction à la peine ou mesure prévue par sa propre loi pour des infractions de même nature.

Cette peine ou mesure correspond, autant que possible, quant à sa nature, à celle infligée par la condamnation à exécuter. Elle ne peut aggraver par sa nature ou par sa durée la sanction prononcée dans l’Etat de condamnation ni excéder le maximum prévu par la loi de l’Etat d’exécution. » Aux termes de l’article 11 de la Convention de transfèrement (« Conversion de la condamnation ») : « 1. En cas de conversion de la condamnation, la procédure prévue par la législation de l’Etat d’exécution s’applique.

Lors de la conversion, l’autorité compétente : a. sera liée par la constatation des faits dans la mesure où ceux-ci figurent explicitement ou implicitement dans le jugement prononcé dans l’Etat de condamnation ; b. ne peut convertir une sanction privative de liberté en une sanction pécuniaire ; c. déduira intégralement la période de privation de liberté subie par le condamné ; et d. n’aggravera pas la situation pénale du condamné, et ne sera pas liée par la sanction minimale éventuellement prévue par la législation de l’Etat d’exécution pour la ou les infractions commises. 2. Lorsque la procédure de conversion a lieu après le transfèrement de la personne condamnée, l’Etat d’exécution gardera cette personne en détention ou prendra d’autres mesures afin d’assurer sa présence dans l’Etat d’exécution jusqu’à l’issue de cette procédure.

» (...) » GRIEFS Grief contre l’Italie Sans invoquer d’articles de la Convention, le requérant se plaint de la décision lui imposant la réclusion criminelle à perpétuité. Le requérant se plaint d’avoir vu sa peine transformée en réclusion à perpétuité alors qu’en Allemagne, il aurait purgé seulement quinze ans d’emprisonnement. Il estime que son transfèrement vers l’Italie a augmenté de facto sa peine de détention de onze ans et que cela est contraire aux dispositions de la Convention sur le transfèrement des personnes condamnées et de son Protocole additionnel. Grief contre l’Allemagne Sans invoquer d’article de la Convention, le requérant se plaint du comportement des fonctionnaires du ministère compétent qui auraient omis de l’informer des conséquences juridiques de son transfèrement sur l’exécution de la peine.

QUESTION AUX PARTIES

1. La privation de liberté du requérant est-elle justifiée sous l’angle de l’article 5 § 1 de la la Convention, compte tenu de ce qu’en Allemagne, il aurait pu bénéficier de la libération conditionelle après avoir purgé quinze ans de prison alors qu’en Italie, il ne peut en bénéficier qu’après avoir purgé vingt-six ans ? (cf. a contrario –– Szabó c. Suède (dec.), n o 28578/03, ECHR 2006 ‑ VIII, Veermäe c. Finlande (dec.), n o 38704/03, ECHR 2005 ‑ VII)?