SCIABICA c. ITALIE ET ALLEMAGNE
SCIABICA c. ITALIE ET ALLEMAGNE (CtEDO, 2012)
SECȚIUNEA A DOUA RĂSPUNSURI NR. 1891/10 prezentate de Daniele SCIABICA împotriva Italiei și Germaniei, introdusă la 6 ianuarie 2010 EXPOSAT DE FAPT, recurentul, dl Daniele Sciabica, este un resortisant italian, născut în 1960 și deținut la închisoarea San Remo. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: La 13 iulie 1994, Tribunalul din Hamburg l-a condamnat pe reclamant și pe X la închisoare pe viață pentru omucidere voluntară. La 8 septembrie 2000, reclamantul și-a dat consimțământul pentru transfer în Italia în sensul Convenției privind transferul persoanelor condamnate (denumită în continuare "convenția de transferare") și al Protocolului adițional la aceasta. Reclamantul susține că a fost de acord cu transferul prin semnarea unui document care arăta că încheierea pedepsei a fost stabilită la 3 august 2008. La 9 mai 2001, tribunalul din Palermo a convertit pedeapsa germană într-o pedeapsă veșnică. Această decizie avea drept consecință faptul că reclamantul nu putea pretinde eliberarea condiționată decât după ce a fost condamnat 26 de ani de închisoare. La 29 septembrie 2001, reclamantul a fost transferat în Italia. La 20 martie 2002, reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței de aplicare a pedepsei, solicitând stabilirea unei pedepse de 15 ani. El a susținut că în Germania, ar fi putut obține o eliberare condiționată după ce a ispășit 15 ani, în timp ce în Italia ar fi trebuit să aștepte până când a executat douăzeci și șase de ani. Prin decretul din 23 septembrie 2002, judecătorul de aplicare a pedepselor a respins recursul reclamantului și a subliniat că pedeapsa a fost executată în conformitate cu dispozițiile legii italiene și că, în acest caz, reclamantul a fost condamnat la închisoare pe viață și nu a primit o creștere a pedepsei. Judecătorul a respins cererea reclamantului de a obține o copie a tuturor documentelor germane și a subliniat că reclamantul a avut cunoștință în momentul transferului faptului că pedeapsa va fi executată în conformitate cu dispozițiile legale italiene. Prin hotărârea din 11 februarie 2004, Curtea de Casație a anulat decizia instanței de apel, astfel încât aceasta să verifice dacă, potrivit unor surse documentare germane, reclamantul dobândise deja dreptul la o reducere a pedepsei înainte de transferul în Italia. Prin decretul din 27 octombrie 2004, instanța de judecată, după examinarea documentelor germane, a subliniat că, în momentul transferului, reclamantul nu a beneficiat încă de reducerea pedepsei. Potrivit dreptului german, suspendarea pedepsei poate fi impusă după ce reclamantul a ispășit 15 ani de închisoare. Prin urmare, reclamantul nu a dobândit acest drept înainte de transferul în Italia. Reclamantul s-a ocupat de casare. Prin hotărârea din 16 decembrie 2005, Curtea de Casație, considerând că instanța de apel a motivat într-un mod logic și corect toate punctele controversate, l-a decăzut pe reclamant din recursul său. La 2 septembrie 2009, reclamantul a solicitat instanței de apel să suspende pedeapsa. El susținea că partenerul său acuzat fusese deja eliberat în Germania și că, atunci când a fost transferat în Italia, și-a dat acordul prin semnarea unui document care arăta că sentința se încheia la 3 august 2008. Prin urmare, a solicitat Curții să achiziționeze acest document și să-l interogheze pe funcționarul Ministerului german. Printr-o ordonanță din 23 noiembrie 2009, instanța de apel a respins cererea reclamantului și, în primul rând, a subliniat că partenerul său acuzat nu fusese transferat în Italia și, prin urmare, situația sa era diferită. În plus, Comisia va reitera argumentul potrivit căruia, în momentul transferului, reclamantul nu dobândise încă dreptul la o suspendare a pedepsei n mai târziu de 15 ani prevăzute de legea germană. În ceea ce privește presupusa dată care rezulta din documentul semnat de reclamant, Curtea a hotărât că în original al acestui document în limba germană, membrul de propoziție Sfârșitul sentinței la 3 august 2008 a fost șters. Curtea de apel a subliniat că această situație se referă la mai mulți reclamanți și că, în această privință, a fost depusă o întrebare parlamentară pentru a solicita adoptarea unei legi care să armonizeze regimul de executare a pedepsei cu închisoarea pe viață, prevăzut de legislația italiană, cu cea prevăzută de legislația germană, în conformitate cu principiile Convenției de transfer. Prin ordonanța din 21 iunie 2010, Curtea de Casație, considerând că instanța de apel a motivat într-un mod logic și corect toate punctele controversate l-a decăzut pe reclamant din recursul său. Dreptul intern relevant la art. 176 alineatul (1) și la art. 3 din CP se citește după cum urmează: Condamnat la o pedeapsă privată de libertate care, în timpul executării pedepsei, a avut un comportament de natură să facă să se creadă că căința sa a fost sinceră (tale da far riterene sicuro il suo ravvedimento ), poate fi admis la eliberarea condiționată în cazul în care a fost executat cel puțin 30 de luni [de închisoare] și, în orice caz, cel puțin jumătate din pedeapsa care i-a fost aplicată, în cazul în care restul pedepsei nu depășește cinci ani. (...). Condamnatul pe viață poate fi admis la eliberarea condiționată în cazul în care a ispășit cel puțin 26 de ani de închisoare. Conform articolului 50 alineatul (5) din Legea nr 354 din 1975, condamnatul pe viață poate fi admis la regimul de semi-libertate după cel puțin 20 de ani de închisoare. Convenția privind transferul persoanelor condamnate și protocolul său adițional Obiectivele Convenției de transfer din 1983 (Seria Tratatelor Europene, STE n 112) și Protocolul adițional din 1997 (STE nr. 167) al acestuia constă în dezvoltarea cooperării internaționale în materie penală și în servirea intereselor unei bune administrări a justiției, favorizând în același timp reintegrarea socială a persoanelor condamnate. Conform preambulului Convenției de transfer, aceste obiective impun ca străinii care sunt privați de libertatea lor în urma unei infracțiuni să aibă posibilitatea de a fi condamnați în mediul lor social de origine. Cu condiția, în special, ca persoana în cauză să fie un resortisant al unui stat membru al statului membru în care se efectuează execuția; sau el sau ea (sau, în anumite cazuri, un reprezentant) să consimtă la transfer; ca actele sau omisiunile care au dus la condamnare să constituie o infracțiune în temeiul dreptului statului membru de executare sau să constituie o sigilare a acestora să fie comise sau înregistrate pe teritoriul său La art. 7 din Convenție (Consimțământ și verificare) se prevede că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Lacul de condamnare se va asigura că persoana care trebuie să-și dea consimțământul pentru transfer în temeiul articolului 3.1.d face acest lucru în mod voluntar și fiind pe deplin conștientă de consecințele juridice care decurg din aceasta. Procedura care trebuie urmată în acest sens va fi reglementată de legea statului de condamnare. Statul de condamnare trebuie să dea statului de executare posibilitatea de a verifica, prin intermediul unui consul sau al unui alt funcționar desemnat în conformitate cu statul membru de executare, că consimțământul a fost acordat în condițiile prevăzute la alineatul precedent L Autoritățile competente din statul membru de executare trebuie fie să continue executarea condamnării imediat, fie pe baza unei hotărâri judecătorești sau administrative, în condițiile prevăzute la articolul fie să convertească condamnarea, printr-o procedură judiciară sau administrativă, într-o hotărâre a acestui stat, prin care se substituie sancțiunii aplicate în statul de condamnare o sancțiune prevăzută de legislația statului membru de executare pentru aceeași infracțiune, în condițiile prevăzute la art. 11. În cazul în care i se solicită acest lucru, statul respectiv trebuie să indice în statul de condamnare, înainte de transferul persoanei condamnate, care dintre aceste proceduri va urma. La executarea condamnării este reglementată de legea statului de executare și acest stat este singurul competent să ia toate deciziile corespunzătoare. (...) Art. 10 din Convenția de transfer ( Continuarea execuției. În cazul în care se continuă executarea, statul de executare este obligat de natura juridică și durata sancțiunii astfel cum rezultă din condamnare. Cu toate acestea, dacă natura sau durata acestei sancțiuni sunt incompatibile cu legislația statului membru de executare sau dacă legislația statului membru respectiv impune acest lucru, statul membru de executare poate, prin hotărâre sau administrativă, să adapteze această sancțiune la pedeapsa sau măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracțiuni de aceeași natură. Această pedeapsă sau măsură corespunde, pe cât posibil, naturii sale, celei impuse de condamnarea care urmează să fie executată. Ea nu poate agrava, prin natura sau durata sa, sancțiunea pronunțată în statul de condamnare și nici nu poate depăși maximul prevăzut de legea statului de executare. În cazul conversiei condamnării, procedura prevăzută de legislația statului membru de executare se aplică. La conversie, autoritatea competentă va fi obligată să constate faptele în măsura în care acestea figurează în mod explicit sau implicit în hotărârea pronunțată în statul de condamnare nu poate converti o sancțiune privativă de libertate într-o sancțiune pecuniară va deduce în întregime perioada de privare de libertate a condamnatului; și n mai mult decât situația penală a condamnatului, și nu va fi obligată să aplice sancțiunile minime prevăzute de legislația privind statul de executare pentru infracțiunea sau infracțiunile săvârșite. În cazul în care procedura de conversie are loc după transferul persoanei condamnate, statul membru de executare va menține această persoană în detenție sau va lua alte măsuri pentru a asigura prezența sa în statul de executare până la sfârșitul acestei proceduri. (...) GRIFS Grief împotriva Italiei Fără a aduce atingere articolelor din Convenție, reclamantul se plânge de decizia prin care i se impune reținerea pe viață a infracțiunilor. Reclamantul se plânge că și-a văzut pedeapsa transformată într-o condamnare pe viață, în timp ce în Germania, el ar fi ispășit doar 15 ani de închisoare. El consideră că transferul său către Italia a crescut cu facto. pedeapsa cu închisoarea de 11 ani și că acest lucru contravine dispozițiilor Convenției privind transferul persoanelor condamnate și ale Protocolului adițional la aceasta. Grief împotriva Germaniei Fără a aduce atingere articolului din Convenție, reclamantul se plânge de comportamentul funcționarilor ministerului competent care ar fi omis informații cu privire la consecințele juridice ale transferului său asupra executării pedepsei. Se justifică privarea de libertate a reclamantului din punctul de vedere al articolului 5 alineatul (1) din Convenție, având în vedere că în Germania, acesta ar fi putut beneficia de eliberarea condițională după ce a ispășit 15 ani de închisoare, în timp ce în Italia, nu poate beneficia decât după ce a ispășit douăzeci și șase de ani (a se vedea a étro Szabó c. Suedia (dec.), n 28578/03, EHR 2006 VIII, Veermäe c. Finlanda (dec.), n 38704/03, EHR 2005 VII)?