SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 13134/10 W.M. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 10 ianuarie 2012 într-un comitet compus din Mark Villiger, președinte, Ganna Yudkivska, André Potocki, judecători, și Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 6 martie 2010 Având în vedere măsura provizorie indicată guvernului pârât în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINIȚIE Reclamantul, W.M., este un resortisant afgan, născut în 1982 și rezident în Pierrefitte-sur-Seine. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Ferelle Kati, avocat la Paris. Guvernul francez ( Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În ceea ce privește faptele din Afganistan Reclamantul este un resortisant al statului tadjik și originar din regiunea Panshir. În 1996, el a lucrat ca ajutor bucătar în cadrul Ministerului de Interne afgan. La 26 septembrie 1996, talibanii au luat puterea și au ocupat ministerul de la . După ce au aflat că reclamantul era un tadjik al Panshirului, l-au amenințat cu moartea și l-au torturat pentru a-i obliga să-i denunțe pe afganii originari din Panshir și să trăiască în Kabul. Panshiris erau considerați de talibani spioni. După căderea regimului taliban și întoarcerea Panshiris în organele de stat și în special în poliție, reclamantul a fost suspectat de către guvern de a fi legat de talibani. A fost arestat în ianuarie 2002 de serviciile de informații afgane și dus la închisoarea RIAST 16 înainte de a fi ținut timp de trei luni și zece zile la închisoarea RIAST 3. În timpul detenției sale, reclamantul a fost interogat cu privire la relațiile sale cu talibanii. În aprilie 2002, reclamantul a fost eliberat în cele din urmă. A învățat de la persoana care a ajutat la eliberarea lui că el a fost întotdeauna căutat și că a riscat o nouă arestare, reclamantul a părăsit Afganistanul în iulie 2002. S-a dus în Pakistan, Peshawar, unde a stat un an și jumătate, să strângă suficienți bani pentru a veni în Europa și apoi a plecat în Franța, unde a ajuns în ianuarie 2004. După plecarea reclamantului, familia și vecinii săi au fost amenințați și interogați. În martie 2006 și noiembrie 2007, două mandate de arestare au fost emise succesiv de Hotărârea Națională pentru Securitate Afghanistană (DNS) împotriva reclamantului și au fost date familiei sale din Kabul. În sprijinul afirmațiilor sale, reclamantul prezintă două documente în limba persană.Traducerea primului document, datată 10 martie 2006, furnizată de solicitant și realizată de către W.I. expert traducere la Paris, se citește după cum urmează Direcției Respectabile a Siguranței Naționale din Kabul În timpul guvernului taliban, a fost rezident permanent al provinciei Panjsheer, rezident în prezent la locul de fabricație a casei (Qasaaba E Khana Sazee). A fost membru activ al guvernului taliban și a comis acte de represiune împotriva oamenilor inocenti. Mai multe popoare și-au prezentat plângerile împotriva lui. [W.M.] a fost arestat, dar după arestarea sa a fost eliberat în mod ilegal de către câțiva responsabili. Vă rugăm să trimiteți-l la această instituție pentru mai multe investigații. Sunteți informați de prezenta că [W.M.], care se află în al 10-lea raionul, care a lucrat ca bucătar la Ministerul de Interne, a fost în conformitate cu documentele pe care le avem împotriva lui, un asociat apropiat al talibanilor. În timpul regimului taliban, [W.M.] a prezentat talibanilor persoane nevinovate și obișnuite ca fiind membri ai Frontului Unit și majoritatea acestor oameni inocenți au fost uciși sub tortură de talibani. Ar trebui menționat, după o monitorizare internă de către organizația responsabilă și datorită documentelor irefutabile colectate, că [W.M.] încă mai lucrează pentru talibani ca spioni activi în Kabul. Prin urmare, vi se cere să capturați [W.M.], cât mai curând posibil și să-l prezentați în fața justiției. Vă rugăm să ne informați cu privire la acțiunile dvs. în această privință. La 30 mai 2009, o plângere a fost depusă împotriva reclamantului de către fratele uneia dintre persoanele pe care le denunțase talibanilor și care dispăruse de atunci. La scurt timp după sosirea sa în Franța, reclamantul a depus o cerere de azil. Cererea sa a fost respinsă printr-o decizie a Oficiului francez pentru protecția refugiaților și apatrizilor (OFPRA) din 1 octombrie 2004, confirmată printr-o decizie a Comisiei privind acțiunile refugiaților (CRR) din 13 septembrie 2005. Între timp, reclamantul, care a primit o copie a mandatului de arestare emis la 10 martie 2006 de autoritățile afgane, a solicitat reexaminarea cererii sale de azil. Cererea sa a fost respinsă de către mai, la 29 mai 2007, și ulterior de către Curtea Națională a Drepturilor de Azil (CNDA, ex-CRR), la 11 iunie 2009, aceasta din urmă considerând, printre altele, că: nici înscrisurile din dosar, nici declarațiile făcute în ședința publică în fața Curții nu permit să se țină seama de faptele pretinse și de temerile enunțate; de fapt, mandatul de arestare prezentat în copie [a fost] lipsit de garanție de autenticitate Reclamantul precizează că a introdus o cale de atac împotriva acestei decizii a CNDA, care ar fi în curs de desfășurare. În urma unei interpelări, reclamantului i s-a notificat, la 18 ianuarie 2010, un decret prefectorial de rejudecare la frontiera care stabilește Afganistanul ca țară de trimitere. Reclamantul a contestat acest ordin în fața Tribunalului Administrativ de la Versailles, care l-a exonerat de cererile sale printr-o hotărâre din 22 ianuarie 2010. La 22 februarie 2010, reclamantul a fost reținut pentru a se îndepărta de Afganistan. În martie 2010, reclamantul a fost prezentat autorităților consulare afgane care nu l-au recunoscut ca fiind unul dintre resortisanții acestora și, prin urmare, nu i-au eliberat un permis de liberă trecere, în conformitate cu observațiile guvernului. Reclamantul nu contestă această versiune a faptelor, recunoscând, în observații suplimentare, că a declarat autorităților consulare afgane că este iranian. La 6 martie 2010, reclamantul a înaintat Curții o cerere de măsură provizorie în temeiul articolului 39 din Regulamentul său de procedură. În martie 2010, președintele camerei căreia i s-a atribuit cauza a decis să indice guvernului francez, în conformitate cu dispoziția menționată anterior, că este de dorit să nu se procedeze la trimiterea reclamantului către Afganistan pe durata procedurii în fața Curții. La 11 martie 2010, reclamantul a fost eliberat din centrul de detenție. GRIEF Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul a declarat că o trimitere către mai multe țări din Afganistan ar putea fi supusă unor tratamente contrare acestei dispoziții, din cauza urmărilor efectuate de autorități în legătură cu aceasta. El adaugă că, în ipoteza în care autoritățile ar pune capăt acestor urmăriri, el ar rămâne expus, în conformitate cu principiile afgane de onoare, la abuzuri din partea rudelor persoanelor pe care le-a denunțat. Potrivit reclamantului, nici autoritățile, nici familia sa nu ar fi în măsură să se opună unor astfel de represalii. Reclamantul susține că o trimitere către Afganistan la a fost expusă riscului de a fi supusă unor tratamente inumane sau degradante. În art. 3, art. 3 nu poate fi exprimat după cum urmează: nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Teza părților Guvernul excită, în prealabil, de la lipsa de calitate a victimei reclamantului și subliniază în acest sens că: din cauza refuzului autorităților afgane de a recunoaște reclamantul ca fiind unul dintre resortisanții lor și, în consecință, de a-i elibera un permis de liberă trecere, decizia administrativă de a redeschide frontiera prin care se stabilește Afganistanul ca țară de trimitere nu putea fi adoptată. În continuare, guvernul arată că faptul că autoritățile afgane nu l-au recunoscut pe solicitant pune sub semnul întrebării afirmațiile acestuia potrivit cărora aceleași autorități ar fi emis mandate de arestare împotriva sa. Guvernul observă, de asemenea, că, presupunând că Afganistanul este țara de origine a reclamantului, acesta nu prezintă nicio dovadă care să permită stabilirea realității riscurilor implicate, în afară de copiile presupuselor Cu titlu subsidiar, subliniază guvernul, obiecțiile reclamantului au fost examinate în mod corespunzător și de două ori de către ÕOFPRA, apoi de către CCC și CNDA, care nu au fost convinse nici de declarațiile sale, nici de autenticitatea mandatului de arestare produs (emis la 10 martie 2006). Guvernul precizează, de asemenea, că administrația prefecțională a efectuat o examinare precisă a situației de la lit. (i) înainte de a lua împotriva sa o redeportare la frontieră la 18 ianuarie 2010, precum și Tribunalul Administrativ de la Versailles înainte de a respinge recursul împotriva deciziei menționate anterior, la 22 ianuarie 2010, în urma unei proceduri contradictorii în conformitate cu cerințele Convenției în materie procedurală. Guvernul face referire, în cele din urmă, la jurisprudența Curții în cauza A.M. c. Franța din 12 octombrie 2010, potrivit căreia: este, în principiu, responsabilitatea reclamantului de a prezenta elemente care ar putea demonstra că este expus unui risc de maltratare în conformitate cu art. 3, care este apoi responsabil pentru guvernul de a elimina eventualele îndoieli cu privire la aceste elemente. Prin urmare, potrivit avizului guvernului, reclamantul trebuie să explice Curții motivele pentru care autoritățile afgane ar fi așteptat cinci ani între momentul în care reclamantul a părăsit Afganistanul în 2002 și noiembrie 2007, data la care autoritățile ar fi emis un mandat de arestare împotriva sa. Guvernul adaugă că este în continuare responsabilitatea reclamantului de a clarifica refuzul autorităților consulare afgane de a-l recunoaște ca fiind resortisant al acestei țări, precum și faptul că membrii de familie ai așa-numitelor victime au așteptat la 30 mai 2009 să depună o plângere împotriva sa, în timp ce plecarea sa din această țară părea a fi de notorietate publică. În primul rând, reclamantul precizează că cetățenia sa afgană nu poate fi pusă sub semnul întrebării, în special din cauza faptului că nu a fost pusă sub semnul întrebării de către JRC și CNDA în fața căreia reclamantul și-a produs cartea de identitate afgană (tashhera) El afirmă că, în cazul în care autoritățile administrative franceze ar fi transmis acest document autorităților consulare afgane, acestea ar fi fost în măsură să stabilească un permis de liberă trecere. În observații suplimentare prezentate Curții la data de 13 Octombrie 2011, reclamantul recunoaște că a declarat autorităților consulare afgane că este iranian pentru a scăpa de o măsură de la distanță pe care o știa iminent. Reclamantul susține că mandatele de arestare emise împotriva sa în 2006 și 2007 stabilesc realitatea riscurilor de persecuție și de tratament inuman și degradant de către autoritățile afgane în cazul întoarcerii în țara sa de origine. În cazul arestării, reclamantul susține că nu va putea beneficia de un proces echitabil în țara de origine. În urma unei hotărâri pronunțate de sistemul judiciar afgan, reclamantul subliniază că problema accesului la un proces echitabil este sporită în contextul luptelor deosebit de violente dintre forțele guvernamentale și talibani. Reclamantul susține, de asemenea, că, în conformitate cu principiile tradiționale de onoare ale țării sale, temerile sale de a suferi acte de răzbunare din partea membrilor de familie ai celor pe care le-a denunțat sunt întemeiate. În cele din urmă, reclamantul menționează că situația actuală din Afganistan, caracterizată printr-un climat de violență generalizată care rezultă din conflictul armat, ar putea fi considerată, în cazul în care se întoarce în țara sa de origine, un tratament în conformitate cu art. 3 din convenție, în special faptul că a fost absent din Afganistan timp de 8 ani, acesta ar fi considerat de insurgenți drept un Întrucât a încercat să se îndrepte spre vest, Curtea trebuie să verifice în primul rând dacă lipsa unui permis consular de liberă trecere ar trebui să determine la concluzia că nu se mai justifică continuarea examinării cererii (a se vedea în special R.S. c. Franța (dec.), 50254/09, 25 mai 2010) și că, prin urmare, cererea poate fi retrasă din rolul Curții în temeiul articolului 37 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat în orice moment al procedurii, Curtea poate decide să elimine o cerere din rol în cazul în care circumstanțele permit să se ajungă la concluzia că reclamantul nu mai intenționează să o mențină; sau că litigiul a fost soluționat; sau că, pentru orice alt motiv pe care Curtea îl consideră existență, nu se mai justifică continuarea examinării cererii. Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și a protocoalelor sale impune acest lucru. (...) Prin urmare, reclamantul dorește în mod clar să mențină această dispoziție la litera (a) nu se aplică. Acest lucru nu se aplică la literele (b) și (c) fără acordul reclamantului, consimțământul acestuia nefiind o condiție în acest sens (pisano c. Italia [GC] (radiație), nr. 36732/97, § 41, 24 octombrie 2002 Akman c. Turcia (radiație), nr. 37453/97, CEDH 2001-VI). Curtea amintește în primul rând că, pentru a concluziona că litigiul a fost soluționat în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (b) și că menținerea cererii de către reclamant nu se mai justifică din punct de vedere juridic, Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare, pe de o parte, dacă faptele cu care recurentul continuă sau nu direct și, pe de altă parte, dacă consecințele care ar putea rezulta dintr-o eventuală încălcare a convenției pe baza acestor fapte au fost, de asemenea, șterse ( În ceea ce privește primul dintre aceste criterii, Curtea arată că preocupările reclamantului erau legate de riscul unor tratamente abuzive pe care ar fi trebuit să le suporte și ar fi fost retrimis din Franța către Afganistan, astfel încât trimiterea sa ar fi încălcat cu încuviințare art. 3 din convenție. Or, lipsa unui permis de liberă trecere împiedică în mod clar trimiterea reclamantului Franței către Afganistan, permițând astfel eliminarea oricăror preocupări ale reclamantului în această privință (RS, citată anterior). În ceea ce privește al doilea criteriu, Curtea constată că principalul motiv al reclamantului, și anume riscul de a suferi abuzuri în caz de trimitere la Afganistan, era orice condiționat de o trimitere în practică, ceea ce este în prezent exclus. Pe de altă parte, Comisia constată că mai mult decât atât, nu există niciun motiv special pentru respectarea drepturilor omului garantate de Convenția nr. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În această privință, Curtea subliniază că această decizie nu aduce atingere fondului cauzei, în special în ceea ce privește riscurile pe care le implică reclamantul în cazul trimiterii efective către Afganistan. Întradevăr, prin prezenta decizie, Curtea nu face decât să constate că nu se poate pune în aplicare în mod concret măsura de deportare care, la momentul respectiv, cântărea asupra reclamantului. Din cele de mai sus rezultă că este necesar să se pună capăt aplicării articolului 39 din Regulamentul de procedură și să se elimine cererea de rol. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Stephen Phillips Mark Villiger adjunct Președinte
Requête n
o
13134/10
W.M.
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 10 janvier 2012 en un comité composé de
:
Mark Villiger,
président,
Ganna Yudkivska,
André Potocki,
juges,
et de Stephen Phillips,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 6 mars 2010
;
Vu la mesure provisoire indiquée au gouvernement défendeur en vertu de l’article 39 du règlement de la Cour
;
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour
;
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, W.M., est un ressortissant afghan, né en 1982 et résidant à Pierrefitte-sur-Seine. Il est représenté devant la Cour par M
e
Férielle Kati, avocate à Paris. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
Quant aux faits survenus en Afghanistan
Le requérant est un ressortissant afghan d’ethnie tadjik et originaire de la région du Panshir.
En 1996, il travailla comme aide cuisinier au sein du ministère de l’Intérieur afghan.
Le 26 septembre 1996, les talibans s’emparèrent du pouvoir et occupèrent le ministère de l’Intérieur. Ayant appris que le requérant était un Tadjik du Panshir, ils le menacèrent de mort et lui infligèrent des actes de torture pour le contraindre à dénoncer les Afghans originaires du Panshir et vivant à Kaboul. Les Panshiris étaient en effet considérés par les talibans comme des espions. Certaines des personnes dénoncées par le requérant aux talibans «
disparurent
» ensuite.
Le requérant continua à travailler au ministère de l’Intérieur – sous contrôle taliban – jusqu’en 2001. Après la chute du régime des talibans et le retour des Panshiris dans les organes de l’Etat et notamment dans la police, le requérant fut soupçonné par le gouvernement d’être lié aux talibans.
Il fut arrêté en janvier 2002 par les services de renseignement afghans et conduit à la prison RIAST 16 avant d’être détenu pendant trois mois et dix
jours à la prison RIAST 3. Durant sa détention, le requérant fut «
questionné
» sur ses relations avec les talibans.
En avril 2002, le requérant fut finalement «
libéré
» contre versement d’une forte somme d’argent. Ayant appris par la personne qui avait aidé à sa libération qu’il était toujours recherché et qu’il risquait une nouvelle arrestation, le requérant quitta l’Afghanistan en juillet 2002.
Il s’installa au Pakistan, à Peshawar, où il séjourna durant un an et demi, le temps pour lui de réunir suffisamment d’argent pour venir en Europe. Il partit ensuite pour la France où il arriva en janvier 2004.
Après le départ du requérant, sa famille et ses voisins furent menacés et interrogés. Deux mandats d’arrêt furent successivement émis, en mars 2006 et novembre 2007, par la Direction nationale de la sécurité afghane (DNS) à l’encontre du requérant et remis à sa famille à Kaboul.
A l’appui de ses dires, le requérant produit deux documents en persan. La traduction du premier document, daté du 10 mars 2006, fournie par le requérant et réalisée par «
W.I. expert traduction
» à Paris, se lit comme suit
:
«
A la direction respectable de la sécurité nationale de Kaboul
!
Nommé [W.M.] fils de [W.A.], résident permanent de la province de Panjsheer, résident actuel du lieu de fabrication de maison (Qasaaba E Khana Sazee). Pendant le gouvernement du taliban, il était un de leurs membres actifs. Il a commis des actes de répression contre les gens innocents. Plusieurs peuples ont soumis leurs plaintes contre lui. [W.M.] a été arrêté, mais après son arrestation il a été libéré illégalement par quelques responsables.
Svp après la confirmation de son arrestation, envoyez-le à cet établissement pour davantage d’enquête. »
La traduction du second document daté du 1
er
novembre 2007, et également établie par W.I., se lit comme suit
:
«
A l’attention de la dixième Division de police,
Vous êtes informés par la présente que [W.M.], demeurant dans le 10
ème
arrondissement, qui travaillait comme cuisinier au ministère de l’Intérieur, était selon les documents dont nous disposons contre lui, un collaborateur proche des Talibans. Pendant le régime des Talibans, [W.M.] a présenté aux Talibans des personnes innocentes et ordinaires comme étant membres du Front Uni et la plupart de ces innocents ont été tués sous la torture par les Talibans.
Il doit être mentionné, après un suivi interne par l’organisation responsable et grâce aux documents irréfutables qui ont été recueillis, que [W.M.] travaille toujours pour les Talibans en tant qu’un de leurs espions actifs à Kaboul.
Par conséquent, il vous est demandé de capturer [W.M], aussitôt que possible et de le présenter devant la justice. Veuillez nous tenir informés de votre action à cet égard.
»
Le 30 mai 2009, une plainte fut déposée à l’encontre du requérant par le frère d’une des personnes qu’il avait dénoncées aux talibans et ayant disparu depuis.
2.
Quant aux faits survenus en France
Peu après son arrivée en France, le requérant déposa une demande d’asile. Sa demande fut rejetée par une décision de l’Office français de protection des réfugiés et apatrides (OFPRA) du 1
er
octobre 2004, confirmée par une décision de la Commission des recours des réfugiés (CRR) du 13
septembre 2005.
Dans l’intervalle, le requérant, ayant obtenu copie du mandat d’arrêt émis le 10 mars 2006 par les autorités afghanes, sollicita le réexamen de sa demande d’asile. Sa demande fut rejetée par l’OFPRA, le 29 mai 2007, puis par la Cour nationale du droit d’asile (CNDA, ex-CRR), le 11 juin 2009, cette dernière ayant notamment estimé que «
ni les pièces du dossier ni les déclarations faites en séance publique devant la Cour ne permett[ai]ent de tenir pour établis les faits allégués et pour fondées les craintes énoncées
; qu’en effet, le mandat d’arrêt présenté en copie [était] dépourvu de garantie d’authenticité
».
Le requérant précise avoir introduit un recours en rectification d’erreur matérielle contre cette décision de la CNDA, lequel recours serait pendant.
Suite à une interpellation, le requérant se vit notifier, le 18 janvier 2010, un arrêté préfectoral de reconduite à la frontière fixant l’Afghanistan comme pays de renvoi. Le requérant contesta cet arrêté devant le tribunal administratif de Versailles qui le débouta de ses demandes par un jugement du 22 janvier 2010.
De nouveau interpellé le 22 février 2010, le requérant fit l’objet d’un placement en rétention en vue de son éloignement vers l’Afghanistan. Le 5
mars 2010, le requérant fut présenté aux autorités consulaires afghanes qui ne reconnurent pas ce dernier comme étant un de leurs ressortissants et, par conséquent, ne lui délivrèrent pas de laissez-passer, selon les observations soumises par le Gouvernement. Le requérant ne conteste pas cette version des faits, admettant, dans des observations complémentaires, avoir déclaré aux autorités consulaires afghanes qu’il était iranien.
Le 6 mars 2010, le requérant saisit la Cour et formula une demande de mesure provisoire sur le fondement de l’article 39 de son règlement. Le 8
mars 2010, le président de la chambre à laquelle l’affaire fut attribuée décida d’indiquer au gouvernement français, en application de la disposition précitée, qu’il était souhaitable de ne pas procéder au renvoi du requérant vers l’Afghanistan pour la durée de la procédure devant la Cour.
Le 11 mars 2010, le requérant fut libéré du centre de rétention.
GRIEF
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue qu’un renvoi vers l’Afghanistan l’exposerait à être soumis à des traitements contraires à cette disposition en raison des poursuites diligentées par les autorités à son égard. Il ajoute que, dans l’hypothèse où les autorités mettraient fin à ces poursuites, il resterait exposé, en vertu des principes afghans de l’honneur, à des mauvais traitements de la part des proches des personnes qu’il a dénoncées. Selon le requérant, ni les autorités ni sa famille ne seraient en mesure de s’opposer à de telles représailles.
Le requérant soutient qu’un renvoi vers l’Afghanistan l’exposerait à un risque de subir des traitements inhumains ou dégradants. Il invoque l’article 3 libellé comme suit
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
a)
Thèse des parties
Le Gouvernement excipe, au préalable, de l’absence de qualité de victime du requérant. Il souligne à cet égard qu’en raison du refus des autorités afghanes de reconnaître le requérant comme étant un de leurs ressortissants et, en conséquence, de lui délivrer un laissez-passer, la décision administrative de reconduite à la frontière fixant l’Afghanistan comme pays de renvoi ne pouvait être «
effectivement
» mise en œuvre.
Le Gouvernement expose ensuite que, le fait que les autorités afghanes n’aient pas reconnu le requérant jette un doute sur les allégations de celui-ci selon lesquelles ces mêmes autorités auraient émis des mandats d’arrêt à son encontre. Le Gouvernement observe, par ailleurs, qu’à supposer que l’Afghanistan soit le pays d’origine du requérant, celui-ci ne rapporte aucune preuve permettant d’établir la réalité des risques encourus, mises à part les copies de «
supposés
» mandats d’arrêts.
A titre subsidiaire, souligne le Gouvernement, les griefs du requérant ont été dûment examinés et à deux reprises par l’OFPRA, puis par la CCR et la CNDA, lesquelles n’ont été convaincues ni par ses déclarations, ni de l’authenticité du mandat d’arrêt produit (émis le 10 mars 2006). Le Gouvernement précise également que l’administration préfectorale a procédé à un examen précis de la situation de l’intéressé avant de prendre à son encontre l’arrêté de reconduite à la frontière en date du 18 janvier 2010, de même que le tribunal administratif de Versailles avant de rejeter son recours contre la décision précitée, le 22 janvier 2010, au terme d’une procédure contradictoire conforme aux exigences de la Convention en matière procédurale.
Le Gouvernement fait référence, enfin, à la jurisprudence de la Cour dans l’affaire
A.M. c. France
du 12 octobre 2010, selon laquelle «
il appartient en principe au requérant de produire des éléments susceptibles de démontrer qu’il serait exposé à un risque de mauvais traitements contraires à l’article 3, à charge ensuite pour le Gouvernement de dissiper les doutes éventuels au sujet de ces éléments
». De l’avis du Gouvernement, il revient en conséquence au requérant d’expliquer à la Cour les raisons pour lesquelles les autorités afghanes auraient attendu 5 ans entre le moment où le requérant a quitté l’Afghanistan en 2002 et novembre 2007, date à laquelle les autorités auraient émis un mandat d’arrêt à son encontre. Le Gouvernement ajoute qu’il reste à la charge du requérant d’éclaircir le refus des autorités consulaires afghanes de le reconnaître comme un ressortissant de ce pays, ainsi que le fait que les membres de la famille de ses prétendues victimes aient attendu le 30 mai 2009 pour déposer une plainte à son encontre alors même que son départ du pays semblait être de notoriété publique.
Le requérant expose en premier lieu que sa nationalité afghane ne saurait être remise en cause, du fait notamment de ce qu’elle ne l’a pas été par l’OFPRA, la CCR et la CNDA devant lesquelles le requérant a produit sa carte d’identité afghane (
taskhera
). Il affirme que si les autorités administratives françaises avaient transmis ce document aux autorités consulaires afghanes, celles-ci auraient été en mesure d’établir un laissez-passer. Dans des observations complémentaires soumises à la Cour le 13
octobre 2011, le requérant admet avoir déclaré aux autorités consulaires afghanes qu’il était iranien pour échapper à une mesure d’éloignement qu’il savait imminente.
Le requérant argue de ce que les mandats d’arrêt émis à son encontre en 2006 et 2007 établissent la réalité des risques de persécution et de traitement inhumain et dégradant par les autorités afghanes en cas de retour dans son pays d’origine. Il insiste sur l’authenticité de ces documents qui correspondent à «
la réalité du système judiciaire afghan
». Le requérant soutient qu’en cas d’arrestation, il ne pourra pas bénéficier d’un procès équitable dans son pays d’origine. Or, la CNDA a reconnu qu’un emprisonnement «
à tort
» faisant suite à un jugement émanant du système judiciaire afghan est constitutif d’une violation de l’article 3 de la Convention. Le requérant souligne que le problème d’accès à un procès équitable est accru dans le contexte des combats particulièrement violents qui opposent les forces gouvernementales aux talibans.
Le requérant allègue également qu’en vertu des principes traditionnels d’honneur de son pays, ses craintes de subir des actes de vengeance de la part de membres de la famille de ceux qu’il a dénoncés sont fondées.
Enfin, le requérant fait état de ce que la situation actuelle en Afghanistan, caractérisée par un climat de violence généralisée résultant du conflit armé, pourrait l’exposer, en cas de retour dans son pays d’origine, à des traitements contraires à l’article 3 de la Convention, notamment du fait qu’ayant été absent d’Afghanistan pendant 8 ans, il serait considéré par les insurgés comme un «
traître
» ayant tenté de rallier l’Occident.
b)
Appréciation de la Cour
En tout premier lieu, la Cour doit rechercher si l’absence de laissez-passer consulaire doit l’amener à conclure qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête (voir notamment
R.S.
c. France
(déc.), n
o
50254/09, 25 mai 2010) et que, dès lors, la requête peut être rayée du rôle de la Cour en application de l’article 37 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
A tout moment de la procédure, la Cour peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure
a)
que le requérant n’entend plus la maintenir
; ou
b)
que le litige a été résolu
; ou
c)
que, pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête.
Toutefois, la Cour poursuit l’examen de la requête si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles l’exige. (...)
»
Le requérant souhaite manifestement maintenir la requête, l’alinéa a) de cette disposition n’est donc pas applicable. Cela n’exclut pas d’appliquer les alinéas b) et c) sans l’accord du requérant, le consentement de celui-ci n’étant pas une condition à cet égard (
Pisano c.
Italie
[GC] (radiation), n
o
36732/97, § 41, 24 octobre 2002
;
Akman
c. Turquie
(radiation), n
o
La Cour rappelle tout d’abord que, pour conclure que le litige a été résolu au sens de l’article 37 § 1 b) et que le maintien de la requête par le requérant ne se justifie donc plus objectivement, la Cour considère qu’il est nécessaire d’examiner, d’une part, la question de savoir si les faits dont le requérant fait directement grief persistent ou non et, d’autre part, si les conséquences qui pourraient résulter d’une éventuelle violation de la Convention à raison de ces faits ont également été effacées (
Pisano
,
précité, § 42).
Quant au premier de ces critères, la Cour relève que les préoccupations du requérant tenaient au risque de mauvais traitements qu’il aurait encouru s’il avait été renvoyé de la France vers l’Afghanistan, de sorte que son renvoi aurait emporté violation de l’article 3 de la Convention. Or, l’absence de laissez-passer fait clairement obstacle au renvoi du requérant de la France vers l’Afghanistan, permettant ainsi de faire disparaître toute préoccupation du requérant à cet égard (
R.S.
, précité).
Quant au second critère, la Cour observe que le principal grief du requérant, à savoir le risque de subir des mauvais traitements en cas de renvoi vers l’Afghanistan, était quoi qu’il en soit conditionné à un renvoi en pratique, ce qui est actuellement exclu.
Elle constate par ailleurs qu’aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in fine
de la Convention. A cet égard, la Cour souligne que cette décision ne préjuge pas du fond de l’affaire, notamment en ce qui concerne les risques encourus par le requérant en cas de renvoi effectif vers l’Afghanistan. En effet, par la présente décision, la Cour ne fait que constater l’impossibilité de mise en œuvre concrète de la mesure d’expulsion qui pesait alors sur le requérant.
Il résulte de ce qui précède qu’il convient de mettre fin à l’application de l’article 39 du règlement de la Cour et de rayer la requête du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Stephen Phillips
Mark Villiger
Greffier adjoint
Président