CASE OF CIUBUC AND OTHERS v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei franceze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr.

32816/07

depusă de

Gheorghe CIUBUC și Alții

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită la 10 ianuarie 2012, în cadrul unei camere compuse din:

Josep Casadevall,

Președinte

,

Corneliu Bîrsan,

Egbert Myjer,

Ján Šikuta,

Ineta Ziemele,

Nona Tsotsoria,

Mihai Poalelungi,

judecători

,

și Santiago Quesada,

Grefier al Secției

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 19 iulie 2007,

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile prezentate ca răspuns de către reclamanți,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

1.

Reclamanții, dl Gheorghe Ciubuc, Petru Ciubuc și Victor Lipovoi, sunt cetățeni ai Republicii Moldova născuți în anul 1958, 1953 și, respectiv, 1946, care locuiesc în Chișinău. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către dl F. Nagacevschi, de la

„Juriștii pentru Drepturile Omului”, o organizație non-guvernamentală

din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

A.

Circumstanțele cauzei

1.

Contextul cauzei

3.

În anul 1942, A. Lipovoi, mama unuia dintre reclamanți, a procurat o parte din casă în Chișinău, împreună cu terenul aferent (2.5 de hectare). La 19 iunie 1950, statul sovietic a naționalizat o mare parte din teren, și a lăsat în folosința familiei 17.02

ari de teren aferent casei, care de atunci a fost folosit respectiv de către familie. În cele din urmă, reclamanții au devenit co-proprietarii casei, care este în prezent înregistrată pe numele lor.

4

.

La 19 martie 1973, Guvernul a decis să creeze parcul dendrologic denumit „

Dendrarium

” și a alocat în acest scop 69 de hectare de teren în Chișinău („decizia din anul 1973”). Terenul includea,

inter alia

, douăzeci și una de case private care se aflau pe acest teren. Potrivit deciziei, locatarilor acestor case urma să le fie alocate locuințe alternative și casele urmau a fi demolate. De asemenea, proiectantul parcului a fost obligat să plătească familiilor care locuiau în cele douăzeci și una de case compensații pentru livezile lor și pentru munca efectuată pe loturile de pe acest teren care urmau a fi expropriate.

5

.

Printr-o decizie din 14 noiembrie 1978, Guvernul a decis că parcul Dendrarium urma să devină o instituție separată administrată de către autoritățile locale din Chișinău. De asemenea, acesta a obligat autoritățile locale din Chișinău să ofere locatarilor caselor vizate de decizia anterioară locuințe alternative și să le demoleze casele situate pe teritoriul rezervat în anii 1979-1980. De asemenea, Guvernul a decis să interzică orice lucrări private de construcție în perimetrul parcului Dendrarium și să asigure executarea strictă a prevederilor privind ocrotirea parcului. Cu toate acestea, reclamanților și altor câtorva familii nu le-a fost oferită o locuință alternativă și ei au rămas în casele lor.

6

.

La 23 mai 1990, autoritățile locale din Chișinău au decis să aloce Parcului-Teatru de Stat de Cultură Națională un teren de 74.4 de hectare, inclusiv terenul pe care se aflau casele reclamanților. De asemenea, s-a decis că persoanele care locuiau în casele ce urmau a fi demolate, inclusiv reclamanții, urmau să primească locuințe alternative.

7

.

La 14 iulie 2000, statul a fost înregistrat în calitate de proprietar al teritoriului parcului Dendrarium, care includea de asemenea terenul aflat sub casa reclamanților și terenul aferent. La 8 iulie 2005, autoritățile municipiului Chișinău au fost înregistrate în calitate de proprietar al acelui teren. Potrivit biroului cadastral, terenul aferent casei reclamanților este înregistrat pe numele reclamanților. Portivit unui extras cadastral eliberat reclamanților la 11 aprilie 2005, casa în cauză se află pe un teren de 17.02 ari și aparține reclamanților cu drept de proprietate.

2.

Procedurile cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului

8.

La 31 octombrie 2005, reclamanții au cerut autorităților municipiului Chișinău să le transmită în proprietate terenul aferent casei lor cu titlu gratuit (ca parte a procesului de privatizare). La 18 ianuarie 2006, autoritățile municipale au respins cererea reclamanților.

9

.

La o dată nespecificată, reclamanții au depus o acțiune judiciară în care au invocat dreptul lor de proprietate asupra terenului aferent casei lor, în temeiul articolului 11 al Codului Funciar (a se vedea paragraful

15 de mai jos). Ei au observat,

inter alia

, că nu a fost adoptată nicio o decizie privind exproprierea terenului pe care familia lor l-a deținut din anul 1942 și că aceasta era o problemă continuă, pe care autoritățile o examinau cu o întârziere considerabilă, cauzând astfel reclamanților un prejudiciu moral. Reclamantul a solicitat instanței de judecată să oblige autoritățile municipiului Chișinău să înregistreze terenul aferent casei reclamanților pe numele lor și să le ofere o compensație pentru prejudiciul moral cau zat.

10

.

În răspunsul său prezentat în scris instanței, administrația parcului Dendrarium a notat,

inter alia

, că reclamanții nu aveau acces la casa lor și ei nu puteau ajunge la aceasta fără a încălca proprietatea parcului.

11.

La 23 octombrie 2006, Curtea de Apel Chișinău a decis în favoarea reclamanților. Ea a constatat,

inter alia

, că dreptul reclamanților de a folosi și utiliza terenul în litigiu nu a fost perturbat din anul 1942. De asemenea, instanța a constatat că reclamanții au devenit proprietarii terenului în litigiu înainte de crearea parcului Dendrarium și că nu a fost adoptată nicio decizie privind retragerea terenului din proprietatea reclamanților.

12.

La 24 ianuarie 2007, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia instanței inferioare și a pronunțat o nouă decizie, prin care a respins pretențiile reclamanților drept nefondate. Instanța a constatat că dreptul de proprietate al reclamanților asupra casei a fost înregistrat de către organul cadastral. Cu toate acestea, terenul pe care se află casa reclamanților a fost folosit pentru crearea rezervației naturale în anul 1973. Potrivit Legii cu privire la rezervațiile naturale (inclusiv articolul 7 al Legii privind fondul ariilor naturale protejate de stat, a se vedea paragraful 15 de mai jos), un asemenea teren face parte din proprietatea publică, nu poate fi privatizat, arendat, sau utilizat în alt scop decât în scopurile ocrotirii și administrării rezervației naturale. În conformitate cu decizia din anul 1973, locuitorii tuturor caselor aflate în perimetrul parcului, inclusiv cei din casa care aparținea reclamanților, urmau să fie evacuați, urmau să primească locuințe alternative și casele lor urmau să fie demolate. Prin urmare, cererea lor de a obține drept de proprietate asupra terenului aferent casei lor era contrară prevederilor legale.

13

.

La 6 iunie 2007, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea reclamanților privind reexaminarea cauzei, care se baza pe dovezi noi potrivit cărora unii din vecinii reclamanților, care se aflau într-o situație similară, au obținut drept de proprietate asupra terenului aferent caselor lor. Instanța a constatat,

inter alia

, că documentul prezentat de către reclamanți în sprijinul cererii lor nu avea număr și dată și, prin urmare, nu era un document valabil.

14.

La 11 februarie 2008, autoritățile municipiului Chișinău i-au informat pe reclamanți că la momentul întocmirii acelei scrisori, hotarele parcului Dendrarium nu au fost încă stabilite și nu a fost eliberat niciun titlu de proprietate asupra terenului care aparținea parcului. De asemenea, reclamanții au fost informați că departamentul competent din cadrul autorităților municipale era la etapa elaborării propunerii privind reexaminarea hotarelor parcului Dendrarium, inclusiv posibilitatea excluderii sectorului de teren aferent casei reclamantului din terenul rezervat și crearea unui drum de acces la casa lor.

B.

Dreptul intern relevant

15

.

Partea relevantă a articolului 11 al Codului Funciar (în vigoare din 4

septembrie 2001) prevede următoarele:

„Articolul

11. Atribuirea sectoarelor de teren din intravilan pentru case, anexe gospodărești și grădini

Autoritățile administrației publice locale atribuie cetățenilor terenuri fără plată, eliberându-le titluri de proprietate:

- trec în proprietatea cetățenilor sectoarele de teren ocupate de case, anexe

gospodărești și grădini care li s-au atribuit [acestor cetățeni] în conformitate cu legislația; ...

Articolul

56. Terenurile destinate ocrotirii naturii.

Din terenurile destinate ocrotirii naturii fac parte terenurile ..., parcurilor dendrologice, ...

...

Terenurile destinate ocrotirii naturii sînt prin exclusivitate proprietate a statului.

Pe terenurile destinate ocrotirii naturii este interzisă activitatea ce vine în contradicție cu destinația lor specială. Ele sînt retrase din folosință, dacă această destinație nu corespunde regimului de protecție, stabilit pentru aceste terenuri.”

Partea relevantă a articolului 7 al Legii privind fondul ariilor naturale protejate de stat (nr. 1538, în vigoare din 16 iulie 1998) prevede următoarele:

„Articolul

7.

...

2.

Terenurile obiectelor și complexelor din fondul ariilor protejate sînt destinate ocrotirii naturii, fac parte din proprietatea publică, nu pot fi privatizate și nici arendate, au un regim de protecție și gospodărire conform legislației în vigoare.”

PRETENȚII

16.

Reclamanții s-au plâns, în temeiul

articolului 6 § 1 al Convenției, că Curtea Supremă de Justiție nu și-a motivat suficient decizia sa.

De asemenea, ei s-au plâns, în temeiul aceluiași articol, că prin decizia Curții Supreme de Justiție a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice.

17.

În continuare, ei s-au plâns, în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, de ingerința dispropoțională în dreptul lor de proprietate, ca urmare a incertitudinii continue cu privire la faptul dacă și când va fi executată decizia de 34 de ani privind exproprierea.

18.

În final, reclamanții s-au plâns de violarea articolului 14 al Convenției, ca urmare a faptului că altor persoane li s-a permis să privatizeze terenul aferent caselor lor.

ÎN DREPT

I.

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI ȘI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE CA URMARE A ÎNCĂLCĂRII PRINCIPIULUI SECURITĂȚII RAPORTURILOR JURIDICE

19.

Reclamanții s-au plâns că perioada foarte lungă de neexecutare a deciziei din anul 1973 a cauzat o incertitudine în privința statutului juridic al terenului aferent casei lor, și a reprezentat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Partea relevantă a articolului 6 § 1 al Convenției prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... a cauzei sale, de către o instanță ..., care va hotărî ... asupra drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil ... ”

Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

20.

Guvernul a subliniat caracterul clar și imperativ al legislației care interzice privatizarea terenului destinat pentru ocrotirea naturii.

21.

În primul rând, Curtea notează că această cauză se referă doar la statutul juridic al terenului aferent casei reclamanților și nu la statutul juridic al casei sau dreptul de acces la aceasta, în privința cărora reclamanții nu au inițiat niciun proces. Mai mult, aceasta nu se referă la contestarea legalității deciziei din anul 1973, și nici la încercarea reclamanților de a obține executarea în întregime a acestei decizii prin alocarea unei locuințe alternative.

22.

Chiar dacă presupunem că reclamanții au avut un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, articolul 56 al aceluiași Cod, precum și articolul 7 al Legii privind fondul ariilor naturale protejate de stat,

au rezervat expres statului dreptul de proprietate asupra terenului destinat ocrotirii naturii (precum ar fi parcurile dendrologice) și au exclus posibilitatea privatizării acestuia (a se vedea paragraful 15 de mai sus).

23.

Curtea consideră că, chiar dacă presupunem că a existat o incertitudine în ceea ce privește statutul juridic al acestui teren la etapa inițială – chiar dacă această etapă a fost îndelungată – asemenea incertitudine a dispărut odată cu intrarea în vigoare la 16 iulie 1998 a Legii privind fondul ariilor naturale protejate de stat. Această lege a interzis în mod expres posibilitatea de a deține în proprietatea privată ariile naturale protejate. Astfel, începând cu anul 1973, terenul aferent casei reclamanților a fost declarat ca aria naturală protejată. Prin urmare, după intrarea în vigoare a noii legi în anul 1998, reclamanții nu mai puteau susține că acest teren avea statut juridic discutabil, chiar dacă în practică li s-a permis – și li se permite și astăzi – să-l folosească.

24.

Prin urmare, tentativele reclamanților de a-și atribui terenul în proprietatea privată nu avea nicio șansă de reușită în lumina prevederilor imperative ale legii, pe care ei nu le puteau contesta.

25.

Este clar că în perioada între anii 1973 și 2001, au fost adoptate trei hotărâri guvernamentale și două acte legislative, fiecare dintre care nu a lăsat nicio urmă de îndoială în privința statutului terenului în cauză, care a fost rezervat drept proprietatea exclusivă a statului, ca parte a ariei naturale protejate. Prin urmare, în absența unor căi de recurs la nivel național, încălcarea pretinsă a drepturilor reclamanților a avut loc cel târziu la 4 septembrie 2001, când a intrat în vigoare Codul Funciar. Aceasta a fost un eveniment singular, care nu a creat o situație continuă (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Malhous v. the Czech Republic

(dec.) [GC], nr.

33071/96, ECHR 2000-XII și

Kopecký v. Slovakia

[GC], nr.

44912/98, § 35, ECHR 2004

‑

IX). Prin urmare, termenul limită de șase luni pentru depunerea cererii la Curte a început să curgă la acea dată. Totuși, reclamanții au depus cererea lor la 19 iulie 2007, aproape peste șase ani.

26.

Prin urmare, această cerere a fost depusă cu expirarea termenului limită și urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Această constatare nu este afectată de inițierea ulterioară de către reclamanți a acțiunii civile, deoarece această acțiune judiciară nu avea nicio șansă de succes, având în vedere prevederile imperative ale legii privind interzicerea atribuirii terenului din aria naturală protejată în proprietatea privată.

27.

Din același motiv, Curtea constată că pretenția formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției privind securitatea raporturilor juridice a fost de asemenea depusă cu depășirea termenului limită de șase luni, luând în considerație faptul că statutul juridic al terenului a devenit clar cel puțin începând cu 16 iulie 1998.

Prin urmare, această pretenție a fost formulată cu depășirea termenului limită și trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

II.

ALTE ÎNCĂLCĂRI PRETINSE ALE DREPTURILOR RECLAMANȚILOR

28.

Curtea a examinat celelalte pretenții ale reclamanților. Având în vedere toate materialele de care dispune, ea constată că acestea nu dezvăluie nicio aparență a vreunei încălcări a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Prin urmare, potrivit articolului 35 §§ 3 (a) și 4 al Convenției, această parte din cerere trebuie respinsă ca vădit nefondată.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte