CIUBUC AND OTHERS v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (

justice.gov.md

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (

justice.gov.md

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (

justice.gov.md

). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr. 32816/07

depusă de Gheorghe CIUBUC și Alții

împotriva Moldovei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia) statuînd la 10 ianuarie 2012 într-o Cameră compusă din:

Josep Casadevall,

Președinte,

Corneliu Bîrsan,

Egbert Myjer,

Ján Šikuta,

Ineta Ziemele,

Nona Tsotsoria,

Mihai Poalelungi,

judecători,

și Santiago Quesada,

Grefier al Secției,

Ținînd cont de cererea menționată

supra

, depusă la 19 iulie 2007,

Ținînd cont de observațiile prezentate de Guvernul respondent și de observațiile prezentate de către reclamanți,

Deliberînd, decide următoarele:

ÎN FAPT

1.

Reclamanții, dl Gheorghe Ciubuc, Petru Ciubuc și Victor Lipovoi, sunt cetățeni ai Republicii Moldova, născuți în 1958, 1953 și respectiv 1946, și locuiesc în Chișinău. Ei au fost reprezentați în fața Curții de dl F. Nagacevschi, care activează în cadrul organizației nonguvernamentale “Juriștii pentru Drepturile Omului” cu sediul în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

A.

Circumstanțele cauzei

2.

Circumstanțele cauzei prezentate de către părți pot fi rezumate după cum urmează.

1.

Cadrul general al cauzei

3

.

În anul 1942 A. Lipovoi, mama unuia dintre reclamanți, a cumpărat o casă în Chișinău, inclusiv cu un teren aferent (2.5 hectare). La 19 iunie 1950 Statul Sovietic a naționalizat majoritatea pămîntului, lăsînd 17.02 acri de teren aferent casei, pentru utilizare de către familie, care respectiv, a fost folosit de atunci. În cele din urmă, reclamanții au devenit coproprietari ai casei, care la moment este înregistrată pe numele lor.

4

.

La 19 martie 1973 Guvernul a decis să creeze un parc dendrologic numit “

Dendrarium

” și a alocat 69 hectare de pămînt în Chișinău în acest scop (“decizia din 1973”). Terenul a inclus,

inter alia,

21 de case private care erau amplasate pe el. În conformitate cu decizia, locuitorilor acelor case urma să li se acorde spații locative alternative, iar casele urmau să fie demolate. Proprietarul parcului a fost obligat, de asemenea, să achite familiilor care locuiau în cele 21 de case, compensații pentru oricare pomi fructiferi și pentru orice lucrări desfășurate pe terenurile care urmau să fie expropriate.

5

.

Prin decizia din 14 noiembrie 1978 Guvernul a decis modificarea parcului Dendrarium într-o instituție separată condusă de autoritatea locală din Chișinău. Autoritățile locale din Chișinău au fost obligate, de asemenea, să acorde locuitorilor caselor în cauză alte spații locative și să demoleze casele acestora, situate pe teritoriul rezervat în 1979-1980. Guvernul, de asemenea, a decis să interzică orice lucrări de construcție private pe teritoriului parcului Dendrarium și să asigure respectarea strictă a regulilor de ocrotire a parcului. Cu toate acestea, reclamanților și altor familii nu le-au fost acordate alte spații locative și au rămas în casele lor.

74.4 hectare de pămînt, inclusiv și pămîntul pe care este situat casa reclamanților. De asemenea, s-a decis demolarea caselor de pe acel teren, inclusiv cea a reclamanților, și urma să li se acorde spații locative alternative.

7

.

La 14 iulie 2000 Statul a devenit proprietar al parcului Dendrarium, care includea terenul pe care era situată casa reclamanților și terenul aferent acesteia. La 8 iulie 2005 Consiliul mun. Chișinău a devenit proprietar al terenului respectiv. În conformitate cu informația Oficiului Cadastral Teritorial, terenul aferent casei reclamanților este înregistrat pe numele reclamanților. În conformitate cu un extras din Cadastru, eliberat reclamanților la 11 aprilie 2005, casa în cauză este situată pe 17,02 acri de pămînt și este proprietatea reclamanților.

2.

Procedurile referitoare la dreptul de proprietate al terenului

9

. La o dată nespecificată, reclamanții au înaintat o cerere în instanța de judecată, solicitînd dreptul de proprietate al terenului aferent casei lor, în conformitate cu art. 11 din Codul Funciar (a se vedea § 15

infra

). Ei au menționat,

inter alia,

că nu a fost adoptată o decizie specială cu privire la exproprierea terenului pe care familia lor îl deține din 1942 și că aceasta reprezenta o problemă continuă, examinarea căreia a fost extinsă considerabil de autorități, cauzînd reclamanților prejudiciu moral. Reclamanții au solicitat instanței de judecată să oblige Consiliul mun. Chișinău să înregistreze terenul aferent casei pe numele lor și să le acorde compensații pentru prejudiciul moral suportat.

10

. În referința sa scrisă prezentată instanței de judecată, administrația parcului Dendrarium a menționat,

inter alia,

că reclamanții nu aveau acces la casa lor și pentru a ajunge la ea ei urmau să utilizeze proprietatea parcului.

inter alia

, că reclamanții au utilizat și au posedat terenul în litigiu fără întrerupere din 1942. Instanța de judecată a constatat, de asemenea, că reclamanții au devenit proprietarii terenului în litigiu înainte de crearea parcului Dendarium și nu a fost adoptată nicio decizie cu privire la retragerea terenului din posesia reclamanților.

infra

) un asemenea teren se considera proprietate publică care nu putea fi privatizat, arendat sau utilizat în orice alt mod decît în scopuri de ocrotire și administrare a rezervației naturale. În temeiul deciziei 1973 locuitorii tuturor caselor situate în perimetrul parcului, inclusiv reclamanții urmau să fie evacuați și să li se acorde locuințe alternative, iar casele lor să fie demolate. Astfel, cererea lor de a obține în proprietate terenul aferent casei era contrară prevederilor legale.

13

. La 6 iunie 2007 Curtea Supremă de Justiție a respins cererea reclamanților cu privire la redeschiderea procedurilor, care se întemeia pe faptul aflării că unii dintre vecinii reclamanților care erau în aceeași situație au obținut în proprietate privată terenul aferent casei lor.

Instanța de judecată a constatat,

inter alia

, că documentul prezentat de către reclamanți ca temei pentru cererea lor, nu avea număr sau dată și nu constituia un document veridic.

B.

Drept intern pertinent

15

.

Partea relevantă a articolului 11 din Codul Funciar (în vigoare din 4 septembrie 2001) prevede:

“Articolul 11. Atribuirea sectoarelor de teren din intravilan pentru case, anexe gospodărești și grădini

Autoritățile administrației publice locale atribuie cetățenilor terenuri fără plată, eliberîndu-le titluri de proprietate:

trec în proprietatea cetățenilor sectoarele de teren ocupate de case, anexe gospodărești și grădini care li s-au atribuit în conformitate cu legislația;...

Articolul 56. Terenurile destinate ocrotirii naturii

Din terenurile destinate ocrotirii naturii fac parte...parcurilor dendrologice,...

Terenurile destinate ocrotirii naturii sînt prin exclusivitate proprietate a statului.

Pe terenurile destinate ocrotirii naturii este interzisă activitatea ce vine în contradicție cu destinația lor specială. Ele sînt retrase din folosință, dacă această destinație nu corespunde regimului de protecție, stabilit pentru aceste terenuri.”

Partea relevantă a articolului 7 din Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat (nr. 1538, în vigoare din 16 iulie 1998) prevede:

“Articolul

7.

...

PLÎNGERI

Ei de asemenea s-au plîns, în temeiul aceluiași articol că prin hotărîrea Curții Supreme de Justiție a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice.

18.

Reclamanții s-au plîns în temeiul articolului 14 din Convenție, ținînd cont de faptul că altor persoane le-a fost permisă privatizarea terenului aferent caselor.

ÎN DREPT

I.

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 ȘI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL 1 LA CONVENȚIE CARE AU DUS LA ÎNCĂLCAREA PRINCIPIULUI SECURITĂȚII RAPORTURILOR JURIDICE

Partea relevantă a articolului 6 § 1 din Convenție prevede:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... a cauzei sale, de către o instanță...care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil...”

Articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție prevede:

“ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptulu internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

21.

Curtea menționează că prezenta cauză se referă numai la statutul legal al terenului aferent casei reclamanților și nu la casă sau la dreptul de acces la ea, în privința cărora reclamanții nu au inițiat acțiuni în judecată. Mai mult, cererea nu se referă la contestarea legalității deciziei din 1973, nici la tentativa din partea reclamanților să obțină executarea integrală a deciziei respective prin solicitarea alocării unui spațiu locativ alternativ.

supra

).

la 16 iulie 1998. Legea respectivă expres a interzis proprietatea privată asupra ariilor rezervate pentru ocrotirea naturii. Terenul aferent casei reclamanților a fost desemnat ca o astfel de arie începînd cu 1973. Astfel, urmare a intrării în vigoare a legii noi în 1998 reclamanții nu mai pot pretinde că terenul respectiv avea un statut legal incert, chiar dacă în practică li s-a permis – la fel ca și în prezent – să-l utilizeze.

24.

Prin urmare, tentativa reclamanților de a obține terenul în proprietate privată nu a avut nicio șansă de a reuși în legătură cu prevederile imperative ale legii, pe care n-au putut s-o conteste.

mutatis mutandis

,

Malhous v.Republicii Cehia

(dec.) [MC], nr.

33071/96, CEDO 2000-XII și

Kopecký v. Slovacia

[MC], nr.

44912/98, § 35, CEDO 2004

‑

IX). Astfel, termenul limită de șase luni pentru depunerea cererii la Curte a început să curgă la acea dată. Cu toate acestea, reclamanții au depus cererea lor la 19 iulie 2007, aproximativ 6 ani mai tîrziu.

Această constatare nu este afectată de inițierea acțiunii civile de către reclamanți, deoarece acțiunea nu a avut nicio șansă de a reuși, ținînd cont de prevederile imperative ale legii referitoare la interzicerea proprietății private asupra terenului situat în ariile naturale ocrotite.

Rezultă că această plîngere a fost depusă în afara termenului stabilit și urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

II.

ALTE PRETINSE VIOLĂRI ALE DREPTURILOR RECLAMANȚILOR

Din aceste motive, Curtea în unanimitate

Declară

cererea inadmisibilă.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte