BALAN v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

BALAN v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (CtEDO, 2012)

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (

justice.gov.md

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (

justice.gov.md

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (

justice.gov.md

). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr. 44746/08

Vasile BALAN

împotriva

Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), statuînd la 24

Ianuarie 2012, într-o Cameră compusă din:

Josep Casadevall,

Președinte,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Mihai Poalelungi,

judecători,

și Santiago Quesada,

Grefierul Secției,

Examinînd cererea nominalizată, depusă la 1 septembrie 2008,

Deliberînd, decide următoarele:

ÎN FAPT

1.

Reclamantul, Dl Vasile Balan, este cetățean moldovean, născut la în 1956 și care locuiește în Pănășești. El a fost reprezentat în procedurile în fața Curții de dl Lilian Osoian, un avocat cu practică în Chișinău. Guvernul a fost reprezentat de Agentul Guvernamental, Dl Vladimir Grosu.

I.

CIRCUMSTANȚELE CAZULUI

1.

Hotărîrea judecătoreasă națională adoptată în favoarea reclamantului și executarea acesteia

2.

Circumstanțele cazului pot fi rezumate după cum urmează.

3.

La 28 septembrie 2003 reclamantului i s-au cauzat leziuni corporale, fiindu-i fracturat femurul stîng, urmare a unui accident săvîrșit de un individ D.. La o dată nespecificată reclamantul a instituit proceduri civile împotriva lui D. urmărind obligarea acestuia la plata compensațiilor pentru prejudiciul material.

4.

La 26 noiembrie 2004 Judecătoria raionului Strășeni l-a obligat pe D. la plata în favoarea reclamantului a sumei de 7 184 lei moldovenești (MDL) (echivalent a 435 de euro (EUR) pentru compensarea prejudiciului material și 215 MDL (13 EUR) pentru cheltuieli judiciare. Această hotărîre a fost definitivă și un titlu executoriu a fost eliberat. Hotărîrea nu a fost executată pînă la moment.

2.

Hotărîrea-pilot

Olaru și alții

și consecințele acesteia pentru alte cauze similare

5.

La 28 Iulie 2009 Curtea a adoptat hotîrîrea-pilot

Olaru și alții

(a se vedea

Olaru and Others v. Moldova

, nr. 476/07, 22539/05, 17911/08 și 13136/07, 28 Iulie 2009) în care a fost constatată,

inter alia

, că problema neexecutării hotărîrilor judecătorești naționale de acordare a spațiilor locative pentru diferite categorii sociale de persoane a relevat o existență a unei „probleme sistemice„. Curtea a ordonat,

inter alia,

că Statul respondent să instituie un remediu național efectiv care ar asigura o redresare suficientă și efectivă a neexecutărilor sau executărilor tardive a hotărîrilor judecătorești naționale (a se vedea

Olaru and others

, citată mai sus, § 58 și punctul 4 din partea dispozitivă a hotărîrii).

3.

Formarea unui nou remediu național și evoluțiile ulterioare

6.

La 20 septembrie 2011 Guvernul Moldovei a informat Curtea precum că la 01 iulie 2011 o nouă lege (Legea nr. 87) a intrat în vigoare, astfel instituindu-se un remediu împotriva problemei de neexecutare a hotărîrilor judecătorești naționale și împotriva problemei cu privire la durata nerezonabilă a procedurilor judiciare.

7.

La 29 septembrie 2011, Grefa Curții a informat reclamantul, precum și restul reclamanților aflați în aceiași situație, despre existența unui nou remediu, solicitîndu-i poziția despre faptul dacă el intenționează ori nu să utilizeze noul remediu într-un termen de șase luni de zile instituit de Legea nr. 87 (a se vedea § 9 mai jos). Atenția tuturor reclamanților a fost atrasă asupra faptului că potrivit Articolului 35 § 1 din Convenție, Curtea poate examina o problemă numai dacă toate remediile naționale au fost epuizate și precum că omisiunea de a respecta această regulă ar putea constitui un temei de declarare a cererii drept inadmisibilă.

8.

Prin scrisoarea din 10 noiembrie 2011 reclamantul a informat Curtea precum că el nu intenționează să facă uz de noul remediu deoarece acesta nu este unul efectiv. În special, reclamantul a susținut că însăși din denumirea Legii nr. 87 se subînțelege că aceasta oferă un remediu numai atunci cînd hotărîrea nu a fost executată în timpul corespunzător și nu atunci cînd o hotărîre nu a fost executată în general. În opinia reclamantului, legea nu a propus un mecanism de consolidare a unei executări prompte a hotărîrii judecătorești. Mai mult, reclamantul a susținut că pentru el ar fi fost o sarcină excesivă să fie din nou impus să revină în instanțele naționale și să încerce să epuizeze noul remediu.

II.

DREPTUL NAȚIONAL RELEVANT

9.

Potrivit Legii nr. 87, orice persoană considerată a fi victima unei încălcări a dreptului la o examinare judiciară sau executare a hotărîrii într-un termen rezonabil este în drept de a se adresa instanței pentru a constata o asemenea violare și să ceară compensații. Potrivit Articolului 1 din lege, normele din aceasta urmează a fi interpretate și aplicate în corespundere cu legislația națională, Convenția și jurisprudența Curții. Potrivit Articolului 4 din lege, instanțele sunt obligate să examineze în trei luni acțiunile civile adresate în conformitate cu prevederile legii. Articolul 5 a legii stipulează precum că dacă o încălcare a dreptului de examinare judiciară a cauzei sau de executare a hotărîrii judecătorești într-un termen rezonabil a fost constatată de instanță, reclamantului urmează a fi acordate compensații pentru prejudiciul material, moral și pentru costuri și cheltuieli. Articolul 6 simplifică procedurile de executare a hotărîrilor adoptate în baza legii nominalizate în sensul că nu mai este necesară îndeplinirea unor formalități sau demersuri suplimentare din partea reclamanților. În conformitate cu prevederile Articolului 7 din lege, toate persoanele care s-au plîns Curții Europene a Drepturilor Omului precum că dreptul lor la examinarea judiciară într-un termen rezonabil sau cu privire la executarea unei hotărîri într-un termen rezonabil a fost încălcat, pot să pretindă compensații de la instanțele naționale într-un termen de șase luni de la intrarea în vigoare a noii legi, în condiția în care Curtea Europeană nu a decis asupra fondului sau admisibilității cererii.

10.

În același timp, Codul de procedură civilă a fost modificat în așa de manieră încît să reducă numărul instanțelor de apel de la două spre una singură și să excludă plata taxei de stat pentru astfel de proceduri.

PLÎNGERI

11.

Referindu-se la Articolul 6 din Convenție și Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul s-a plîns de faptul că Statul nu a asigurat executarea hotărîrii judecătorești obligatorii și executorii, care a fost adoptată în favoarea sa

ÎN DREPT

12.

Curtea va determina, în primul rînd, dacă reclamantul s-a conformat regulii epuizării remediilor naționale statuate în Articolul 35 din Convenție, care stipulează în partea sa relevantă următoarele:

“1.

Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept internațional general recunoscute, și într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive.”

I. PRINCIPII GENERALE

13.

Curtea reiterează precum că scopul regulii epuizării este de a oferi Statelor Contractante oportunitatea de a preveni sau de a plasa direct – de obicei prin instanțele judecătorești naționale – pretinsa violare împotriva sa, pînă a fi aceasta adusă în fața Curții. Prin urmare, Statele sunt eliberate de a răspunde pentru actele sale în fața unei instituții internaționale pînă la momentul în care Statele au avut oportunitatea de a trece litigiul direct prin propriul sistem de drept. Regula este bazată pe o prezumție, reflectată în Articolul 13 din Convenție – cu care aceasta se află într-o stînsă afiliere – precum că în sistemul de drept național există un remediu valabil în ce privește pretinsa violare. În această ordine de idei, este un aspect important al acestui principiu că mecanismul Convenției este subsidiar sistemelor naționale de protecție a drepturilor omului (a se vedea, printre mai multe alte cu titlu de autoritate,

Handyside v. the United Kingdom

, 7 Decembrie 1976, § 48, Series A no. 24;

Akdivar and Others v. Turkey

, 16 Septembrie 1996, § 65,

Reports of Judgments and Decisions

1996

‑

IV; și

Fressoz and Roire

v. France

[GC], no.

29183/95, §

37, ECHR 1999

‑

I).

14.

Totuși, doar acele remedii pe care Articolul 35 din Convenție le impune să fie utilizate sunt acelea care se referă la pretinsele violări și care sunt disponibile și suficiente. Existența acestor remedii trebuie să fie suficient de certă nu numai în teorie dar și în practică, în lipsa acestei caracteristici remediile vor fi lipsite de accesibilitatea și eficacitatea necesară (a se vedea

Akdivar and Others

, citată mai sus, § 66, și

Dalia v. France

, 19 February 1998, § 38,

Reports

1998

‑

I). Suplimentar, potrivit „principiilor general recunoscute ale dreptului internațional”, ar putea fi și circumstanțe speciale care ar putea să absolve reclamantul de la epuizarea remediilor naționale aflate la dispoziția sa (a se vedea

Van Oosterwijck v. Belgium

, 6 Noiembrie 1980, § 36, Series A no. 40, A, și

Akdivar and Others

, pre-citată, §

67). Oricum, doar existența unor suspiciuni cu privire la succesul utilizării unui remediu particular, care poate fi unul evident lipsit de sens, nu constituie un motiv valabil pentru a omite epuizarea remediilor domestice (a se vedea

Van Oosterwijck

, pre-citat, § 37;

Akdivar and Others

, pre-citat, §

71, și

Brusco v. Italy

(dec.), no.

69789/01, ECHR 2001

‑

IX).

15.

O apreciere dacă remediile domestice au fost epuizate este de obicei condusă cu referința la data în care cererea a fost depusă la Curte. Oricum această regulă poate fi supusă și unor excepții, care pot fi justificate în circumstanțele particulare a fiecărui caz (a se vedea

Baumann v. France

, no. 33592/96, § 47, 22

May 2001, și

Brusco

, pre-citat).

16.

Întemeindu-se pe unele principii deja bine definite și menționate mai sus, Marea Cameră într-un mod viguros a reiterat într-o recentă decizie despre rolul subsidiar al sistemului Convenției și întru asigurarea limitelor funcțiilor Curții raportate acestui rol (a se vedea

Demopoulos and Others v. Turkey

(dec.), nos. 46113/99

et al

., § 69, ECHR 2010

‑

...):

“69.

Este primordial faptul că mecanismul protecției instituit de Convenție este subsidiar sistemelor naționale de protecție a drepturilor omului. Această Curte este chemată să supravegheze implementarea de către Statele Contractante a obligațiilor sale potrivit Convenției. Regula epuizării remediilor domestice este, prin urmare, o parte indispensabilă a funcționării acestui sistem de protecție. (...) Curtea nu poate să nu accentueze că ea nu este o primă instanță; nu are capacitatea și nu este funcția sa, nepotrivită unei instanțe internaționale, să judece un număr mare de cazuri care implică constatări în fapt și calcularea compensațiilor bănești – ambele aspecte fiind, în principiu, pentru practică și sfera jurisdicțiilor naționale.”

II.

APLICAREA PRINCIPIILOR ASUPRA PREZENTEI CAUZE

17.

Curtea notează precum că reclamantul a refuzat să utilizeze noul remediu. Disputînd eficacitatea acestuia, reclamantul nu a manifestat nici un dubiu cu privire la disponibilitatea acestuia. Viceversa, Curtea nu vede nici un motiv de a pune la îndoială faptul că reclamantul a fost în drept să aducă pretențiile sale în fața instanțelor naționale, în corespundere cu Legea nr. 87, iar plîngerile sale adresate Curții au vizat tergiversarea executării unei hotărîri definitive și cu titlu executoriu, precum și din momentul în care acțiunea sa în fața instanțelor naționale nu a fost limitată în nici un mod de termenele prevăzute de Articolul 7 a Legii.

18.

Cu privire la eficacitatea noului remediu disponibil reclamantului, este evident din textul Legii nr. 87 că instanțele naționale la soluționarea pretențiilor adresate în fața sa, sunt obligate să aplice criteriile din Convenție în aceiași manieră cum o face și Curtea. În special, cum este și în situația cu hotărîrile Curții, instanțele naționale sunt împuternicite să constate o violare a dreptului la o executare promptă a unei hotărîri judecătorești și, unde este cazul, să ofere compensații în formă bănească pentru prejudicii materiale, morale și pentru costuri și cheltuieli.

19.

În lumina acestor elemente, Curtea acceptă că Legea nr. 87 a fost destinată, în principiu, de a observa problema executării tardive a hotărîrilor într-o manieră efectivă și meticuloasă, luînd în considerație cerințele din Convenție. Este adevărat precum că instanțele naționale nu au fost încă pasibile să-și instituie practice stabile de aplicare a prezentei Legi în timp de cîteva luni din momentul intrării în vigoare a acestor norme (a se vedea

Nogolica v. Croatia

(dec.), no. 77784/01, ECHR 2002-VIII). Totuși, Curtea nu observă la etapa actuală nici un motiv de a crede precum că noul remediu nu ar putea să ofere reclamantului oportunitatea să obțină o redresare adecvată și suficientă a pretențiilor sale și precum că acest remediu nu ar oferi nici o șansă de succes.

20.

Curtea adițional notează argumentul reclamantului precum că noul remediu este destinat numai compensării pentru tergiversări în executare dar nu asigură o executare efectivă, atunci cînd hotărîrea nu a fost executată. Curtea reamintește precum că un argument similar a fost examinat în

Nagovitsyn and Nalgiyev v. Russia

((dec.), nr. 27451/09 și 60650/09, 23

Septembrie 2010) și a fost respins din următoarele considerente:

“33.

Curtea reiterează precum că prevenirea unei violări este, în termeni absoluți, o soluție ce mai bună în orice domeniu. Un remediu destinat prevenirii tergiversării executărilor și urgentării obținerii îndeplinirii obligației adjudecate ar putea fi prin urmare cel mai acceptabil. Un astfel de remediu ar oferi un avantaj indiscutabil în raport cu un remediu care oferă numai compensații, din momentul în care acesta ar preveni o constatare a violărilor succesive în același caz și nu doar ar repara

a posteriori,

după cum o face un remediu compensatoriu de tipul unuia propus de Legea cu privire la compensații (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Scordino v.

Italy (no. 1)

[GC], no. 36813/97, §§ 183-184, ECHR 2006

‑

V). Este la fel adevărat în același timp, că un remediu destinat urgentării executării unei hotărîri nu ar putea să propună o redresare în mai multe cazuri în care executarea este deja întîrziată (ibid.). Finalmente, Statelor Contractante le este acordată o anumită discreție cu privire la aprecierea care anume remediu ar putea fi introdus în aceste situații (a se vedea

Kudła v.

Poland

[GC], no. 30210/96, §§

154-155, ECHR 2000

‑

XI, și

Scordino

(no. 1)

, pre-citat, §§ 188).

34.

Prin urmare Curtea conclude, precum și a făcut-o de mai multe ori în cauze anterioare, că Statele pot să-și aleagă doar un remediu compensatoriu cu privire la neexecutarea hotărîrilor fără al considera acest remediu ca fiind unul ineficient (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Mifsud v. France

(dec.) [GC], no. 57220/00, §

17, ECHR 2002

‑

VIII;

Scordino

(no. 1)

, pre-citat, §

187, și

Burdov (no.

2)

, pre-citat, §

99). În viziunea Curții, compensarea monetară care ar putea fi acordată reclamanților, potrivit Legii cu privire la compensații, cel puțin ar putea fi capabilă să propună o redresare suficientă și adecvată pentru acele încălcări ale Convenției care au avut loc în cazurile lor pînă la momentul actual.

35.

Curtea este conștientă că o problemă ar putea ulterior apărea, și anume, un nou remediu compensatoriu a putea fi oare considerat în continuare efectiv în situația în care autoritatea Statului respondent, într-un mod consistent, a omis să-și onoreze obligațiile izvorîte din hotărîrile judecătorești, indiferent de suma compensațiilor sau chiar și în cazurile compensațiilor repetate acordate de instanțele naționale potrivit Legii cu privire la compensații. Această a fost evident o ipoteză sugerată de reclamanți (a se vedea § 14 mai sus), dar Curtea nu găsește potrivit să anticipeze astfel de evenimente, și nici să decidă asupra acestei probleme

in abstracto

la etapa actuală.”

21.

În lumina unei similitudini între cazul

Nagovitsyn and Nalgiyev

și prezenta speță, Curtea nu considere necesar să se îndepărteze de la constatările sale în primul caz. Precum în cazul sus-menționat, Curtea nu consideră oportun să anticipeze ce s-ar putea întîmpla dacă hotărîrea judecătorească principală nu este executată, și nici să decidă această problemă

in abstracto

la prezenta etapă. Respectiv, argumentul reclamantului este respins din motive similare.

22.

Curtea a acordat atenție și următorului fapt precum că noul remediu a devenit disponibil după introducerea prezentei cereri și doar circumstanțele excepționale pot impune reclamantul obligația să epuizeze un astfel de remediu. Curtea observă că există o serie de cazuri referitoare la durata procedurilor în diferite state, în care astfel de circumstanțe excepționale au fost găsite (a se vedea

Brusco

, pre-citat;

Nogolica

, pre-citat;

Andrášik and Others v. Slovakia

(dec.), nos. 57984/00

et al.

, ECHR 2002-IX;

Michalak v. Poland

(dec.), no.

24549/03, §§

41-43, 1 March 2005;

Korenjak v. Slovenia

, no. 463/03, §§

63-71, 15

Mai 2007 și

Nagovitsyn and Nalgiyev

, pre-citat § 37). Curtea accentuează asupra specificului remediului și asupra contextului în care acesta a fost introdus, acestea fiind elemente semnificative în aprecierea acestor circumstanțe (a se vedea

Scordino

(no.

1)

, pre-citat, § 144).

23.

Precum și în cauzele mai sus menționate, Curtea consideră oportun și justificat, în circumstanțele prezentei spețe, să ceară reclamantului folosirea noului remediu național, introdus prin Legea nr. 87. Această concluzie este susținută de următoarele considerente.

24.

În ce privește contextul preexistent, Curtea găsește important că Guvernul Moldovei a promovat o reformă legislativă prin introducerea noului remediu național ca un răspuns la hotărîrea-pilot

Olaru

, sub supravegherea Comitetului de Miniștri. Unul din scopurile procedurii-pilot este anume oferirea unui remediu la nivel național pe cît de posibil rapid pentru mai multe persoane care suferă urmare a problemei structurale de neexecutate și implicit de durata procedurilor (a se vedea

Olaru

, pre-citat §

59). În viziunea Curții, un lucru ar fi în corespundere cu spiritul și logica hotărîrii-pilot și anume că reclamanții, care se plâng despre neexecutarea hotărîrilor judecătorești definitive și de durata excesivă a procedurilor, actualmente pot pretinde redresarea pretențiilor sale printr-un nou remediu național în prima instanță.

25.

Mai mult decît atît, Curtea acordă o importanță majoră prevederilor tranzitorii din Legea nr. 87 (Articolul 7) care reflectă intenția autorităților Moldovenești de a oferi redresarea la nivel național a celor persoane care deja au aplicat în fața Curții pînă la intrarea în vigoare a legii (a se compara

Brusco

, pre-citat). În aceste circumstanțe, continuarea procedurilor în fața Curții în cauza reclamantului precum și în sutele din cauze similare ar fi contrar cu principiul subsidiarității, care este primordial în sistemul Convenției. Examinarea astfel de cauze în general implică constatarea faptelor principale și calcularea unei compensații bănești – ambele aspecte, în principiu și în practică, fiind în sfera jurisdicțiilor naționale (a se vedea

Demopoulos and others

, pre-citat, § 69). Curtea reiterează precum că sarcina sa, după cum este definit de Articolul 19, nu ar fi atinsă prin preluarea de aceste cazuri spre propria examinare în locul instanțelor naționale, nici chiar examinarea acestora în paralel cu procedurile naționale (a se vedea,

mutatis mutandis

,

E.

G. v. Poland

(dec.), no.

50425/99, §

27, 23 Septembrie 2008, și

Burdov (no. 2)

, pre-citat, §

127).

26.

În timp ce Curtea poate în mod excepțional să decidă, pentru echitate și eficacitate, de a finaliza procedurile sale printr-o hotărîre în anumite cazuri de acest tip, care au rămas pe listele sale de mult timp sau deja au atins o etapă avansată de proceduri (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Olaru

, pre-citat, §

61), va fi necesar, de principiu, că toate noile cazuri introduse după hotărîrea-pilot și care cad sub aplicabilitatea Legii nr. 87 să fie inițial transmise pentru examinare în instanțele naționale.

27.

Totuși, poziția Curții poate fi revizuită în viitor, cel puțin în dependență de capacitatea instanțelor naționale să instituie o practică judiciară stabilă potrivit Legii nr. 87 și care să fie în corespundere cu cerințele Convenției (a se vedea

Korenjak

, pre-citat, § 73). Mai mult, sarcina probațiunii cu privire la efectivitatea în practică a noii legi cade în sarcina Guvernului (ibid.).

28.

Finalmente, Curtea notează că procedura potrivit Legii nr. 87 în fața primei instanțe a fost limitată în timp pentru trei luni de zile și numărul de apeluri a fost redus pînă la unul. Contrar cu alte cazuri, procedurile potrivit noii legi vor avea loc doar în fața instanțelor de gradul întîi și în fața Curților de Apel. Această circumstanță trebuie să contribuie esențial la celeritatea procedurilor. Mai mult, este de notat că nici o taxă nu este prevăzută pentru astfel de tipuri de proceduri. În aceste circumstanțe Cutea este satisfăcută că retrimiterea la instanțele naționale nu va constituie o sarcină excesivă pentru reclamanți și alte persoane în aceiași poziție.

29.

Avînd în vedere considerațiunile de mai sus, Curtea concluzionează precum că reclamantul a fost impus de Articolul 35 § 1 de a se folosi de noul remediu național prin inițierea de proceduri naționale în conformitate cu Legea nr. 87. Curtea notează, oricum, că astfel de proceduri nu au fost instituite la nivel național din partea reclamantului.

30.

Respectiv, urmează că plîngerea lui să fie respinsă potrivit Articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea remediilor naționale.

Din aceste considerente, Curtea în unanimitate

Declară

cererea inadmisibilă.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte