CASE OF BALAN v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
CASE OF BALAN v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2012)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secția a treia
DECIZIE
Cererea nr.
44746/08
formulată de Vasile BALAN
împotriva Moldovei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 24
ianuarie 2012 într-o cameră compusă din Josep Casadevall,
președinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi,
judecători
,
și Santiago Quesada,
grefier de secție,
având în vedere cererile menționate anterior, introduse la 1 septembrie 2008,
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
În fapt
Reclamantul, domnul Vasile Balan, este resortisant moldovean, s-a născut în 1956 și locuiește în Pănășești. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de domnul Lilian Osoian, avocat în Chișinău. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Vladimir Grosu.
I. Circumstanțele cauzei
Hotărârea internă în favoarea reclamantului și executarea acesteia
Faptele cauzei se pot rezuma după cum urmează.
La 28
septembrie 2003, reclamantul a fost lovit accidental de o persoană, D., suferind o leziune la femurul stâng. La o dată neprecizată, reclamantul a introdus o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva lui D., urmărind să obțină pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care D. să fie obligat la repararea prejudiciului material.
La 26
noiembrie 2004, Judecătoria Strășeni l-a obligat pe D. să îi plătească reclamantului 7
184 lei moldovenești (MDL) [echivalentul a 435 euro (EUR)] ca despăgubire pentru prejudiciul material și 215 MDL (13 EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată. Hotărârea a rămas definitivă și a fost învestită cu formulă executorie. Până în prezent, hotărârea nu a fost pusă în executare.
Hotărârea-pilot
Olaru și alții
și efectele acesteia pentru cauzele similare
La 28
iulie 2009, Curtea a pronunțat hotărârea-pilot
Olaru și alții
(a se vedea
Olaru și alții
împotriva Moldovei
, nr.
476/07, 22539/05, 17911/08 și 13136/07, 28
iulie 2009) în care a constatat,
inter alia
, că problema neexecutării hotărârilor naționale având ca obiect acordarea unor locuințe sociale anumitor categorii de persoane demonstra existența unei „probleme sistemice”. Curtea s-a pronunțat,
inter alia
, că statul pârât a instituit o cale de atac internă eficientă, care asigură o reparație corespunzătoare și suficientă în cazul neexecutării sau executării tardive a hotărârilor definitive naționale (a se vedea
Olaru și alții
, citată anterior, pct.
58 și pct.
4 din dispozitiv).
Instituirea unei căi de atac interne și evoluția ulterioară
La 20
septembrie 2011, Guvernul moldovean a informat Curtea că la 1
iulie 2011 a intrat în vigoare o nouă lege (Legea nr.
87), prin care se instituia o cale de atac pentru problema neexecutării hotărârilor definitive naționale și pentru problema duratei nerezonabile a procedurilor.
La 29
septembrie 2011, grefa Curții l-a informat pe reclamant, ca și pe ceilalți reclamanți aflați în aceeași situație, de existența noii soluții juridice, adresându-le întrebarea dacă intenționau să recurgă la acesta în termenul de șase luni prevăzut de Legea nr.
87 (
infra
, pct.
9). Reclamanților li s-a atras atenția asupra faptului că, în conformitate cu art.
35
§
1 din convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea tuturor căilor de recurs interne și că nerespectarea normei sus-menționate poate constitui un motiv pentru a declara cererea inadmisibilă.
Prin scrisoarea din 10
noiembrie 2011, reclamantul a răspuns Curții că nu intenționa să recurgă la noua cale de atac instituită deoarece nu era efectivă. În special, reclamantul a argumentat că însuși titlul Legii nr.
87 sugera că se asigura o cale de atac numai în cazul în care hotărârea definitivă nu fusese executată într-un termen rezonabil, nu și în cazul în care hotărârea nu fusese executată deloc. Potrivit reclamantului, legea nu prevedea un mecanism pentru declanșarea punerii în executare rapide a unei hotărâri definitive neexecutate. Mai mult, reclamantul a argumentat că pentru el constituia o sarcină excesivă cerința de a sesiza din nou instanțele interne și de a încerca epuizarea noii căi de atac.
II. Dreptul intern relevant
Conform Legii nr.
87, orice persoană care consideră că i-a fost încălcat dreptul la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau dreptul la executarea în termen rezonabil a hotărârii definitive poate adresa în instanță de judecată o cerere de chemare în judecată privind constatarea unei astfel de încălcări și repararea prejudiciului cauzat. Conform art.
1 din lege, aplicarea și interpretarea termenilor din prezenta lege se fac prin prisma legislației naționale, a prevederilor convenției și a jurisprudenței Curții. Conform art.
4 din lege, cererea de chemare în judecată se examinează de instanța de judecată sesizată în cel mult trei luni de la depunerea sa. Art.
5 din lege prevede că, în urma constatării faptului că a fost încălcat dreptul la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau dreptul la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești, instanța de judecată decide asupra acordării unei satisfacții echitabile în contul reparării prejudiciului moral, material, precum și a costurilor și cheltuielilor de judecată. Art.
6 din lege simplifică procedura executării hotărârilor pronunțate în temeiul legii astfel încât să nu mai fie necesare alte cereri sau formalități din partea reclamanților. Potrivit art.
7 din lege, persoanele care au depus cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu pretinsa încălcare a drepturilor lor la judecarea cauzelor lor în termen rezonabil sau la executarea hotărârilor în termen rezonabil pot adresa în instanța de judecată, în termen de 6
luni de la data intrării în vigoare a noii legi, cererea de chemare în judecată, cu condiția ca, asupra admisibilității și fondului cauzei, Curtea să nu se fi pronunțat.
Totodată, Codul de procedură civilă a fost modificat astfel încât să se reducă numărul instanțelor de apel de la două la una și să se elimine taxele judiciare pentru acțiunile respective.
Capete de cerere
Invocând art.
6 din Convenție și art.
1 din Protocolul nr.
1, reclamantul s-a plâns că statul nu a executat o hotărâre obligatorie și executorie pronunțată în favoarea sa.
În drept
Curtea va stabili mai întâi dacă reclamantul a respectat norma privind epuizarea căilor de recurs interne prevăzută la art.
35 din Convenție, care prevede următoarele aspecte relevante:
„1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept internațional general recunoscute, și într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive.”
I. Principii generale
Curtea reamintește că scopul normei privind epuizarea căilor de atac interne este de a acorda statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara – de regulă prin intermediul instanțelor judecătorești – pretinsele încălcări care le sunt imputate înainte ca acestea să fie înaintate Curții. În consecință, în fața unui organism internațional, statele sunt scutite de răspundere pentru actele lor înainte să fi avut posibilitatea de a remedia neregulile prin intermediul propriului sistem juridic. Norma respectivă se bazează pe supoziția, reflectată în art.
13 din convenție – cu care prezintă o afinitate strânsă – că în sistemul național există o cale de atac efectivă în raport cu pretinsa încălcare. Astfel, un aspect important al principiului este acela că mecanismul de protecție instituit de convenție este subsidiar sistemelor naționale de apărare a drepturilor omului [a se vedea, printre alte surse autorizate,
Handyside împotriva Regatului Unit
, 7
decembrie 1976, pct.
48, seria
A nr.
24;
Akdivar și alții împotriva Turciei
, 16
septembrie 1996, pct.
65,
Culegere de hotărâri și decizii
1996
‑
IV; și
Fressoz și Roire
împotriva Franței
(MC), nr.
29183/95, pct.
37, CEDO 1999
‑
I].
Totuși, singurele căi de atac a căror utilizare este prevăzută la art.
35 din convenție sunt cele legate de încălcările pretinse și care sunt în același timp disponibile și suficiente. Existența acestor căi de atac trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci și în practică, în caz contrar acestea nu vor avea accesibilitatea și eficacitatea necesare (a se vedea
Akdivar și alții
,
citată anterior, pct.
66, precum și
Dalia împotriva Franței
, 19
februarie 1998, pct.
38,
Culegere
1998
‑
I). În plus, în conformitate cu „principiile de drept internațional general recunoscute”, pot exista circumstanțe speciale care îl absolvă pe reclamant de obligația epuizării căilor de atac interne de care dispune (a se vedea
Van Oosterwijck împotriva Belgiei
, 6
noiembrie 1980, pct.
36, seria
A nr.
40, A, și
Akdivar și alții
,
citată anterior, pct.
67). Cu toate acestea, existența unor simple îndoieli privind șansele de reușită ale unei anumite căi de atac care în mod evident nu este inutilă nu constituie un motiv valid pentru neepuizarea căilor de atac interne [a se vedea
Van Oosterwijck
, citată anterior, pct.
37;
Akdivar și alții
,
citată anterior, pct.
71;
Brusco împotriva Italiei
(dec.), nr.
69789/01, CEDO 2001
‑
IX].
Aprecierea epuizării sau neepuizării căilor de atac interne se face de regulă în raport cu data la care cererea a fost introdusă la Curte. Totuși, există excepții de la această regulă, care s-ar putea justifica prin circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea
Baumann împotriva Franței
, nr.
33592/96, pct.
47, 22
mai 2001 și
Brusco împotriva Italiei
, citată anterior).
În temeiul principiilor consacrate, menționate anterior, Marea Cameră a reamintit în mod special într-o decizie recentă rolul subsidiar al sistemului convenției și limitele subsecvente aferente funcției Curții [a se vedea
Demopoulos și alții împotriva Turciei
(dec.), nr.
46113/99
et al
., pct.
69, CEDO 2010
‑
...]:
„69. Este esențial faptul că mecanismul de protecție instituit de convenție este subsidiar sistemelor naționale de apărare a drepturilor omului. Curtea se ocupă de supravegherea punerii în aplicare, de către statele contractante, a obligațiilor acestora prevăzute de convenție. Norma privind epuizarea căilor de atac interne este, prin urmare, o parte indispensabilă a funcționării acestui sistem de protecție. [...] Curtea subliniază în mod insistent că nu este o instanță de prim grad; aceasta nu este competentă, după cum nu este nici măcar indicat pentru funcționarea ei ca instanță internațională, să soluționeze un mare număr de cauze care necesită constatarea unor fapte principale sau calcularea unei despăgubiri pecuniare – ambele ar trebui, din punct de vedere al principiului și practicii efective, să fie de competența instanțelor naționale.”
II. Aplicabilitatea în prezenta cauză
Curtea observă că reclamantul a refuzat să recurgă la noua soluție juridică instituită. Deși îi contestă eficiența, acesta nu pune la îndoială disponibilitatea procedurii. Într-adevăr, Curtea nu observă niciun motiv de îndoială că reclamantul era îndreptățit să sesizeze instanțele naționale în conformitate cu Legea nr.
87 întrucât capetele de cerere formulate în fața Curții vizează întârzierile în executarea unei hotărâri obligatorii și executorii și deoarece acțiunea sa în fața instanțelor interne nu pare a fi tardivă în raport cu termenele prevăzute la art.
7 din lege.
Referitor la eficiența noii căi de atac de care dispune reclamantul, este evident din textul Legii nr.
87 că, la soluționarea capetelor de cerere introduse în baza acesteia, instanțele interne sunt obligate să aplice criteriile convenției în același fel în care procedează Curtea. În special, ca și în cazul hotărârilor Curții, instanțele naționale au dreptul de a constata încălcarea dreptului la executarea neîntârziată a unei hotărâri definitive și, după caz, de a acorda o despăgubire bănească pentru repararea prejudiciului moral, a prejudiciului material, precum și pentru cheltuielile de judecată.
Având în vedere aceste elemente, Curtea admite că Legea nr.
87 a fost concepută, în principiu, pentru problema executării cu întârziere a hotărârilor în mod efectiv și semnificativ, ținând seama de cerințele convenției. Este adevărat că instanțele naționale încă nu au fost în măsură să instituie o practică stabilă în temeiul acestei legi în cele câteva luni de la intrarea ei în vigoare [a se vedea
Nogolica împotriva Croației
(dec.), nr.
77784/01, CEDO 2002-VIII]. Totuși, în această etapă, Curtea nu găsește niciun motiv să concluzioneze că noua cale de atac nu i-ar oferi reclamantului posibilitatea de a obține o reparație corespunzătoare și suficientă pentru cererile sale sau că nu ar putea oferi șanse rezonabile de reușită.
Curtea ia act de argumentul reclamantului, conform căruia noua cale de atac este concepută doar pentru a compensa executările făcute cu întârziere, dar nu asigură executarea propriu-zisă atunci când hotărârea definitivă nu a fost executată. Aceasta reamintește că un argument similar a fost examinat în
Nagovitsyn și Nalgiyev împotriva Rusiei
[(dec.), nr.
27451/09 și 60650/09, 23
septembrie 2010)] și respins pentru următoarele motive:
„33. Curtea reamintește că prevenirea unei încălcări este, în mod absolut, cea mai bună soluție în multe domenii. O cale de atac concepută pentru prevenirea întârzierilor în executare și, în final, pentru accelerarea recuperării unei creanțe judiciare ar fi așadar cea mai dezirabilă. Această cale de atac ar oferi un avantaj incontestabil față de o cale de atac ce permite doar acordarea unei despăgubiri deoarece ar preveni constatarea unor încălcări succesive în aceeași cauză și nu ar repara doar încălcarea
a
posteriori
, așa cum se întâmplă în cazul unui remediu compensatoriu de tipul celui prevăzut în baza Legii privind despăgubirile [a se vedea,
mutatis mutandis
,
Scordino împotriva Italiei (nr. 1)
(MC), nr.
36813/97, pct.
183-184, CEDO 2006
‑
V]. Este de asemenea adevărat, totodată, că o cale de atac concepută pentru accelerarea executării unei hotărâri nu ar asigura o reparație corespunzătoare în multe cazuri în care executarea hotărârilor a fost deja întârziată (ibid.). În ultimul rând, statelor contractante li se acordă o libertate de a dispune în privința tipului căii de atac ce ar trebui introdusă într-o anumită situație [a se vedea
Kudła împotriva Poloniei
(MC), nr.
30210/96, pct.
154-155, CEDO 2000
‑
XI, și
Scordino
(nr. 1)
, citată anterior, pct.
188].
Prin urmare, Curtea concluzionează, așa cum a procedat în repetate rânduri în cauze anterioare, că statele pot alege să introducă doar un remediu compensatoriu în cazul neexecutării hotărârilor judecătorești fără ca remediul respectiv să fie considerată ineficace [a se vedea,
mutatis mutandis
,
Mifsud împotriva Franței
(dec.) (MC), nr.
57220/00, pct.
17, CEDO 2002
‑
VIII;
Scordino
(nr. 1)
, citată anterior, pct.
187, și
Burdov (
nr
.
2)
, citată anterior, pct.
99]. În opinia Curții, despăgubirea pecuniară care poate fi acordată reclamanților în temeiul Legii privind despăgubirile ar fi în măsură cel puțin să asigure o reparație corespunzătoare și suficientă pentru acele încălcări ale convenției care au fost prezumtiv comise în cauzele lor până în prezent.
Curtea este conștientă că se poate ridica ulterior întrebarea dacă un nou remediu compensatoriu ar fi la fel de eficace într-o situație în care autoritatea statală pârâtă ar omite în mod repetat să onoreze creanțele judiciare, în pofida acordării despăgubirii sau chiar a mai multor despăgubiri de către instanțele interne în temeiul Legii privind despăgubirile. Într-adevăr, aceasta este o ipoteză sugerată de reclamanți (
supra
, pct.
14), însă Curtea nu consideră indicat să anticipeze această situație, nici să soluționeze această chestiune
in abstracto
în această etapă.”
Având în vedere similitudinea dintre
Nagovitsyn și Nalgiyev
și prezenta cauză, Curtea nu consideră necesar să se abată de la constatările sale din cauza respectivă. Ca și în cauza sus-menționată, Curtea nu consideră oportun să anticipeze ce se va întâmpla dacă hotărârea principală nu este executată, nici să soluționeze această chestiune
in abstracto
în această etapă. În consecință, obiecția reclamantului este respinsă din motive similare.
În continuare, Curtea a acordat atenție faptului că noua cale de atac a devenit disponibilă abia după introducerea prezentei cereri și că numai împrejurări excepționale l-ar constrânge pe reclamant să epuizeze o astfel de cale de atac. Curtea observă că au existat câteva cauze având ca obiect durata procedurilor în diverse țări, în care s-a constatat existența unor asemenea împrejurări excepționale [a se vedea
Brusco
, citată anterior;
Nogolica
, citată anterior;
Andrášik și alții împotriva Slovaciei
(dec.), nr.
57984/00
et al.
, ECHR 2002-IX;
Michalak împotriva Poloniei
(dec.), nr.
24549/03, pct.
41-43, 1
martie 2005;
Korenjak împotriva Sloveniei
, nr.
463/03, pct.
63-71, 15
mai 2007;
Nagovitsyn și Nalgiyev
, citată anterior, pct.
37]. Curtea subliniază că natura căii de atac și contextul în care a fost introdusă are o pondere sporită în evaluarea sa privind astfel de excepții [a se vedea
Scordino
(nr.
1)
, citată anterior, pct.
144].
Ca și în cauzele sus-menționate, Curtea consideră oportun și justificat în circumstanțele prezentelor cauze să dispună ca reclamantul să folosească noua cale de atac introdusă prin Legea nr.
Această concluzie este susținută de următoarele motive.
Referitor la contextul de bază, Curtea consideră semnificativ faptul că Guvernul moldovean a adoptat reforma legislativă pentru introducerea noii căi de atac ca răspuns la hotărârea-pilot
Olaru
sub supravegherea Comitetului de Miniștri. Unul dintre obiectivele procedurii hotărârii-pilot era tocmai acela de a permite acordarea celei mai rapide posibil căi de atac la nivel național numărului mare de persoane afectate de problema structurală a neexecutării și, implicit, a duratei procedurii (a se vedea
Olaru
, citată anterior, pct.
59). În opinia Curții, ar fi în concordanță cu spiritul și logica hotărârii-pilot ca reclamanții care se plâng de neexecutarea hotărârilor definitive și de durata procedurilor să solicite acum suferite, în primul rând, prin intermediul noii căi de atac interne repararea prejudiciilor.
De asemenea, Curtea acordă o importanță deosebită dispoziției tranzitorii din Legea nr.
87 (art.
7), care reflectă intenția autorităților moldovene de a acorda o reparație la nivel național persoanelor care au depus deja cerere la Curte anterior intrării în vigoare a legii (a se compara
Brusco
, citată anterior). În aceste circumstanțe, continuarea acțiunii în fața Curții în cauza reclamantului și a altor sute de cauze similare ar fi în contradicție cu principiul subsidiarității, care este fundamental în sistemul convenției. Judecarea acestor cauze implică în principal constatarea faptelor principale și calcularea unei despăgubiri pecuniare – ambele ar trebui, din punct de vedere al principiului și practicii eficiente, să fie de competența instanțelor naționale (a se vedea
Demopoulos și alții
,
citată anterior, pct.
69). Curtea reamintește că sarcina sa, conform definiției de la art.
19, nu ar fi îndeplinită în mod optim prin judecarea unor asemenea cauze în locul instanțelor naționale, și cu atât mai puțin prin judecarea lor în paralel cu acțiunile la nivel intern [a se vedea,
mutatis mutandis
,
E.G. împotriva Poloniei
(dec.), nr.
50425/99, pct.
27, 23
septembrie 2008, și
Burdov (nr. 2)
, citată anterior, pct.
127].
Deși Curtea poate în împrejurări excepționale să decidă, în scopul echității și eficienței, să soluționeze procedura printr-o hotărâre în unele cauze de acest tip, care rămân pe rolul său pentru mult timp sau care au ajuns deja într-o etapă avansată a procedurii (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Olaru
, citată anterior, pct.
61) va fi necesar, din principiu, ca toate cauzele noi introduse ulterior hotărârii-pilot și vizate de Legea nr.
87 să fie înaintate în primul rând instanțelor naționale.
Totuși, poziția Curții poate fi revizuită în viitor în funcție, mai ales, de capacitatea instanțelor naționale de a stabili o jurisprudență consecventă în temeiul Legii nr.
87 în concordanță cu cerințele convenției (a se vedea
Korenjak
, citată anterior, pct.
73). Mai mult, sarcina probei în raport cu eficacitatea noii căi de atac în practică va reveni guvernului pârât (ibid.).
În cele din urmă, Curtea observă că procedura întemeiată pe Legea nr.
87 în fața instanței de prim grad este limitată la trei luni și că numărul căilor de atac a fost redus la unul singur. Spre deosebire de alte cauze, procedura întemeiată pe noua lege se va desfășura numai în fața judecătoriilor și a curților de apel. Acest fapt contribuie semnificativ la desfășurarea cu celeritate a procedurii. Mai mult, se constată că nu se preconizează taxe judiciare pentru această procedură. În aceste împrejurări, Curtea este convinsă că revenirea la instanțele naționale nu constituie o sarcină excesivă pentru reclamant și pentru ceilalți reclamanți aflați într-o situație similară.
Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul era obligat, conform art.
35
§
1, să facă uz de noua cale de atac internă dând curs unei acțiuni interne în temeiul Legii nr.
Curtea observă însă că acesta nu a introdus o astfel de acțiune la nivel intern.
Rezultă că cererea acestuia trebuie respinsă în temeiul art.
35
§
1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor de atac interne.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Santiago
Q
uesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte