CASE OF BALAN v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

CASE OF BALAN v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2012)

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr. 44746/08

depusă de Vasile BALAN

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită la 24 ianuarie 2012, în cadrul unei camere compuse din:

Josep Casadevall,

Președinte,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Mihai Poalelungi,

judecători,

și

Santiago Quesada,

Grefier al Secției

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 1 septembrie 2008,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

1.

Hotărârea pronunțată la nivel național în favoarea reclamantului și executarea acesteia

2.

Faptele cauzei pot fi rezumate în felul următor.

3.

La 28 septembrie 2003, reclamantul a fost vătămat în mod accidental de către o persoană, D., și a suferit o leziune la osul de pe coapsa stângă. La o dată nespecificată, reclamantul a înaintat o acțiune civilă către D., solicitând instanței adoptarea unei hotărâri prin care să-l oblige pe D. să-i plătească compensația pentru prejudiciul material cauzat.

4.

La 26 noiembrie 2004, Judecătoria Strășeni a dispus încasarea de la D. în beneficiul reclamantului a sumei de 7,184 lei moldovenești (MDL) (echivalentul a 435 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și MDL 215 (EUR 13) cu titlu de costuri de asistență juridică. Această hotărâre a devenit definitivă și a fost emis titlul executoriu. Hotărârea însă nu a fost executată până în prezent.

2.

Hotărârea pilot Olaru și Alții și consecințele acesteia pentru cauzele similare

5.

La 28 iulie 2009, Curtea a pronunțat hotărârea pilot

Olaru și Alții

(a se vedea

Olaru and Others v. Moldova

, nr. 476/07, 22539/05, 17911/08 și 13136/07, 28 iulie 2009) în care a constatat,

inter alia

, că neexecutarea hotărârilor judecătorești naționale, prin care s-a acordat spațiu locativ de stat, a relevat existența unei „probleme sistemice”. Curtea a cerut,

inter alia,

ca Guvernul pârât să introducă un recurs intern efectiv, care să asigure într-adevăr o redresare efectivă și suficientă pentru cazurile de neexecutare sau executare tardivă a hotărârilor naționale definitive (a se vedea

Olaru and others

, citată mai sus, § 58 și punctul 4 al dispozitivului hotărârii).

3.

Crearea unui nou remediu la nivel național și evoluțiile ulterioare

6.

La 20 septembrie 2011, Guvernul Republicii Moldova a informat Curtea despre intrarea în vigoare la 1 iulie 2011 a unei noi legi (Legea nr. 87), prin care a fost introdus un remediu împotriva problemei ce ține de neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și durata nerezonabilă a procedurilor.

7.

La 29 septembrie 2011, Secția Grefă a Curții l-a informat pe reclamant și pe toți ceilalți reclamanți care se aflau într-o poziție similară despre noul remediu, întrebându-i dacă intenționau să facă uz de acesta în termen de șase luni stabilit de către Legea nr. 87 (a se vedea paragraful 9 de mai jos). Reclamantului i s-a atras atenția asupra faptului că potrivit articolului 35 § 1 al Convenției, Curtea poate examina o chestiune doar după epuizarea tuturor remediilor naționale și că nerespectarea acestei reguli ar putea reprezenta temei pentru declararea cererii inadmisibile.

8.

Printr-o scrisoare din 10 noiembrie 2011, reclamantul a răspuns Curții că nu intenționează să facă uz de noul remediu, deoarece acesta este unul ineficient. În special, reclamantul

a susținut că însăși titlul Legii nr. 87 sugerează că aceasta prevede un remediu aplicabil doar în cazul în care o hotărâre judecătorească definitivă nu a fost executată la timp, și nu în cazul în care hotărârea nu a fost executată deloc. În opinia reclamantului, legea nu prevede un mecanism pentru a declanșa o executare rapidă a hotărârii definitive neexecutate. Mai mult, reclamantul a susținut că adresarea repetată către instanțele judecătorești naționale și încercarea de a epuiza noul remediu ar constitui pentru el o sarcină excesivă.

II.

DREPTUL INTERN RELEVANT

9.

Potrivit Legii nr. 87, orice persoană care consideră că i-a fost încălcat dreptul la judecarea cauzei sale sau dreptul la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești definitive poate adresa în instanță de judecată o cerere de chemare în judecată privind constatarea unei astfel de încălcări și repararea prejudiciului cauzat. Potrivit articolului 1 al Legii, aceasta urmează să fie interpretată și aplicată prin prisma legislației naționale, a prevederilor Convenției și a jurisprudenței Curții. Potrivit articolului 4 al Legii, instanțele de judecată sunt obligate să examineze cererile de chemare în judecată depuse în conformitate cu legea timp de trei luni. Potrivit articolului 5 al Legii, în urma constatării faptului că a fost încălcat dreptul la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau dreptul la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești, instanța de judecată urmează să acorde reclamantului compensații cu titlu de prejudiciu

material, moral, precum și costuri și cheltuieli de judecată. Articolul 6 al Legii simplifică procedura de executare a hotărârilor judecătorești adoptate în conformitate cu Legea, astfel încât reclamanții nu trebuie să mai depună alte cereri sau îndeplini alte formalități. Potrivit articolului 7 al Legii, persoanele care au depus cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu o pretinsă încălcare a drepturilor lor la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești, în privința căreia Curtea nu a decis asupra admisibilității și fondului cauzei, pot adresa în instanță de judecată o cerere de chemare în judecată privind repararea prejudiciului cauzat, în termen de șase luni din momentul intrării în vigoare a noii legii, în modul stabilit de prezenta lege și de legislația procesuală civilă.

10.

În același timp, Codul cu privire la procedura civilă a fost modificat astfel încât numărul căilor de atac a fost redus de la două la una și a fost introdusă scutirea de la plata taxei de stat pentru un asemenea proces.

PRETENȚII

11.

Invocând articolul 6

al Convenției și articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, reclamantul s-a plâns că statul nu a asigurat executarea unei hotărâri obligatorii și executorii pronunțate în favoarea sa.

ÎN DREPT

12.

În primul rând, Curtea va determina faptul dacă reclamantul a respectat obligația de a epuiza căile interne de recurs stabilită de articolul 35 al Convenției, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„1.

Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept internațional general recunoscute, și într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive.”

I. PRINCIPII GENERALE

13.

Curtea reiterează că scopul obligației de a epuiza căile interne de recurs este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara – de obicei prin intermediul instanțelor judecătorești – încălcările pretinse comise împotriva lor înainte ca aceste pretenții să fie înaintate la Curte. Prin urmare, statele sunt scutite de la obligația de a răspunde pentru faptele lor în fața unei instituții internaționale înainte ca acestea să aibă posibilitatea de a repara chestiunea respectivă prin intermediul sistemului său juridic. Această regulă se bazează pe presupunerea, care este reflectată în articolul 13 al Convenției – cu care aceasta are o legătură apropiată – că în sistemul național există o cale efectivă de recurs în privința încălcării pretinse. Astfel, faptul că mecanismul de protecție stabilit prin Convenție este complimentar sistemelor naționale de protecție a drepturilor omului este un aspect important al acestui principiu (a se vedea, printre multe altele,

Handyside v. the United Kingdom

, 7 decembrie 1976, § 48, Series A nr. 24;

Akdivar and Others v. Turkey

, 16 setembrie 1996, § 65,

Reports of Judgments and Decisions

1996

‑

IV; și

Fressoz and Roire

v. France

[GC], nr.

29183/95, §

37, ECHR 1999

‑

I).

14.

Cu toate acestea, articolul 35 al Convenției cere utilizarea doar a căilor de recurs care se referă la încălcările pretinse și care în același timp sunt și disponibile și suficiente. Existența unor asemenea căi de recurs trebuie să fie suficient de clară nu doar teoretic, dar și practic, pentru că în caz contrar acestea nu vor dispune de accesibilitatea și eficiența necesară (a se vedea

Akdivar and Others

, citată mai sus, § 66, și

Dalia v. France

, 19 februarie 1998, § 38,

Reports

1998

‑

I). Suplimentar, potrivit „principiilor general recunoscute ale dreptului internațional”, pot exista anumite circumstanțe speciale care îl eliberează pe reclamant de la obligația de a epuiza căile interne de recurs aflate la dispoziția sa (a se vedea

Van Oosterwijck v. Belgium

, 6 noiembrie 1980, § 36, Series A nr. 40, A, și

Akdivar and Others

, citată mai sus, §

67). Cu toate acestea, existența unor simple îndoieli în privința șanselor de reușită a unui anumit remediu care nu este în mod evident ineficient nu este un motiv valabil pentru neepuizarea căilor interne de recurs (a se vedea

Van Oosterwijck

, citată mai sus, § 37;

Akdivar and Others

, citată mai sus, §

71, și

Brusco v. Italy

(dec.), nr.

69789/01, ECHR 2001

‑

IX).

15.

De obicei, o apreciere a faptului dacă căile interne de recurs au fost epuizate este efectuată cu referință la data la care cererea a fost depusă la Curte. Cu toate acestea, această regulă are excepții care pot fi justificate de circumstanțele individuale ale fiecărei cauze (a se vedea

Baumann v. France

, nr. 33592/96, § 47, 22

mai 2001, și

Brusco

, citată mai sus).

16.

Bazându-se pe principiile bine-stabilite stipulate mai sus, într-o decizie recentă a sa, Marea Cameră a reiterat în mod viguros rolul subsidiar al sistemului instituit în baza Convenției și astfel limitele funcțiilor Curții (a se vedea

Demopoulos and Others v. Turkey

(dec.), nr. 46113/99

et al

., § 69, ECHR 2010

‑

...):

„69.

Este primordial ca mecanismul de protecție stabilit de către Convenție să fie subsidiar sistemelor naționale care garantează drepturile omului. Curtea are competența de a monitoriza implementarea de către statele contractante a obligațiilor acestora stabilite în baza Convenției. Regula epuizării căilor interne de recurs este prin urmare o parte indispensabilă a funcționării acestui sistem de protecție. (...) Curtea nu poate să accentueze destul faptul că ea nu este o instanță de fond; ea nu are capacitatea, și nici nu ține de competența sa de instanță internațională, de a examina un mare număr de cauze care necesită stabilirea faptelor de bază sau calcularea compensațiilor bănești – ambele trebuie să țină de competența jurisdicțiilor naționale, atât ca și principiu cât și practică efectivă.”

II.

APLICAREA ÎN ACEASTĂ CAUZĂ

17.

Curtea observă că reclamantul a refuzat să facă uz de noul remediu.

Punând la îndoială eficiența acestuia, el însă nu a pus la îndoială faptul disponibilității acestuia. Într-adevăr, Curtea nu vede niciun temei pentru a se îndoi de faptul că reclamantul avea dreptul să înainteze pretențiile sale instanțelor naționale în conformitate cu Legea nr. 87, deoarece pretențiile sale formulate Curții se referă la întârzierile în executarea hotărârii obligatorii și executorii și deoarece acțiunea lui înaintată instanțelor naționale nu pare să fie obstrucționată în niciun fel de termenele limită stabilite de articolul 7 al Legii.

18.

În ceea ce privește eficiența noului remediu disponibil reclamantului, este clar că la soluționarea acțiunilor înaintate în temeiul Legii nr. 87, instanțele naționale urmează să aplice criteriile Convenției de eficacitate potrivit abordării Curții. În special, similar hotărârilor Curții, instanțele naționale au dreptul să constate încălcarea dreptului la executarea rapidă a hotărârii judecătorești și, atunci când este cazul, să acorde compensații bănești cu titlu de prejudiciu material, moral și cu titlu de costuri și cheltuieli.

19.

Astfel, Curtea acceptă că Legea nr. 87 a fost elaborată, în principiu, pentru a examina chestiunea executării tardive a hotărârilor într-o manieră eficientă și semnificativă, luând în considerație cerințele Convenției. Este adevărat că timp de trei luni din momentul intrării in vigoare a acestei Legi, instanțele naționale încă nu au stabilit o practică constantă în temeiul acesteia (a se vedea

Nogolica v. Croatia

(dec.), nr. 77784/01, ECHR 2002-VIII). Cu toate acestea, la această etapă, Curtea nu vede nici un motiv să creadă că noul remediu nu ar oferi reclamantului posibilitatea de a obține o compensație adecvată și suficientă pentru acțiunile respective și nu ar oferi perspective rezonabile de succes.

20.

În continuare, Curtea notează argumentul reclamantului, potrivit căruia noul remediu este introdus doar pentru a oferi compensație pentru executarea tardivă, dar nu asigură executarea de facto în cazul în care hotărârea definitivă nu a fost executată. Ea reiterează că un argument similar a fost examinat în cauza

Nagovitsyn and Nalgiyev v. Russia

((dec.), nr. 27451/09 și 60650/09, 23

septembrie 2010) și respins din următoarele motive:

„33.

Curtea reiterează că prevenirea unei încălcări este, în termenii absoluți, cea mai bună soluție în multe domenii. Un remediu menit să prevină executarea tardivă și să grăbească răscumpărarea finală a unei datorii în baza unei hotărâri ar fi, prin urmare, mai plauzibilă. Un asemenea remediu ar oferi un avantaj incontestabil asupra remediului care oferă doar o compensație, deoarece ar preveni constatarea încălcărilor succesive în aceeași cauză și ar reprezenta nu doar o reparație

a posteriori

,

după cum este cazul remediului de compensație de tipul celui oferit de Legea privind compensație (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Scordino v.

Italy (nr. 1)

[GC], nr. 36813/97, §§ 183-184, ECHR 2006

‑

V). În același timp, este de asemenea adevărat că un remediu menit să grăbească executarea unei hotărâri nu ar oferi o redresare adecvată în multe cauze în care executarea hotărârilor a fost deja întârziată (ibid.). În final, statelor contractante li se oferă o anumită discreție în privința faptului care remediu trebuie introdus într-o situație concretă (a se vedea

Kudła v.

Poland

[GC], nr. 30210/96, §§

154-155, ECHR 2000

‑

XI, și

Scordino

(no. 1)

, citată mai sus, §§ 188).

34.

Prin urmare, Curtea conchide, cum a făcut în mod repetat și în cauzele anterioare, că statele pot alege să introducă un remediu compensator pentru neexecutarea hotărârilor fără care acest remediu automat să fie considerat ca ineficient (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Mifsud v. France

(dec.) [GC], nr. 57220/00, §

17, ECHR 2002

‑

VIII;

Scordino

(nr. 1)

, citat mai sus, §

187, și

Burdov (nr.

2)

, citat mai sus, §

99). În opinia Curții, compensația pecuniară, care ar putea fi adjudecată reclamanților în temeiul Legii cu privire la compensație, cel puțin ar putea oferi o redresare adecvată și suficientă pentru acele violări ale Convenției care se pretinde că au avut loc în cauzele lor până astăzi.

35.

Curtea este conștientă că ulterior ar putea să apară chestiunea privind faptul dacă noul remediu care oferă compensație ar mai fi eficient în situația în care autoritatea statului pârât ar omite în mod constant să plătească datoria stabilită în baza unei hotărâri judecătorești, fără a ține seama de suma acordată în calitate de compensație sau chiar sumele acordate în mod repetat de către instanțele naționale în temeiul Legii cu privire la compensație. Aceasta a fost într-adevăr o ipoteză sugerată de către reclamanți (a se vedea paragraful 14 de mai sus), însă Curtea nu consideră corespunzător să anticipeze un asemenea eveniment, și nici să decidă asupra acestei chestiuni

in abstracto

la această etapă .”

21.

Având în vedere similaritatea între cauza

Nagovitsyn and Nalgiyev

și această cauză, Curtea nu consideră că este necesar de a se depărta de la concluziile sale din acea cauză. Ca și în cauza de mai sus, Curtea nu consideră relevant să anticipeze ce s-ar fi întâmplat în cazul în care hotărârea principală nu ar fi fost executată, și nici să decidă această chestiune

in abstracto

la această etapă. Prin urmare, obiecția reclamantului este respinsă din motive similare.

22.

Curtea a mai subliniat faptul că noul remediu a devenit disponibil doar după înaintarea acestei cereri și că doar circumstanțele excepționale l-ar putea obliga pe reclamant să epuizeze o asemenea cale de recurs. Ea observă că au existat câteva cauze privind durata procedurilor în diferite țări, în care s-a constatat existența unor asemenea circumstanțe excepționale (a se vedea

Brusco

, citată mai sus;

Nogolica

, citată mai sus;

Andrášik and Others v. Slovakia

(dec.), nr. 57984/00

et al.

, ECHR 2002-IX;

Michalak v. Poland

(dec.), nr.

24549/03, §§

41-43, 1 martie 2005;

Korenjak v. Slovenia

, nr. 463/03, §§

63-71, 15

mai 2007 și

Nagovitsyn and Nalgiyev

, citată mai sus § 37). Curtea subliniază că caracterul remediului și contextul în care acesta a fost introdus are o mare importanță în aprecierea unor asemenea excepții de către aceasta (a se vedea

Scordino

(nr.

1)

, citată mai sus, § 144).

23.

Similar cauzelor menționate mai sus, Curtea consideră că în circumstanțele acestei cauze este adecvat și justificat ca reclamantul să facă uz de noul remediu național introdus prin Legea nr. 87. Această concluzie este susținută de următoarele motive.

24.

În privința contextului de bază, Curtea consideră că este semnificativ faptul că Guvernul Republicii Moldova a adoptat o reformă legală prin care a introdus un nou remediu național în răspuns la hotărârea pilot

Olaru

sub monitorizarea Comitetului de Miniștri. Unul din obiectivele procedurii hotărârii pilot a fost tocmai să permită introducerea unui remediu cât mai rapid posibil la nivel național pentru un număr larg de persoane ce suferă din cauza problemei structurale ce ține de neexecutarea hotărârilor și implicit de durata procedurilor (a se vedea

Olaru

, citată mai sus §59). În opinia Curții, faptul că reclamanții care se plâng de neexecutarea hotărârilor definitive și de durata procedurilor acum pretind repararea nedreptății prin intermediul noului remediu național, ar fi în concordanță cu spiritul și logica hotărârii pilot.

25.

Mai mult, Curtea a acordat o importanță deosebită prevederilor tranzitorii ale Legii nr. 87 (articolul 7), care reflectă intenția autorităților Republicii Moldova de a acorda o redresare la nivel național persoanelor care s-au adresat deja Curții până la intrarea în vigoare a noii legi (a se compara cu

Brusco

, citată mai sus). În aceste circumstanțe, continuarea procedurii în fața Curții în cauza reclamantului și a sutelor de cauze similare nu ar fi în concordanță cu principiul subsidiarității, care este extrem de important în sistemul bazat pe Convenție. Examinarea unor asemenea cauze implică în mare parte stabilirea faptelor de bază și calcularea compensației bănești – și ambele, drept chestiune de principiu și practică efectivă, trebuie să țină de competența jurisdicțiilor naționale (a se vedea

Demopoulos and others

, citată mai sus, § 69). Curtea reiterează că sarcina sa, definită de articolul 19, nu ar fi atinsă în cel mai bun mod prin examinarea unor asemenea cauze în locul instanțelor naționale, nemaivorbind de examinarea lor în paralel cu procedura la nivel național (a se vedea,

mutatis mutandis

,

E.

G. v. Poland

(dec.), nr.

50425/99, §

27, 23 septembrie 2008, și

Burdov (no. 2)

, citată mai sus, §

127).

26.

Deși Curtea poate în mod excepțional să decidă, din motive de echitate și eficacitate, să finalizeze procedurile sale cu pronunțarea unei hotărâri în anumite cauze de acest gen care se afla pe rol o perioadă îndelungată de timp sau deja au ajuns la o etapă avansată a procedurii (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Olaru

, citată mai sus, §

61), aceasta va cere, ca o chestiune de principiu, ca toate cauzele noi depuse după adoptarea hotărârii pilot

și care cad sub incidența Legii nr. 87 să fie înaintate în primul rând în instanțele naționale.

27.

Totuși, poziția Curții poate fi revăzută în viitor în dependență, în special, de capacitatea instanțelor naționale de a stabili o jurisprudență constantă în temeiul Legii nr. 87 în concordanță cu cerințele Convenției (a se vedea

Korenjak

, citată mai sus, § 73). Mai mult, sarcina probării în practică a eficienței noului remediu va aparține Guvernului pârât (ibid.).

28.

În final, Curtea observă că durata procedurilor în temeiul Legii nr. 87 în instanța de fond a fost limitată la trei luni și că au fost reduse căile de atac la una singură. Spre deosebire de alte cauze, procedurile în temeiul noii legi vor fi examinate doar de către judecătoriile de circumscripție și Curțile de Apel. Acest fapt va contribui în mod semnificativ la examinarea mai rapidă a procedurilor. Mai mult, pentru asemenea proceduri nu se percepe taxa de stat. În asemenea circumstanțe, Curtea a conchis că adresarea repetată în instanțele naționale nu constituie o sarcină excesivă pentru reclamant și pentru alți reclamanți care se află în poziție similară.

29.

Luând în considerație toate argumentele de mai sus, Curtea conchide că reclamantul era obligat în temeiul articolului 35 § 1 al Convenției să facă uz de noul remediu național și să se adreseze în instanțele naționale în temeiul Legii nr. 87. Cu toate acestea, ea notează că reclamantul nu s-a adresat în instanțele naționale.

30.

Prin urmare, această cerere urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35

§§

1 și 4 al Convenției pentru neepuizarea căilor interne de recurs.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte