INTERDNESTRCOM v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
INTERDNESTRCOM v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (CtEDO, 2012)
Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (
justice.gov.md
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (
justice.gov.md
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (
justice.gov.md
). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECȚIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 48814/06
INTERDNESTRCOM
împotriva Moldovei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), statuând la 13
martie 2012 într-o Cameră constituită din:
Josep Casadevall,
Președinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi,
judecători,
și Santiago Quesada,
Grefierul Secției,
Examinând cererea sus-menționată depusă la 1 decembrie 2006,
Luând în considerație observațiile Guvernului respondent și comentariile în replică prezentate de compania reclamantă,
Deliberând, decide următoarele:
ÎN FAPT
1.
Compania reclamantă activează în domeniul telecomunicațiilor din regiunea separatistă transnistreană moldovenească. Compania a for reprezentată în fața Curții de dl V. Grițco, un avocat cu practică în Chișinău. Guvernul Moldovei a fost reprezentat de Agentul său dl V.
Grosu.
A.
Circumstanțele cauzei
2.
La 12 iunie 2003, Guvernul Moldovei a adoptat Hotărârea nr.
712, potrivit căreia agenții economici privați din regiunea separatistă transnistreană moldovenească puteau obține înregistrarea temporară la Camera de Înregistrări din Moldova întru a facilita operațiunile de export a acestora prin utilizarea ștampilelor vamale.
3.
La 08 iulie 2004, Guvernul Moldovei a adoptat Hotărîrea nr.
782-37, oferind posibilitatea companiei reclamante de a obține licența în domeniul telecomunicațiilor după obținerea unei înregistrări temporare. Această Hotărîre a fost adoptată în regim secret, totuși, după cum se observă din Decizia Curții Constituționale din 02 septembrie 2004 (a se vedea mai jos) scopul acestei Hotărîri a fost unificarea sistemelor de telecomunicații între cele două maluri ale Nistrului și de a restaura comunicațiile telefonice cu regiunea separatistă.
4.
La 13 iulie 2004 compania reclamantă a obținut înregistrarea temporară potrivit legii Moldovei și în concordanță cu Hotărîrea Guvernului nr. 712, fiindu-i oferit codul de înregistrate și certificatul de înregistrare de Camera de Înregistrări de Stat.
5.
La 15 iulie 2004 compania reclamantă a obținut, în conformitate cu prevederile Hotărîrii de Guvern nr. 782-37, două licențe de la Agenția Națională pentru Reglementare în Telecomunicații și Informatică (ANRTI) pentru acordarea de servicii de telefonie mobilă, pentru care compania reclamantă a achitat un milion de Dolari SUA (USD) către Ministerul finanțelor a Moldovei.
6.
La 21 iulie 2004, Consiliul Suprem de Securitate a Statului a decis împotriva prezenței companiei reclamante pe piața telecomunicațiilor și, la 27 iulie 2004, Președintele Republicii Moldova a contestat Hotărîrea Guvernului nr.
782-37 la Curtea Constituțională. Temeiuri pentru contestare a hotărîrii au servit,
inter alia
, că prețul achitate de compania reclamantă a fost considerabil mai mic decît acel achitat de alte companii în situația similară și prezente pe piața și că regulile unei concurențe loiale au fost încălcate.
7.
La 30 iulie 2004 ANRTI a decis să suspende licențele companiei reclamante.
8.
La 31 iulie 2004 Guvernul a suspendat Hotărîrea nr. 712.
9.
La 2 septembrie 2004, Hotărîrea Guvernului nr. 782-37 a fost declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională.
10.
La 29 octombrie 2004 ANRTI a informat compania reclamantă precum că la 21 octombrie 2004 licențele acesteia au fost retrase avînd în vedere că înregistrarea companiei ca o persoană juridică a fost încetată potrivit legislației Moldovei și în conformitate cu Decizia Curții Constituționale din 02 septembrie 2004. Scrisoarea a făcut referințe exprese la prevederile Articolului 21 (1) (b) a Legii cu privire la licențiere (a se vedea mai jos).
11.
Din materialele cauzei nu reiese precum că după luarea cunoștinței cu acele expuse mai sus, compania reclamantă ar fi contestat decizia Camerei de Înregistrări de Stat de a înceta înregistrarea sau decizia ANTRI de a ridica licențele. În schimb, compania reclamantă a solicitat cu numeroase ocazii de la Guvern să restituie suma achitată pentru licențele. Din momentul în care Guvernul a refuzat să achite banii, la 1 decembrie 2005 compania reclamantă a inițiat un proces în fața judecătoriei economice pretinzînd 1,000,000 USD și penalități de la Guvern.
12.
În cadrul procedurilor, judecătoria economică a solicitat informații de la Camera de Înregistrări de Stat cu privire la compania reclamantă. Camera de Înregistrări de Stat la rîndul său a informat instanța precum că nici o companie numită „Interdnestrcom” nu este înregistrată în Moldova.
13.
La 13 aprilie 2006, judecătoria economică a scos de pe rol cererea companiei reclamante în temeiul faptului că aceasta nu are capacitatea de a porni acțiunea civilă din momentul în care aceasta nu este înregistrată în calitate de persoană juridică în Moldova sau în oricare altă țară. Instanța a ordonat Ministerului finanțelor restituirea în favoarea companiei reclamante a taxei de stat judiciare achitată de ultima. Taxa de stat a fost restituită de Ministerul finanțelor pe conturile companiei reclamante.
14.
Compania reclamantă a depus recurs și a pledat,
inter alia
,.precum că a respectat regulile instituite de Guvern atunci cînd a obținut o înregistrare temporară și cînd a achitat bani pentru licențe. Compania reclamantă de asemenea a pledat precum că înregistrarea sa potrivit legislației Moldovei nu a fost niciodată oficial anulată.
15.
La 15 iunie 2006, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul și a menținut hotărîrea primei instanțe. Instanța Supremă a ajuns la aceiași concluzie precum și prima instanță, și anume că compania reclamantă nu dispune de capacitatea pentru a apărea în fața instanțelor naționale deoarece în mod legal aceasta nu există.
16.
La 03 August 2006 compania reclamantă s-a adresat către Camera de Înregistrări de Stat și solicitat informații dacă mai este înregistrată în calitate de persoană juridică în Moldova. În scrisoarea datată cu 08 August 2006 Camera de Înregistrări de Stat a explicat companiei reclamante precum că înregistrarea sa a devenit nulă de jure atunci cînd Hotărîrea nr. 712 a fost suspendată la 31 iulie 2004..
17.
la 10 noiembrie 2006 compania reclamantă s-a adresat din nou Ministerului finanțelor și a solicitat restituirea sumei de bani achitate pentru licențe. Într-o scrisoare din 27 decembrie 2006 Ministerul finanțelor a informat compania reclamantă precum că cererea sa a fost examinată și a solicitat companiei să-i indice rechizitele bancare. Compania reclamantă s-a conformat cererii dar nici o plată nu a urmat.
B.
Practica și legislația națională relevantă
18.
Potrivit articolelor 14 și 27-29 a Legii nr. 1265 din 5 octombrie 2000 cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor și organizațiilor (“Legea cu privire la persoane juridice (înregistrarea de stat) din 2000”), încetarea înregistrării poate avea loc la cererea persoanei juridice în speță sau în temeiul hotărîrii judecătorești.
19.
Potrivit articolului 21 (1) (b) a Legii nr. 451 din 30 iulie 2001 privind licențierea unor genuri de activitate (“Legea licențierii din 2001”), o licență poate fi retrasă,
inter alia
, urmare a adoptării hotărîrii cu privire la retragerea licenței unei companii. Potrivit articolului 21 (5) din aceiași lege, dacă licența este retrasă pentru oricare din motive, taxa pentru licență nu se restituie de Stat.
20.
Articolul 267 (b) a Codului de Procedură Civilă prevede că instanța urmează să scoată cererea de pe rol adresată de persoane incapabile. Potrivit articolului 60 a Codului Civil o persoană juridică
dobândește capacitatea de folosință
la înregistrarea de către Camera de Înregistrări de Stat și
pierde capacitatea de folosință
la radierea din registrul Camerei de Înregistrări de Stat.
PLÎNGERI
21.
Compania reclamantă s-a plîns potrivit Articolului 6 § 1 din Convenție despre încălcarea dreptului său la acces la justiție.
22.
Compania reclamantă, de asemenea, a pretins precum că dreptul său la respectarea proprietății garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție a fost violat deoarece acesteia nu i s-a restituit banii achitați pentru licențe.
ÎN DREPT
A.
Plîngerea potrivit Articolului 6 § 1 din Convenție
23.
Compania reclamantă s-a plîns cu privire la refuzul instanțelor naționale de a examina cazul, care a constituit încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție, care în partea sa relevantă stipulează:
“1.
Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale ... de către o instanță ... care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil...”
24.
Guvernul nu a căzut de acort cu plîngerile companiei reclamante și a susținut,
inter alia
, precum că compania reclamantă a avut posibilitatea de a contesta în contencios administrativ hotărîrea Camerei de Înregistrări de Stat cu privire la radierea înregistrării, dar totuși compania nu s-a folosit de această posibilitate. În aceste circumstanțe, cererea companiei reclamante urmează a fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea remediilor naționale.
25.
Compania reclamantă a menținut precum că radierea înregistrării sale de către Camera de Înregistrări de Stat a fost una ilegală deoarece, potrivit Legii cu privire la persoane juridice (înregistrarea de stat) din 2000 (a se vedea mai sus) încetarea înregistrării poate avea loc doar în baza cererii sale sau în baza unei hotărîri judecătorești. Din momentul în care aceste condiții nu au fost întrunite, radierea sa din registru de înregistrări a fost una ilegală. Compania reclamantă a pledat precum că a avut capacitatea legală deoarece judecătoria economică a ordonat restituirea taxei de stat judiciare și ulterior Ministerul finanțelor a solicitat informație despre rechizitele bancare pentru restituirea sumei de un milion de dolari.
26.
Curtea reamintește că Articolul 6 § 1 se extinde asupra „disputelor” cu privire la „drepturile și obligațiile cu caracter civil” care ar fi trebuit, cel puțin în baza unor temeiuri rezonabile, să fie recunoscute în legislația națională; Articolul prin sine nu garantează un anumit conținut al „drepturilor și obligațiilor cu caracter civil” în legea materială a Statului Contractant. Confirmarea acestei teze urmează a fi observată prin faptul că Articolul 6 § 1 nu impune instituirea unei instanțe cu competența de a invalida sau de a depăși legislația națională (a se vedea
James and Others v. the United Kingdom
, 21 februarie 1986, § 81, Seria A nr. 98 și
Lithgow and Others v. the United Kingdom
, 8 iulie 1986, § 192, Seria A nr.
102).
27.
Curtea notează de la început precum că compania reclamantă nu a avut nici o intenție de ași continua activitatea în domeniul telecomunicațiilor și nu a contestat retragerea licențelor precum a făcut-o o altă companie reclamantă, de exemplu, în cauza
Megadat.com SRL v. Moldova
(nr. 21151/04, CEDO 2008). În schimb, intenția companiei reclamante s-a axat în mod special asupra restituirii taxei achitate pentru licențe și pretenția principală a companiei reclamante înaintată în fața instanțelor naționale a urmărit același scop.
28.
În acest context Curtea notează precum că potrivit articolului 21 (5) a Legii licențierii, banii achitați pentru o licență nu se restituie. Compania reclamantă nu a contestat faptul că această prevedere nu a fost aplicabilă în speță sa, fiind neclară sau ar putea fi oare această normă interpretată într-un mod diferit precum în fapt se stipulează.
29.
Astfel spus, Curtea consideră că compania reclamantă nu are temei legal potrivit legii naționale în vigoare la momentul respectiv pentru a susține eforturile sale de a obține restituirea taxei pentru licențe. Mai mult decît atît, instanțele naționale nu au recunoscut niciodată existența unui asemenea drept în favoarea companiei reclamante. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate decît să concluzioneze că litigiul în speță nu se referă la drepturi sau obligații „care ar fi trebuit, cel puțin în baza unor temeiuri rezonabile, să fie recunoscute în legislația națională”. Prin urmare în prezenta cauză Articolul 6 § 1 nu este aplicabil și plîngerile companiei reclamante urmează a fi respinse potrivit Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
B.
Plîngerea potrivit Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție
30.
Compania reclamantă a contestat precum că dreptul său la respectarea proprietății garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție a fost încălcat. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție stipulează după cum urmează:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
31.
Guvernul a susținut precum că ingerința în dreptul companiei reclamante a avut loc la 02 septembrie 2004 atunci cînd Curtea Constituțională a declarat neconstituțională Hotărîrea Guvernului nr. 782-37. Din momentul în care compania reclamantă nu are dreptul de contestare împotriva Deciziei Curții Constituționale și nu poate să conteste prevederile legislației naționale, orice proceduri judiciare naționale ulterioare nu au nici o șansă de succes. Respectiv, termenul de șase luni de zile a început să curgă din 02 septembrie 2004 și nu din ziua ultimii hotărîri a Curții Supreme de Justiție din 15 iunie 2006. Prin urmare, compania reclamantă nu a respectat regula termenului de șase luni de zile, potrivit Articolului 35 § 1 din Convenție.
32.
Compania reclamantă a reafirmat precum că Decizia Curții Constituționale din 02 septembrie 2004 nu constituie impediment pentru a pretinde restituirea investiției sale prin intermediul instanțelor naționale civile de drept comun. Termenul de șase luni de zile nu trebuie să fie calculat de la 02 septembrie 2004 dar începînd cu 15 iunie 2006, data cînd o hotărîre judecătorească definitivă a fost adoptată de Curtea Supremă de Justiție.
33.
Curtea reiterează că în corespundere cu Articolul 35 § 1 din Convenție o cerere trebuie să fie introdusă înlăuntrul termenului de șase luni după epuizarea ultimului „remediu efectiv” care există în statul respondent, sau, dacă aceste remedii nu există, din data cînd a avut loc un act sau o măsură contestată, fie din ziua luării cunoștinței cu acesta (a se vedea
D.P. and J.C. v. the United Kingdom
(dec.), nr. 38719/97, 26 iunie 2001).
34.
Curtea notează precum că licențele companiei reclamante au fost retrase de ANRTI în octombrie 2004. După cum s-a constatat mai sus, în conformitate cu prevederile articolului 21 (5) a Legii licențierii (a se vedea mai sus § 19), compania reclamantă nu a avut nici o șansă de succes întru restituirea sumelor achitate cu titlu de taxă pentru licențe. Ingerința în drepturile de proprietate a companiei reclamante, respectiv, a rezultat din textul articolului 21 (5) la ziua de retragere a licențelor (a se vedea,
mutatis mutandis,
Ciubuc and Others v. Moldova
, (dec.), nr. 32816/07, 10 ianuarie 2012) și compania reclamantă nu a avut la dispoziție nici un instrument legal potrivit legislației Moldovei de a contesta compatibilitatea normelor în speță cu prevederile Convenției și persoanele private nu au acces la Curtea Constituțională în Moldova (a se vedea
Tănase v. Moldova
[MC], nr. 7/08, § 122, CEDO 2010 (extracte)).
35.
În aceste circumstanțe termenul de șase luni de zile a început să curgă din data cînd compania reclamantă a aflat despre retragerea licențelor, și anume începînd cu 29 octombrie 2004. Curtea notează precum că compania reclamantă, care a beneficiat de asistența unui avocat, a introdus prezenta cerere la 01 decembrie 2006 și nu există nimic ce ar sugera că aceasta a fost într-un fel sau altul împiedicată de autorități să depună această cerere mai înainte. Respectiv, cererea potrivit Articolului 1 din Protocolul nr. 1 a fost depusă cu depășirea termenului de șase luni de zile după ce pretinsa violare a avut loc și urmează a fi declarată inadmisibilă potrivit Articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Din aceste considerente, Curtea cu o majoritate de voturi
Declară
cererea inadmisibilă.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte