CIORAP v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către organizația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererile nr. 10910/06

Tudor CIORAP

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită la 16 octombrie 2012 în cadrul unei camere compuse din:

Josep Casadevall,

Președinte,

Egbert Myjer,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Kristina Pardalos,

judecători,

și Santiago Quesada,

Grefier al Secției

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 3 ianuarie 2006,

Având în vedere decizia președintelui camerei de a-l desemna pe dl Ján Šikuta în calitate de judecător

ad hoc

(articolul 26 §

4 al Convenției și articolul 29 § 1 al Regulamentului Curții) ca urmare a demisiei dlui Mihai Poalelungi, judecător ales din partea Republicii Moldova (articolul 6 al Regulamentului Curții),

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile în răspuns ale reclamantului,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

1.

Reclamantul, dl Tudor Ciorap, este cetățean al Republicii Moldova, născut în 1965. El locuiește la Chișinău.

A.

Condamnarea reclamantului și casarea ulterioară a sentinței

2.

La 29 decembrie 1999, Judecătoria Centru l-a condamnat pe reclamant pentru fraudă și abuz de putere (articolele 122(2) și 207 al Codului Penal („C.P.”) în vigoare la acea dată) la o pedeapsă cu închisoarea de 7 ani. Instanța de judecată l-a absolvit de pedeapsă în baza amnistiei aplicabile combatanților în conflictul militar din regiunea transnistreană din anul 1992.

3.

La 20 iulie 2000, procurorul a solicitat instanței de judecată să caseze decizia din 29 iulie 1999, deoarece amnistia nu este aplicabilă reclamantului. Procurorul a explicat că a descoperit cu puțin timp în urmă că dosarul nu conține copia documentului depusă la dosar de către reclamant în 1999 care atestă că a participat în conflictul din 1992. În același timp, reclamantul nu figura pe lista niciunei organizații care ar fi putut elibera un asemenea document și care au competența de a păstra lista celor cărora li s-au eliberat asemenea documente. Procurorul a menționat că acestea sunt circumstanțe noi care nu au fost cunoscute instanței de judecată la momentul adoptării hotărârii judecătorești.

4

.

La 23 martie 2001, Judecătoria Centru a reexaminat cauza și l-a condamnat pe reclamant la 7 ani de închisoare în baza articolelor 122(2) și 207 C.P.

5.

La 29 mai 2001, Tribunalul Chișinău a casat în parte sentința primei instanțe și a redus pedeapsa la 5 ani de închisoare. La 11 octombrie 2001, Curtea de Apel Chișinău a menținut ultima hotărâre judecătorească.

6.

În februarie 2004, în urma colectării probelor, Comisia de Stat de specialitate a confirmat participarea reclamantului în conflictul din 1992. Procuratura a solicitat casarea sentinței din 23 martie 2001 și a hotărârilor judecătorești ulterioare.

7

.

La 7 iulie 2004, Judecătoria Centru a constatat vinovăția reclamantului în baza articolelor 122(2) și 207 C.P. și a aplicat legea privind amnistia, absolvindu-l de executarea pedepsei.

8

.

În conformitate cu documentele prezentate de Guvern, reclamantul a fost eliberat imediat după pronunțarea hotărârii judecătorești din 29 decembrie 1999 și a fost rearestat la 23 octombrie 2000 sub bănuiala de a fi comis la 22 octombrie 2000 o altă infracțiune (extorcare).

B.

Urmărirea penală împotriva reclamantului

9

.

La 23 octombrie 2000, reclamantul a fost reținut sub bănuiala de a fi extorcat bani de la o persoană privată la 22 octombrie 2000. El a fost acuzat și de fraudarea mai multor persoane în perioada martie-iunie 2000.

Judecătoria Hîncești a eliberat la 25 octombrie 2000 un mandat de arestare preventivă care a fost reînnoit permanent până la 22 decembrie 2004 când a fost eliberat pentru a urma un tratament medical într-un spital civil. Deoarece s-a sustras ulterior de la urmărirea penală, el a fost reținut din nou la 22 aprilie 2005. La 8 august 2005 Judecătoria Botanica l-a condamnat pentru fraudă.

10

.

La 29 aprilie 2005, Curtea de Apel Chișinău a menținut în parte sentința de condamnare. La 29 martie 2006, Curtea Supremă de Justiție l-a condamnat la 11 ani de închisoare.

C.

Cererea de acordare a compensațiilor pentru eroarea judiciară

11.

La 3 mai 2005, reclamantul a depus o cererea de acordare a compensațiilor pentru „condamnarea repetată” în anul 2001. La 1 iulie 2005, Judecătoria Rîșcani a pronunțat o hotărâre în favoarea lui, acordându-i 5000 MDL (330 EUR) cu titlu de prejudiciu moral pentru judecarea repetată în 2001 și pentru cinci luni de detenție ilegală (mai-octombrie 2000).

12.

La 3 noiembrie 2005, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea primei instanței și a pronunțat o nouă hotărâre prin care a respins toate pretențiile reclamantului. Potrivit reclamantului, el nu a reușit să depună recurs împotriva deciziei Curții de Apel deoarece nu a putut respecta cerințele formale, cum ar fi forma tipărită a cererii și plata taxei de stat. Din documentele prezentate de părți reiese că el a reușit să înregistreze recursul și că acesta a fost examinat.

13.

La 14 martie 2006, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia Curții de Apel pe motivul nerespectării procedurii și a dispus reexaminarea cauzei.

14

.

La 29 iunie 2006, Curtea de Apel Chișinău a menținut hotărârea judecătorească din 1 iulie 2005 și a respins argumentul reclamantului potrivit căruia suma acordată în calitate de despăgubiri era prea mică pentru a putea compensa prejudiciul cauzat prin detenția ilegală care a durat aproape 4 ani.

15

.

La 7 noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a menținut această hotărâre. Instanța de judecată a constatat că reclamantul a fost victima unei erori judiciare și că libertatea personală este una dintre cele mai importante valori sociale. Instanța inferioară a acordat reclamantului o sumă adecvată cu titlu de despăgubiri, având în vedere faptul că compensația nu trebuie să subaprecieze prejudiciul, dar nici să constituie o îmbogățire fără justă cauză.

16.

Potrivit reclamantului, la 17 iulie 2009 Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de revizuire depusă de Procuratura Generală cu scopul constatării faptului că reclamantul nu a fost deținut în perioada mai-octombrie 2000. Reclamantului nu a prezentat vreo decizie în acest sens.

PLÂNGEREA

17.

Reclamantul a invocat articolul 1 al Convenției, susținând că statul nu i-a protejat drepturile.

18.

De asemenea, el a reclamat „condamnarea repetată” în 2001, ceea ce a constituit o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, și privarea ilegală de libertate contrară articolului 5 al Convenției. Curtea Supremă de Justiție a respins recursul lui întemeiat pe articolului 5 § 5 al Convenției deoarece acesta nu era tipărit și deoarece reclamantul nu a plătit taxa de stat, ceea ce, în opinia reclamantului, constituie o încălcare a articolului 5 § 4 și 6 al Convenției. Deși, ulterior, cererea lui a fost examinată, compensațiile acordate au fost prea mici.

19.

Reclamantul a invocat articolul 6 § 3 (b), (c) și (d) al Convenției, susținând că el a fost informat despre ședința de judecată care urma să aibă loc la Curtea de Apel la 3 noiembrie 2005 abia la 1 noiembrie 2005 și nu a avut suficient timp și condiții pentru a se pregăti de ședință.

20.

De asemenea, el a invocat articolele 8, 13, 14 și 17 ale Convenției, precum și articolul 3 al Protocolului nr.7 și articolul 4 al Protocolului nr.7 la Convenție, reclamând faptul că mașina și biroul lui au fost percheziționate ilegal, că a fost obligat să tipărească cererile ale și să plătească taxele de stat, că i s-a acordat o sumă mică pentru compensarea prejudiciului cauzat prin „condamnare repetată pentru aceeași faptă”.

ÎN DREPT

A.

Acuzația de detenție ilegală în urma reexaminării cazului

21.

Reclamantul a invocat articolul 5 al Convenției reclamând faptul că a fost deținut ilegal în urma „condamnării sale repetate” în anul 2001. Deși instanțele de judecată naționale au recunoscut ilegalitatea acestei detenții, el s-a plâns de suma prea mică a compensațiilor, astfel având dreptul să invoce statutul de victimă al unei încălcări a drepturilor prevăzute în Convenție. Articolul 5 prevede următoarele:

„1.

Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale :

...

(c)

dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;

...

5.

Orice persoană, victimă a unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații.”

22.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece nu a solicitat compensații pentru detenția ilegală în urma reexaminării cazului, ci doar s-a limitat să insiste pe legătura cauzală dintre rejudecarea cazului și detenție. De asemenea, Guvernul a susținut că reclamantul nu s-a aflat în detenție în perioada mai-octombrie 2000 și că instanțele de judecată naționale au constatat în mod eronat contrariul (a se vedea paragrafele 14 și 15 de mai sus).

23.

Curtea notează că, potrivit probelor prezentate de Guvern și declarațiilor reclamantului (a se vedea paragraful 8 de mai sus), el a fost eliberat din detenție imediat după pronunțarea hotărârii din 29 decembrie 1999 și că s-a aflat în libertate (cu excepția a două rețineri de scurtă durată în mai și iunie 2000) până la reținerea din data de 23 octombrie 2000 sub bănuiala de comitere la 22 octombrie 2000 a infracțiunilor de fraudă și extorcare. Aceste infracțiuni sunt distincte de cea pentru care a fost condamnat în 1999, deoarece au fost comise după adoptarea hotărârii judecătorești din 29 decembrie 1999.

24.

Începând cu 23 octombrie 2000 și până la condamnarea lui finală la 29 octombrie 2006 (a se vedea paragraful 10 de mai sus, cu o întrerupere în timpul căreia a fost eliberat din închisoare, a se vedea paragraful 9 de mai sus) reclamantul s-a aflat în arest în baza mandatelor de arestare preventivă eliberate de instanțele de judecată care au examinat noile acuzații de comitere a infracțiunilor în anul 2000. În plus, chiar după ce hotărârea judecătorească din 7 iulie 2004, prin care reclamantul a fost amnistiat, a devenit definitivă la 22 iulie 2004, el a continuat să se afle în arest preventiv în cauza care viza acuzațiile de comitere a infracțiunilor din anul 2000 (a se vedea paragrafele 7 și 9 de mai sus). Reiese că plângerea reclamantului că a fost reținut după rejudecarea cauzei la 23 martie 2001 (a se vedea paragraful 4 de mai sus) este contrazisă de probele aflate la dosar.

25

.

Curtea conchide că rejudecarea cauzei la 23 martie 2001 nu a avut drept rezultat detenția ilegală, deoarece reclamantul deja se afla în arest preventiv în acea perioadă în contextul unei alte cauze.

26.

Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respins în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenției.

B.

Plângerea reclamantului privind „condamnarea sa repetată”

27.

Reclamantul a susținut că dosarul său penal a fost rejudecat neîntemeiat la 23 martie 2001, iar în urma reexaminării el a fost condamnat la executarea pedepsei de care fusese absolvit în cadrul procesului inițial, ceea ce reprezintă o condamnare repetată pentru aceeași faptă. El a invocat articolul 4 al Protocolului nr.7 la Convenție, care prevede următoarele:

„1.

Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași Stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui Stat.

...”

28.

Guvernul a susținut că hotărârile judecătorești din 29 iunie și 7 noiembrie 2006 (a se vedea paragraful 14 și 15 de mai sus) îl privează pe reclamant de statutul de victimă al unei încălcări a drepturilor protejate de articolul 4 al Protocolului nr.7 la Convenție.

29.

Reclamantul a considerat că el poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor prevăzute de Convenție având în vedere suma mică a compensațiilor acordate (echivalentul a 330 EUR).

30.

În primul rând, Curtea notează că al doilea paragraf al articolului 4 al Protocolului nr.7 prevede expres că reexaminarea unei cauze penale este posibilă doar în anumite circumstanțe excepționale, în strictă conformitate cu legislația internă. Odată ce instanțele de judecată naționale însele au constatat că reexaminarea cauzei a fost neîntemeiată, este clar că legislația națională nu a fost respectată.

31.

Mai rămâne o singură întrebare: dacă reclamantul poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor sale având în vedere hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele interne și compensația acordată reclamantului, precum și circumstanțele cauzei în ansamblu. Curtea ia act de condamnarea inechivocă de către instanțele naționale a rejudecării cauzei, pe care au apreciat-o ca fiind o „eroare judiciară” (a se vedea paragraful 15 de mai sus).

32.

Instanțele de judecată naționale au acordat compensații reclamantului. Deși suma acestora este mică, ele trebuie apreciate în raport cu prejudiciul cauzat reclamantului. Curtea a constatat deja (a se vedea paragraful 25 de mai sus) că detenția reclamantului nu a rezultat din rejudecarea cauzei penale. În plus, instanțele de judecată au rejudecat doar chestiunea care viza aplicabilitatea legii de amnistiere în raport cu reclamantul. Prin urmare, rejudecarea nu a vizat vinovăția sau nevinovăția lui, care a fost constatată prin hotărârea judecătorească din 29 decembrie1999 și confirmată prin hotărârile judecătorești subsecvente. Prejudiciul cauzat reclamantului prin rejudecarea cauzei a fost minim deoarece în realitate el nu ar fi trebuie să execute pedeapsa într-o perioadă separată de detenție.

33.

În lumina celor de mai sus, se constată că reclamantul a pierdut statutul de victimă în raport cu prezenta plângere. Așadar, Curtea conchide că acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) și 4 al Convenției.

C.

Celelalte plângeri

34.

În ceea ce privește celelalte plângeri formulate de reclamant, Curtea consideră că acestea sunt neîntemeiate și notează că nu existe probe la dosar care ar sugera încălcarea prevederilor invocate de reclamant. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respins în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenției.

În baza acestor temeiuri, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte