Serap Demirci împotriva Turciei

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DEMĂRĂ DEMĂRCĂ v. TURKEY (Declarația nr. 316/07) HOTĂRÂREA Strasburg 10 ianuarie 2012 FINAL 10/04/2012 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție.

Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale În cazul Serap Demirci c. Turcia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința în calitate de Cameră compusă din: Françoise Tulkens, Președinte, Danutė Jočienė, Isabelle Berro-Lefèvre, András Sajó, Ișıl Karakaș, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători și Françoise Elens-Passos, grefierul adjunct al secțiunii Adjunct, după ce s-a deliberat în privat la 6 decembrie 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 316/07) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 316/07) de către un național turc, dna Serap Demirci (nr. 25 decembrie 2006). Reclamantul a fost reprezentat de dl İ.

Akın și dna N.Ö. Akın, avocații care practică în Izmir. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Reclamantul a afirmat că dreptul de acces la instanță a fost încălcat de refuzul unei instanțe interne de a acorda asistența juridică. La 25 mai 2010, președintele celei de-a doua secțiuni a hotărât să anunțe cererii guvernului. De asemenea, s-a hotărât să se pronunțe asupra admisibilității și a meritelor cererii în același timp (art. 29 § 1). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1980 și trăiește în Izmir. La o dată neespecificată în 2006 a inițiat proceduri administrative împotriva Spitalului Universitar Ege, cerând compensații. Ea a indicat, printre altele , că doctorii de la spitalul respectiv nu au acționat cu diligență în timpul numeroaselor operațiuni reconstructive pe care le-a suferit, care au dus la complicații severe care i-au afectat urechile și ochii.

Reclamantul a căutat un total de 205.000 de lire turce (TRY) (136,000 euro (EUR) în momentul respectiv, în compensare pentru prejudiciu material și moral, depunând dosare medicale în sprijinul cererilor sale. Reclamantul a solicitat, de asemenea, asistență juridică pentru taxele judiciare necesare, prezentând un certificat de la biroul primar al cartierului ( muhtar ) în care a trăit atestando sărăciei sale. La 26 ianuarie 2006, Curtea Administrativă Izmir a respins cererea de asistență juridică a reclamantului, după ce a declarat că, în temeiul Codului de procedură civilă, o cerere de asistență juridică trebuie să fie susținută prin dovezi că cazul este bine fundat și că reclamantul nu dispune de mijloacele de a plăti taxele necesare în judecată.

La 6 februarie 2006, instanța a informat reclamantul că a fost obligată să plătească un total de 2,767 (aproximativ 1,800 EUR la momentul respectiv) în taxe de judecată în termen de treizeci de zile pentru a continua procedura. După aceea, la 22 martie 2006, reclamantul a solicitat din nou asistență juridică și a prezentat documente suplimentare care să dovedească situația financiară slabă, inclusiv certificate de la Hotărârea de înregistrare a terenurilor Çiğli, Departamentul de venituri și, respectiv, Hotărârea de venituri, care au indicat că nu deține niciun bun imobiliar, nu are înregistrări în registr și nu are venit. La 29 martie 2006, cererea ei a fost respinsă încă o dată. 10. La 17 aprilie 2006, reclamantul a fost avertizat pentru a doua dată că a fost solicitată să plătească taxele necesare în termen de treizeci de zile pentru a continua procedura.

11. La 14 iunie 2006, Curtea Administrativă Izmir a hotărât să întrerupă procedura de compensare, deoarece reclamantul nu a plătit taxele necesare pentru instanță. Această decizie a fost notificată reclamantului la 29 iunie 2006. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRATICĂ 12. Secțiunea 31 din Legea privind procedura administrativă (Legea nr. 2577) indică faptul că articolele relevante ale Codului de procedură civilă („CPC”) se aplică pentru chestiuni legate de asistența juridică în fața instanțelor administrative. 13. art. 465 din CCP prevede că o cerere de asistență juridică nu poate fi acordată decât dacă reclamantul prezintă dovezi în sprijinul cazului său și dovedește starea de sărăcie.

14. În conformitate cu art. 468 din CCP, pentru a stabili dacă persoana care solicită asistență juridică are sau nu mijloace suficiente, este obligată să prezinte o declarație a mijloacelor sale, un alt certificat care indică dacă persoana deține sau nu orice proprietate și un certificat cu privire la cât de mult, dacă este vreun impozit, a plătit. art. 469 din CCP prevede că deciziile privind asistența juridică sunt obligatorii. 16. În iunie 2006, salariul minim în vigoare a fost TRY 531 pe lună (265 EUR la momentul respectiv). Reclamantul s-a plâns, în esență, că i s-a refuzat accesul la instanțe din cauza refuzului instanței interne de a acorda asistența juridică. Reclamantul a citat art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevantă, prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” 18. Guvernul a contestat acest argument.

Admisibilitatea 19. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, în sensul că nu a apelat împotriva hotărârii instanței de primă instanță din 14 iunie 2006. 20. Curtea reiterează că a examinat deja și a respins obiecția preliminară a guvernului în cazuri similare, susținând că reclamanții nu ar putea fi așteptat să depună apeluri de succes împotriva hotărârilor care își descurajează cauzele, deoarece deciziile privind asistența juridică sunt definitive în temeiul articolului 469 din CCP (a se vedea Ciğerhun Öner c. Turcia , nr. 33612/03 , § 29, 20 mai 2008; Serin c. Turcia , nr. 18404/04, § 24, 18 noiembrie 2008 și Sabri Aslan și alții c. Turcia , nr. 37952/04 , § 22, 15 decembrie 2009 … Curtea remarcă că cererea nu este, vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție, subliniază, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive.

Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă. Guvernul a declarat că în dreptul intern există două tipuri de taxe judiciare. Primul tip a fost o sumă fixă stabilită de Ministerul Finanțelor la sfârșitul fiecărui an și publicată în Jurnalul Oficial. Al doilea tip a fost calculat pe baza valorii litigiului și a variat în fiecare caz. În plus, au subliniat că sunt necesare taxe judiciare pentru a asigura administrarea corectă a justiției și pentru a preveni cererile vexatice. În observațiile lor, Guvernul a susținut că deciziile privind asistența judiciară au fost luate de judecători pe baza dosarelor relevante și că nu era obligatorie să acorde asistență juridică în temeiul dreptului intern.

Acestea au susținut că, în cazul instantaneu, reclamantul nu a prezentat documente care să-și atestă sărăcia și, în acest sens, au declarat că reclamantul a fost reprezentat de avocatul ei în timpul procedurii interne și, prin urmare, ar fi putut solicita asistență juridică în ceea ce privește documentele care ar fi susținut cererea de asistență juridică. Prin urmare, Guvernul a concluzionat că refuzul instanței interne de a acorda asistență juridică nu a afectat esența dreptului reclamantului de acces la instanță. 24. Curtea reiterează că Convenția are scopul de a garanta drepturi practice și eficiente. Acest lucru este în special acest lucru în cazul dreptului de acces la instanță, având în vedere locul important ținut într-o societate democratică prin dreptul la un proces echitabil.

Conceptul unui proces echitabil, în mod civil ca în cadrul procedurilor penale, este important ca un litigant să nu fie refuzat să-și prezinte cazul în mod eficient în fața instanțelor și să poată bucura de egalitatea de arme cu partea opusă (a se vedea Steel și Morris v. Regatul Unit, nr. 68416/01, § 59, CEDH 2005-II). 25. Cu toate acestea, dreptul de acces la instanță nu este absolut și poate fi supus restricțiilor, cu condiția ca acestea să urmărească un obiectiv legitim și să fie proporționale.

art. 6 § 1 oferă statului o alegere liberă a mijloacelor care trebuie utilizate în acest scop, dar, în timp ce statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în acest sens, decizia finală privind respectarea cerințelor Convenției constă în Curtea (a se vedea Kreuz v. Polonia , nr. 28249/95 , § 53, CEDO 2001 VI, și Mehmet și Suna Yiğit v. Turcia , , nr. 52658/99, § 33, 17 iulie 2007). Instituția unui sistem de asistență juridică constituie una din aceste mijloace, prin urmare, poate fi acceptabilă să impună condiții privind acordarea de asistență juridică pe baza, printre altele, a situației financiare a litigantului sau a perspectivelor sale de succes în cadrul procedurii (a se vedea Steel and Morris , citat mai sus, §§ 60-62, și Wieczorek c. Polonia , nr. 18176/05, § 37, 8 decembrie 2009). Întrebarea dacă acordarea de asistență juridică este necesară pentru o audiere echitabilă trebuie determinată pe baza faptelor și circumstanțelor specifice ale fiecărui caz și va depinde, printre altele, În acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă obligația de a plăti taxele de judecată impuse reclamantului a constituit o restricție în încălcarea dreptului de acces la instanță.

27. Curtea remarcă că taxele judecătorești pe care le-a fost obligată să le plătească reclamantul au fost calculate pe baza valorii litigiului și au echivalit la TRY 2.767, în timp ce salariul minim lunar a fost TRY 531 la momentul respectiv. Deși guvernul a susținut că reclamantul nu a prezentat documente care să atestă sărăcia sa, Curtea observă că a prezentat mai multe certificate care să dovedească situația financiară slabă în sprijinul solicitării sale de asistență juridică în fața Curții administrative Izmir. De la aceste certificate, livrate de autoritățile interne, este evident că reclamantul nu are venit și nu are o situație financiară proastă (a se vedea punctele 6 și 9 de mai sus).

Cu toate acestea, cererea sa de asistență juridică a fost respinsă de către Curtea Administrativă Izmir, care nu a indicat un motiv specific în decizia sa, ci doar a făcut trimitere la legislația relevantă. 28. Curtea observă că a examinat deja plângeri similare în trecut și a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție pe motiv, printre altele , că sistemul de asistență juridică din Turcia nu oferă persoanelor fizice garanții substanțiale pentru a le proteja de arbitrare (a se vedea Bakan c. Turcia , nr. 50939/99 , §§ 74-78, 12 iunie 2007; Mehmet și Suna Yiğit , citate mai sus §§ 31-39; Eyüp Kaya c. Turcia , nr. 17582/04 , §§ 22-26, 23 septembrie 2008 și Kaba c. Turcia , nr. 1236/05 , §§ 19-25, 1 Martie 2011). Curtea a examinat, de asemenea, cazul în cauză și nu constată nicio circumstanță specială care ar impune să se îndepărteze de concluziile sale în cazurile menționate anterior.

În acest sens, aceasta ar reaminti încă o dată faptul că, în temeiul articolului 469 din CCP, deciziile privind asistența juridică sunt obligatorii și sunt emise pe baza dosarului, fără a auzi reclamanții (Bakan, § 76. Curtea observă, de asemenea, că refuzul cererii de asistență juridică a reclamantului a privat-o de posibilitatea de a-și prezenta cazul în judecată. 29. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că în cazul instantanez a existat o restricție disproporționată asupra dreptului de acces al reclamantului la instanțe. 30. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 31. Reclamantul a solicitat 20.000 EUR în ceea ce privește prejudiciu material și 80.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale.

Ea nu a formulat nici o cerere pentru costuri și cheltuieli. 32. Guvernul, având în vedere sumele solicitate excesive, a contestat aceste cereri. 33. În ceea ce privește prejudiciile materiale, Curtea remarcă că nu poate specula în ceea ce privește rezultatul procedurii compatibile cu art. 6 § 1 ar fi fost, în consecință, consideră că nu se poate atribui reclamantului sub acest cap. 34. În ceea ce privește prejudiciile morale, hotărând pe o bază echitabilă, Curtea atribuie reclamantului 3,000, 35 EUR. Curtea reiterează, de asemenea, că cea mai adecvată formă de recurs pentru încălcarea articolului 6 § 1 ar fi de a se asigura că reclamantul este pus în poziția în care ar fi avut loc dacă această dispoziție nu ar fi fost ignorată (a se vedea Mehmet și Suna Yiğit , citată mai sus, § 47). Curtea constată că acest principiu se aplică și în acest caz.

În consecință, consideră că cea mai adecvată formă de redresare ar fi anularea sau anularea hotărârii Tribunalului Administrativ Izmir din 14 iunie 2006 (punctul 11 de mai sus) și reluarea procedurii, în conformitate cu cerințele articolului 6 § 1 din convenție, în cazul în care reclamantul solicită acest lucru. 36. Curtea consideră oportună faptul că rata dobânzii implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3000 EUR (3 mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, plus orice impozit care poate fi taxabil, care să fie transformat în lira turcă la rata aplicabilă la data decontare și fără taxe sau taxe care pot fi plătite; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 10 ianuarie 2012, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Pasos Françoise Tulkens Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF SERAP DEMİRCİ v. TURKEY (Application no. 316/07) JUDGMENT STRASBOURG 10 January 2012 FINAL 10/04/2012 This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision . In the case of Serap Demirci v. Turkey , The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of: Françoise Tulkens, President, Danutė Jočienė, Isabelle Berro-Lefèvre, András Sajó, Ișıl Karakaș, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judges, and Françoise Elens-Passos, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 6 December 2011, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

5. The applicant was born in 1980 and lives in Izmir.

RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE

12. Section 31 of the Administrative Procedure Act (Law no. 2577) indicates that the relevant articles of the Code of Civil Procedure (“the CCP”) shall be applied for matters related to legal aid before the administrative courts.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

17. The applicant complained, in substance, that she had been denied access to the courts on account of the domestic court’s refusal to grant her legal aid. The applicant cited Article 6 § 1 of the Convention, which, in so far as relevant, provides: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

31. The applicant claimed EUR 20,000 in respect of pecuniary damage and EUR 80,000 in respect of non-pecuniary damage. She did not make any claim for costs and expenses.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 3,000 (three thousand euros) in respect of non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable, to be converted into Turkish liras at the rate applicable at the date of settlement and free of any taxes or charges that may be payable; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 10 January 2012, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Deputy Registrar President