PRIMEA SECȚIUNE Cererea nr. 59589/10 Konstantin Vladimirovich MOSKALEV împotriva Rusiei DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Konstantin Vladimirovich Moskalev, este un național rus care s-a născut în 1982 și trăiește în Krasnoyarsk. El este în prezent condamnat la închisoare în Nizhniy Tagil. Cererea sa a fost depusă la 20 septembrie 2010. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Intercepția conversațiilor telefonice ale reclamantului În momentul în care reclamantul a fost ofițer de poliție cu Departamentul de Crime Economice al Departamentului de Interne al Regiunii Krasnoyarsk. La 22 iulie 2008, un anumit dl P. a abordat reclamantul. Dl P. a explicat că este director al unei companii private și a solicitat asistența reclamantului pentru obținerea unei licențe pentru vânzarea cu amănuntul de băuturi alcoolice pentru a permite companiei să vândă aceste băuturi într-unul dintre magazinele sale. consilierea juridică privind posibilitatea, precum și formalitățile de obținere a unei astfel de licențe, și a informat aceasta din urmă în următoarea ședință din 31 iulie 2008 că costurile conexe, care acoperă elementele precum colectarea dovezilor și pregătirea literelor și cererilor relevante, ar constitui 200.000 de ruble ruse („RUB”) (aproximativ 5.000 euro (“EUR”). Potrivit dlui P., reclamantul l-a informat la 31 iulie 2008 că există unele obstacole pentru obținerea licenței și că el este pregătit să-l ajute în schimbul sumei menționate anterior. Se pare că, dacă dl P. refuză să plătească, licența nu va fi eliberată deloc. Dl P., care a considerat oferta reclamantului ca extorcare, a decis să înregistreze discuțiile lor ulterioare folosind un dictafon. El a informat reclamantul că el nu are în prezent suma necesară și că are nevoie de timp pentru a obține aceasta. El a solicitat, de asemenea, reclamantul să-i arate câteva documente de identitate. Mai târziu, la 31 iulie 2008, reclamantul l-a telefonat pe dl P. și l-a îndemnat să obțină suma necesară de bani, declarând că aceasta ar trebui livrată până la prânz la 1 august 2008. Dl P. a înregistrat această conversație și, în aceeași dată, a transmis înregistrarea departamentului de securitate internă al Departamentului de Interni al Regiunii Krasnoyarsk („departamentul de securitate internă”). Ofițerii de poliție l-au invitat să participe la o activitate operațională de căutare, la care dl P. a fost consimțit. Apoi a fost furnizat cu dispozitive audio și video de înregistrare și cantitatea necesară de bani în bancnote marcate cu o substanță specială. Într-o decizie din 31 iulie 2008 șeful departamentului de securitate internă a declarat că există dovezi în acțiunile reclamantului de o infracțiune penală pedepsită în temeiul articolului 290 alineatul § 2 din Codul penal rus (asumarea de către un funcționar). În consecință, în ceea ce privește art. 8 alineatul (3) din Legea Federală privind activitățile de căutare operațională („Legea privind activitățile de căutare operațională”), el a ordonat intercepția conversațiilor telefonice ale reclamantului pentru o perioadă de 48 de ore. Decizia a ordonat în continuare ca Curtea de District Tsentralny din Krasnoyarsk („Legea privind activitățile de căutare operațională”) să fie informată cu privire la intercepție în termen de 24 de ore. Într-o scrisoare din 1 august 2008, departamentul de securitate internă a informat Curtea de District cu privire la intercepția apelurilor telefonice ale reclamantului în absența autorizației judiciare. Scrisoarea a menținut, în special, că departamentul a primit informații că reclamantul a încercat să extorce RUB 200.000 de către dl P. în schimbul ajutorului pentru obținerea unei licențe pentru vânzarea cu amănuntul de băuturi alcoolice. Potrivit scrisorii, reclamantul a solicitat ca banii să fie livrati între 31 iulie și 2 august 2008. Timpul și locul exact au fost discutat prin telefon, reclamantul și-a lăsat numărul cu dl P. Scrisoarea a continuat să menționeze că au existat indicații privind o infracțiune pedepsită în temeiul articolului 290 alineatul § 2 din Codul penal rus și că, în vederea obținerii dovezilor relevante, departamentul de securitate intercepta conversațiile telefonice ale reclamantului la 31 iulie și la 1 august 2008 pe baza articolului 8 alineatul (3) din Legea privind activitățile de cercetare operațională. În aceeași dată, dl P. a telefonat reclamantul pentru a-l informa că a obținut suma necesară și s-a oferit să livreze banii reclamantului. S-au întâlnit mai târziu în mașina reclamantului, unde dl P. a părăsit banii. Imediat după ce dl P. a plecat, reclamantul a fost arestat de poliție și el și mașina lui au fost căutați. Apoi a fost dus la o secție de poliție și interviu, după care a fost eliberat sub rezerva unei interdicții de a părăsi o anumită zonă. Procedura penală împotriva reclamantului (a) Investigația preliminară La 18 august 2008, Comitetul de Investigare al Regiunii Krasnoyarsk a introdus o procedură penală împotriva reclamantului în legătură cu incidentul menționat anterior, care a fost caracterizat în conformitate cu art. 159 § 1 din Codul penal rus (fraudă) ca încercare de alocare frauduloasă a fondurilor unei societăți private în valoare de 200.000 RUB. La 27 septembrie 2008, taxele relevante au fost formulate oficial împotriva reclamantului; taxele au fost ajustate ulterior la 15 octombrie 2008 și, respectiv, 24 martie 2009. În cursul anchetei preliminare, reclamantul a depus o serie de cereri și cereri. În special, el a solicitat investigatorului responsabil să-i permită să studieze dosarul penal, inclusiv decizia de a iniția o procedură penală împotriva acestuia, documentele pe baza căreia a fost instituită procedura, precum și alte materiale din dosar. Prin decizia din 17 octombrie 2008, investigatorul responsabil a ordonat ca o copie a deciziei de instituire a procedurii penale să fie notificată reclamantului și că restul cererilor sale să fie respinse, având în vedere că, în temeiul dreptului intern, el ar putea studia dosarul la încheierea anchetei preliminare. Potrivit reclamantului, el a primit doar o copie a deciziei de instituire a procedurii penale prin post la 30 octombrie 2008. Prin decizia din 23 octombrie 2008, investigatorul responsabil a respins cereri similare de la solicitant, dar a permis cererea de avocat al alegerii sale de a-l reprezenta în cadrul procedurii penale. La 28 octombrie 2008, investigatorul responsabil a respins, de asemenea, o cerere de la solicitant pentru o examinare expertă a înregistrărilor conversațiilor telefonice și a anumitor înregistrări video. Decizia a afirmat, în special, că „analiza și evaluarea dovezilor din cauza penală [a arătat] că faptul că [reclamantul] este vinovat de infracțiune [cu care este acuzat] a fost dovedit de organismul dovezilor obținute în acest caz”. Decizia a concluzionat că, prin urmare, nu există motive pentru efectuarea examinării experților solicitate de solicitant. Prin mai multe decizii luate la 7 noiembrie și 12 decembrie 2008 și 1 Aprilie 2009, șeful Comitetului de Investigație și investigatorul responsabil au respins, respectiv, o serie de plângeri ale reclamantului cu privire la investigatorul responsabil și la o cerere făcută de el pentru a lua anumite măsuri procedurale. Toate deciziile conțin comentarii privind vina reclamantului similare cu cele din decizia din 28 octombrie 2008. De asemenea, în una dintre deciziile din 7 noiembrie 2008 și în decizia din 12 decembrie 2008, în răspuns la plângerea reclamantului că conversațiile sale telefonice au fost interceptate fără autorizație judiciară, investigatorul responsabil a declarat că art. 8 alineatul (3) din Legea privind activitățile de căutare operațională a permis desfășurarea unor astfel de activități, inclusiv prin telefonie, fără autorizație judiciară în cazuri de urgență, cu condiția ca o instanță să fie notificată în termen de 24 de ore de la începerea lor; autorizația instanței trebuia să fie obținută în termen de 48 de ore de la începerea acestor activități, în lipsa faptului că acestea trebuiau să fie întrerupte. În plus, decizia a afirmat că interceptarea apelurilor telefonice ale reclamantului a fost ordonată de către șeful departamentului de securitate internă la 31 iulie 2001, deoarece în acel moment existau motive suficiente pentru a crede că reclamantul a fost implicat într-o infracțiune penală în curs pedepsită în temeiul articolului 290 § 2 din Codul penal rus. Potrivit deciziei, Curtea de District a fost notificată operațiunii în ziua următoare, și în aceeași zi, adică, înainte de expirarea termenului de 48 de ore prevăzut în acțiunea juridică menționată anterior, a fost întreruptă turnarea telefonică; prin urmare, nu au existat motive pentru solicitarea unei autorizații judiciare. La 20 aprilie 2009 a fost încheiat un proiect de procedură de acuzare pentru solicitant. (b) Procesul în timpul procesului reclamantul a contestat admisibilitatea tuturor elementelor de probă obținute din interceptarea apelurilor sale telefonice, susținând că poliția nu avea motive suficiente pentru efectuarea operațiunii și nu a obținut autorizația judiciară. Într-o decizie interlocutivă din 7 decembrie 2009, Curtea de District a respins cererea reclamantului. Acesta a recunoscut că nu există nici o ordonanță judecătorească care să autorizeze intercepția conversațiilor telefonice ale reclamantului în dosarul cazului; cu toate acestea, operațiunea a fost desfășurată din cauză că această chestiune a fost urgentă și, prin urmare, în temeiul articolului 8 alineatul (3) din Legea privind activitățile de căutare operațională, nu este necesară autorizarea anterioară a instanței. În plus, instanța a fost notificată cu privire la operațiunea în termen de 24 de ore, conform dreptului național, și nu a luat nici o decizie de interzicere a operațiunii, care a fost apoi întreruptă înainte de expirarea perioadei de 48 de ore. Prin urmare, în opinia Curții de District, interceptarea conversațiilor telefonice ale reclamantului a fost efectuată în deplină conformitate cu cerințele legislației naționale și dovezile obținute ca urmare a operațiunii nu au putut fi excluse ca inadmisibilă. La 22 decembrie 2009, Curtea de District a condamnat reclamantul ca acuzat și l-a condamnat la doi ani și două luni de închisoare și l-a eliminat de rangul său în poliție. Curtea a bazat hotărârea pe declarațiile numeroase martori și diferite elemente de probă, inclusiv înregistrarea apelurilor telefonice ale reclamantului din 31 iulie și 1 august 2008. Acesta a respins argumentul reclamantului potrivit căruia poliția nu avea niciun motiv pentru a instiga orice activitate operațională de căutare cu privire la el, inclusiv interceptarea conversațiilor telefonice. Curtea a remarcat că poliția avea la dispoziție suficiente informații referitoare la implicarea reclamantului într-o infracțiune gravă în curs și că acestea au fost justificate pentru instigarea operațiunii în cauză. Curtea a respins, în continuare, ca argument nefondat al reclamantului că a fost invocat de dl P. pentru a comite infracțiunile. În apelul său împotriva hotărârii din 22 decembrie 2009, reclamantul s-a plâns că instanța de judecată și-a bazat concluziile pe dovezi obținute ca urmare a interceptării conversațiilor telefonice, în absența autorizației judiciare; prin urmare, dovezile ar fi trebuit să fie declarate inadmisibilă. De asemenea, el a menționat că evenimentele în care se presupunea că era implicat nu au avut loc decât din cauza capcanei poliției. La 8 aprilie 2010, Curtea Regională Krasnoyarsk a susținut condamnarea reclamantului în apel, respectând raționamentul instanței de judecată. Reclamantul a instituit ulterior o procedură judecătorească care solicită compensare în legătură cu lungimea presupusă excesivă a procedurii penale împotriva acestuia. Prin hotărârea din 18 aprilie 2011, Curtea Regională Krasnoyarsk a respins cererea reclamantului, declarând că lungimea generală a procedurii în cauză a îndeplinit cerința de „razonabilitate” stabilită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 15 iunie 2011, Curtea Regională Krasnoyarsk, care a stat în calitate de instanță de apel, a susținut hotărârea de mai sus privind recursul. Secțiunea 8 din Legea Federală nr. 144-FZ din 12 august 1995 privind activitățile operaționale de căutare” ( ), în măsura în care este relevant, prevede că activitățile de căutare operațională care implică interferențe cu dreptul constituțional al unei persoane la confidențialitate a corespondenței sale, conversații telefonice, poștale, telegrafice și alte comunicații transmise prin intermediul serviciilor electronice și poștale, sau cu confidențialitatea domiciliului, trebuie să fie desfășurate exclusiv pe baza autorizației judiciare în urma primirii informațiilor (1) indicând că o infracțiune penală, în ceea ce privește care este indispensabilă, este în curs de pregătire sau a fost comisă; (2) în ceea ce privește persoanele care pregătesc, comite sau au comis o infracțiune penală, în ceea ce privește o anchetă preliminară este indispensabilă, și (3) în ceea ce privește evenimentele, acțiunile sau omisurile care pun în pericol statul, militar, economic sau de mediu al Federației Ruse. În cazuri urgente, în cazul în care există un pericol imediat de comisie a unei infracțiuni penale grave sau deosebit de grave și în care există informații privind evenimentele, acțiunile și omisiunile care pun în pericol securitatea statului, militară, economică sau de mediu a Federației Ruse, activitățile operaționale de căutare menționate mai sus pot fi desfășurate în absența autorizației judiciare, pe baza unei decizii motivate de către șeful unuia dintre organismele responsabile de activitățile de căutare operaționale, sub rezerva obligației de a notifica o instanță în termen de 24 de ore de la începerea acestora. Autorizația Curții trebuie să fie obținută în termen de 48 de ore de la începerea acestor activități, în lipsa faptului că organismul care le desfășoară trebuie să le întrerupă. Intercepția telefonului și a altor comunicații poate fi autorizată numai în ceea ce privește persoanele suspectate sau acuzate de infracțiuni penale grave, grave sau în special grave, precum și persoanele care pot avea informații cu privire la astfel de infracțiuni penale. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 din Convenția privind diferitele încălcări ale drepturilor sale procedurale în cadrul procedurii penale împotriva sa. În special, în ceea ce privește art. 6 § 1 din Convenție, susține că infracția cu care a fost acuzat a fost rezultatul capcanei de poliție și că dovezile obținute în timpul acestei capcane ar fi trebuit să fie respinse ca fiind inadmisibilă. El se plânge că înregistrările conversațiilor telefonice nu ar fi trebuit să fie admise ca dovezi, deoarece aceste conversații au fost interceptate ilegal, în absența unor motive rezonabile sau a autorizației judiciare. Reclamantul se plânge, de asemenea, sub acest cap, cu privire la lungimea excesivă a procedurii penale împotriva lui. El se plânge în continuare că, în timpul procesului, instanța internă a încălcat legislația procedurală în ceea ce privește moțiunile și cererile depuse de el, că o transcriere a audierilor în fața instanței de primă instanță a fost falsificată și că instanța a evaluat incorect dovezile aduse și a interpretat în mod incorect dreptul intern. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție că autoritățile investigatoare, în deciziile lor în timpul anchetei preliminare, au declarat că a fost vinovat de infracțiunile pe care le-a fost acuzat, în încălcarea dreptului său de a fi presupus nevinovat. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 alineatul (3) litera (a) din Convenția privind o încălcare a drepturilor sale garantate în aceasta, din cauza faptului că o copie a unei decizii de instituire a unei proceduri penale împotriva acestuia a fost servită numai la 30 octombrie 2008 și din cauza refuzului autorităților investigatoare de a permite să studieze dosarul în cazul său penal la etapa preliminară a anchetei. Reclamantul se bazează, de asemenea, pe art. 8 din Convenție, susținând o încălcare a dreptului său de a respecta viața sa privată. El susține că intercepția conversațiilor sale telefonice a fost ilegală deoarece nu a existat nici o suspiciune rezonabilă de implicarea sa în orice activitate criminală și operațiunea în cauză nu a fost sanctionată de o instanță. Reclamantul își depune plângerea în temeiul articolului 8 din Convenție în termenul de șase luni stabilit la art. 35 § 1 din Convenție? Intercepția apelurilor telefonice ale reclamantului de la 31 iulie la 1 august 2008 constituie o ingerință în dreptul său la respectarea vieții sale private și/sau corespondenței în sensul articolului 8 § 1 din Convenție? Dacă da, interferența rezultă din interceptarea apelurilor telefonice ale reclamantului de la 31 iulie la 1 august 2008 „legitim” în sensul articolului 8 § 2 din Convenție? În special (a) absența unei autorizații judiciare anterioare sau ulterioare pentru interceptarea menționată a fost compatibilă cu art. 8 din Legea Federală nr. 144-FZ din 12 august 1995 privind activitățile de căutare operațională („едералан A fost o evaluare judiciară a „urgenței” a circumstanțelor, la care autoritățile de aplicare a legii care au efectuat intercepția apelurilor telefonice ale reclamantului menționate pentru a justifica decizia lor de a începe intercepția menționată, disponibilă reclamantului în temeiul articolului 8 din Legea privind activitățile de căutare operațională sau orice alt act juridic? În caz contrar, legea privind activitățile de căutare operațională sau orice alt act juridic furnizează reclamantului suficiente garanții împotriva interferenței arbitrare de către autoritățile publice cu drepturile sale garantate de art. 8 § 1 din convenție? (c) Dispozițiile Legii privind activitățile de căutare operațională și, în special, art. 8, îndeplinesc cerințele de „calitate a dreptului” stabilite la art. 8 § 2 din Convenție (a se vedea Valenzuela Contreras c. Spania , 30 iulie 1998, § 46, Raporturi ale Hotărârilor și Deciziilor 1998 V, cu alte referințe)? A fost interceptarea apelurilor telefonice ale reclamantului între 31 iulie și 1 iulie August 2008 „necesar într-o societate democratică” în sensul articolului 8 § 2 din Convenție? Dacă este cazul, a fost proporțională cu obiectivul(ele) căutat(ele)? Are reclamantul recours interne eficace pentru plângerea sa în temeiul articolului 8 din Convenție, conform articolului 13? În special, a fost instanța de judecată care a examinat cazul penal împotriva reclamantului împuternicit să evalueze licența, obiectivele și proporționalitatea presupusei interferențe cu drepturile reclamantului în temeiul articolului 8 din Convenție, care rezultă din interceptarea apelurilor telefonice sale de la 31 iulie la 1 August 2008, când a examinat cererea reclamantului de dovezi obținute ca urmare a acestei interceptii, care să fie declarată inadmisibilă? În caz contrar, au fost stabilite în mod suficient, atât în teorie, cât și în practică, niciun alt remediu disponibil pentru solicitant în momentul material în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 8? În caz contrar, au fost îndeplinite cerințele prevăzute la art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenție în acest caz? Faptul că instanța internă a admis ca dovadă înregistrarea apelurilor telefonice ale reclamantului de la 31 iulie la 1 august 2008 a afectat negativ echitatea generală a procedurii penale împotriva acestuia, având în vedere acuzațiile sale că interceptarea acestor apeluri este ilegală? Dacă este cazul, a existat o încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil în temeiul articolului 6 S-a formulat formularea deciziilor procedurale luate între 28 de ani Octombrie 2008 și 1 aprilie 2009 de către investigatorul responsabil și șeful comitetului de investigație, și mai precis observația privind faptul că „faptul că [reclamantul] este vinovat de infracțiune [cu care este acuzat a fost] demonstrat de organismul de dovezi obținute în acest caz”, încălcarea dreptului reclamantului de a fi presupus nevinovat, garantat de art. 6 § 2 din Convenție?
Application no. 59589/10
Konstantin Vladimirovich MOSKALEV
against
Russia
The applicant, Mr Konstantin Vladimirovich Moskalev, is a Russian national who was born in 1982 and lives in Krasnoyarsk. He is currently serving a prison sentence in Nizhniy Tagil. His application was lodged on 20
September 2010.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
1.
Interception of the applicant’s telephone conversations
At the material time the applicant was a police officer with the Economic Crimes Department of the Department of the Interior of the Krasnoyarsk Region.
On 22 July 2008 a certain Mr P. approached the applicant. Mr P. explained that he was a director of a private company, and requested the applicant’s assistance in obtaining a licence for the retail sale of alcoholic beverages to enable the company to sell such beverages in one of its shops.
According to the applicant, he intended to give Mr P. legal advice as to the possibility of, and formalities entailed in, obtaining such a licence, and informed the latter at their next meeting on 31 July 2008 that the related costs, covering such items as the collection of evidence and preparation of the relevant letters and claims, would amount to 200,000 Russian roubles (“RUB”) (approximately 5,000 euros (“EUR”)).
According to Mr P., the applicant informed him on 31 July 2008 that there were some obstacles to obtaining the licence and that he was prepared to assist him in return for the aforementioned amount. He allegedly stated that if Mr P. refused to pay, the licence would not be issued at all. Mr P., who regarded the applicant’s offer as extortion, decided to record their subsequent conversations using a dictaphone. He informed the applicant that he did not currently have the sum required and that he needed time to obtain it. He also requested the applicant to show him some identity documents. The applicant showed Mr P. a document confirming that he was a police officer.
Later that day, on 31 July 2008, the applicant telephoned Mr P. and urged him to obtain the required sum of money, stating that it should be delivered to him by noon on 1 August 2008. Mr P. recorded this conversation and on the same date handed over the recording to the internal security department of the Department of the Interior of the Krasnoyarsk Region (“the internal security department”). Police officers invited him to take part in an operational search activity, to which Mr P. consented. He was then provided with audio and video recording devices and the necessary amount of money in banknotes marked with a special substance.
In a decision of 31 July 2008 the head of the internal security department stated that there was evidence in the applicant’s actions of a criminal offence punishable under Article 290 § 2 of the Russian Criminal Code (bribe-taking by an official). Accordingly, with reference to section 8(3) of the Federal Law on Operational Search Activities (“the Operational Search Activities Act”), he ordered the interception of the applicant’s telephone conversations for a period of 48 hours. The decision further ordered that the Tsentralny District Court of Krasnoyarsk (“the District Court”) be informed of the interception within 24 hours.
In a letter of 1 August 2008 the internal security department informed the District Court of the interception of the applicant’s telephone calls in the absence of court authorisation. The letter stated in particular that the department had received information that the applicant had sought to extort RUB 200,000 from Mr P. in return for assistance in obtaining a licence for the retail sale of alcoholic beverages. According to the letter, the applicant had demanded that the money be delivered between 31 July and 2 August 2008. The exact time and place were to be discussed by telephone, the applicant having left his number with Mr P. The letter went on to note that there were indications of a criminal offence punishable under Article 290 §
2 of the Russian Criminal Code and that, with a view to obtaining the relevant evidence, the internal security department had intercepted the applicant’s telephone conversations on 31 July and 1 August 2008 on the basis of section 8(3) of the Operational Search Activities Act.
On the same date Mr P. telephoned the applicant to inform him that he had obtained the necessary sum, and offered to deliver the money to the applicant. They met later that day in the applicant’s car, where Mr P. left the money. Immediately after Mr P. left, the applicant was arrested by the police and he and his car were searched. He was then taken to a police station and interviewed, after which he was released subject to a ban on leaving a specified area.
2.
Criminal proceedings against the applicant
(a)
The preliminary investigation
On 18 August 2008 the Investigation Committee of the Krasnoyarsk Region brought criminal proceedings against the applicant in connection with the aforementioned incident, which was characterised under Article
159 § 1 of the Russian Criminal Code (fraud) as attempted fraudulent appropriation of the funds of a private company in the amount of RUB
200,000.
On 27 September 2008 the relevant charges were formally brought against the applicant; the charges were later adjusted on 15 October 2008 and 24 March 2009 respectively.
During the preliminary investigation the applicant lodged a number of motions and requests. In particular, he requested the investigator in charge to allow him to study the criminal case file, including the decision to institute criminal proceedings against him, the materials on the basis of which the proceedings had been instituted, and other materials in the file.
By a decision of 17 October 2008 the investigator in charge ordered that a copy of the decision to institute criminal proceedings be served on the applicant and that the remainder of his requests be rejected, given that under domestic law he would be able to study the case file on completion of the preliminary investigation. According to the applicant, he merely received a copy of the decision to institute criminal proceedings by post on 30 October 2008.
By a decision of 23 October 2008 the investigator in charge dismissed similar requests from the applicant but allowed his request for a lawyer of his choosing to represent him in the criminal proceedings.
On 28 October 2008 the investigator in charge also rejected a request from the applicant for an expert examination of the recordings of his telephone conversations and certain video recordings. The decision stated, in particular, that “the analysis and assessment of the evidence in the criminal case [show] that the fact that [the applicant] is guilty of the criminal offence [with which he is charged has been] proven by the body of evidence obtained in the case”. The decision concluded that there were therefore no grounds for carrying out the expert examination requested by the applicant.
By several decisions taken on 7 November and 12 December 2008 and 1
April 2009, the head of the Investigation Committee and the investigator in charge dismissed respectively a number of complaints from the applicant concerning the investigator in charge and a request made by him for certain procedural steps to be taken. All the decisions contained comments concerning the applicant’s guilt similar to those in the decision of 28
October 2008.
Also, in one of the decisions of 7 November 2008 and in the decision of 12 December 2008, in reply to the applicant’s complaint that his telephone conversations had been intercepted without court authorisation, the investigator in charge stated that section 8(3) of the Operational Search Activities Act permitted the carrying out of such activities, including telephone tapping, without court authorisation in urgent cases, provided that a court was notified within 24 hours of their commencement; court authorisation had to be obtained within 48 hours of the commencement of such activities, failing which they had to be discontinued. The decision further stated that the interception of the applicant’s telephone calls had been ordered by the head of the internal security department on 31 July 2001, because at that time there had been sufficient reason to believe that the applicant was involved in an ongoing criminal offence punishable under Article 290 § 2 of the Russian Criminal Code. According to the decision, the District Court had been notified of the operation the next day, and on the same day, that is, before the expiry of the 48-hour period laid down in the aforementioned legal act, the telephone tapping had been discontinued; hence, there had been no grounds for seeking any court authorisation.
On 20 April 2009 a bill of indictment was served on the applicant.
(b)
The trial
During the trial the applicant challenged the admissibility of all the items of evidence obtained from the interception of his telephone calls, arguing that the police had had insufficient grounds for carrying out the operation and had not obtained court authorisation. The applicant therefore requested the court to exclude those items from the body of evidence.
In an interlocutory decision of 7 December 2009 the District Court rejected the applicant’s request. It acknowledged that there was no court order authorising the interception of the applicant’s telephone conversations in the case file; however, the operation had been carried out because the matter had been urgent, and therefore under section 8(3) of the Operational Search Activities Act no prior court authorisation was necessary. Moreover, the court had been notified of the operation within 24 hours, as required by national law, and it had not taken any decision prohibiting the operation, which had then been discontinued before the expiry of the 48-hour period. Therefore, in the District Court’s opinion, the interception of the applicant’s telephone conversations had been carried out in full compliance with the requirements of national law, and the evidence obtained as a result of the operation could not be excluded as inadmissible.
On 22 December 2009 the District Court convicted the applicant as charged and sentenced him to two years and two months’ imprisonment and stripped him of his rank in the police. The court based its judgment on the statements of numerous witnesses and various pieces of evidence including the recordings of the applicant’s telephone calls of 31 July and 1 August 2008. It rejected the applicant’s argument that the police had had no grounds for instigating any operational search activities concerning him, including the interception of his telephone conversations. The court noted that the police had had at their disposal sufficient information concerning the applicant’s involvement in an ongoing serious criminal offence and that they had been justified in instigating the operation in question. The court further rejected as unfounded the applicant’s argument that he had been incited by Mr P. to commit the offence.
In his appeal submissions against the judgment of 22 December 2009 the applicant complained that the trial court had based its findings on evidence obtained as a result of the interception of his telephone conversations, in the absence of court authorisation; the evidence should therefore have been declared inadmissible. He also mentioned that the events in which he had supposedly been involved had only taken place because of police entrapment.
On 8 April 2010 the Krasnoyarsk Regional Court upheld the applicant’s conviction on appeal, adhering to the reasoning of the trial court.
3.
Proceedings for compensation for the excessive length of the criminal proceedings
The applicant subsequently instituted court proceedings seeking compensation in connection with the allegedly excessive length of the criminal proceedings against him.
By judgment of 18 April 2011 the Krasnoyarsk Regional Court dismissed the applicant’s claim, stating that the overall length of the proceedings in question had satisfied the ‘reasonableness’ requirement established by the European Court of Human Rights.
On 15 June 2011 the Krasnoyarsk Regional Court, sitting as an appellate court, upheld the above judgment on appeal.
B.
Relevant domestic law
Section 8 of Federal Law no. 144-FZ of 12 August 1995 on operational search activities” (
Федеральный закон от 12 августа 1995 № 144-ФЗ
«
Об оперативно-розыскной деятельности»
), in so far as relevant, provides that operational search activities involving interference with an individual’s constitutional right to privacy of his or her correspondence, telephone conversations, postal, telegraphic and other communications transmitted by means of electronic and mail services, or with the privacy of the home, are to be carried out exclusively on the basis of judicial authorisation following the receipt of information (1) indicating that a criminal offence, in respect of which a preliminary investigation is indispensable, is being prepared, is ongoing or has been committed; (2) concerning persons preparing, committing or having committed a criminal offence, in respect of which a preliminary investigation is indispensable, and (3) concerning events, actions or omissions endangering the State, military, economic or environmental security of the Russian Federation.
In urgent cases, where there is an immediate danger of commission of a serious or particularly serious criminal offence and where there is information on events, actions and omissions endangering the State, military, economic or environmental security of the Russian Federation, the aforementioned operational search activities may be conducted in the absence of judicial authorisation, on the basis of a reasoned decision by the head of one of the bodies responsible for operational search activities, subject to the obligation to notify a court within 24 hours of their commencement. Court authorisation must be obtained within 48 hours of the commencement of such activities, failing which the body carrying them out must discontinue them.
The interception of telephone and other communications may be authorised only in respect of individuals suspected of, or charged with, moderately serious, serious or particularly serious criminal offences and persons who may have information about such criminal offences.
The applicant complains under Article 6 of the Convention of various violations of his procedural rights in the criminal proceedings against him. In particular, with reference to Article 6 § 1 of the Convention, he alleges that the offence with which he was charged was the result of police entrapment and that the evidence obtained during that entrapment should have been rejected as inadmissible. He complains that the recordings of his telephone conversations should not have been admitted as evidence either, as those conversations were intercepted unlawfully, in the absence of any reasonable grounds or of court authorisation. The applicant also complains under this head about the excessive length of the criminal proceedings against him. He further complains that during the trial the domestic courts breached the procedural legislation when dealing with the motions and requests lodged by him, that a transcript of hearings before the first-instance court was falsified and that the courts incorrectly assessed the adduced evidence and incorrectly interpreted the domestic law.
The applicant complains under Article 6 § 2 of the Convention that the investigating authorities, in their decisions during the preliminary investigation, stated that he was guilty of the offence with which he had been charged, in breach of his right to be presumed innocent.
The applicant complains under Article 6 § 3 (a) of the Convention of a violation of his rights secured therein, on account of the fact that a copy of a decision to institute criminal proceedings against him was served on him only on 30 October 2008, and on account of the investigating authorities’ refusal to allow him to study the file in his criminal case at the preliminary investigation stage.
The applicant also relies on Article 8 of the Convention, alleging a violation of his right to respect for his private life. He maintains that the interception of his telephone conversations was unlawful as there was no reasonable suspicion of his involvement in any criminal activity and the operation in question was not sanctioned by a court.
1.
Did the applicant lodge his complaint under Article 8 of the Convention within the six-month time-limit established in Article 35 § 1 of the Convention?
2.
Did the interception of the applicant’s telephone calls from 31 July to 1
August 2008 constitute interference with his right to respect for his private life and/or correspondence within the meaning of Article 8 § 1 of the Convention?
3.
If so, was the interference resulting from the interception of the applicant’s telephone calls from 31 July to 1 August 2008 “lawful” within the meaning of Article 8 § 2 of the Convention? In particular,
(a)
Was the absence of prior or subsequent court authorisation for the aforementioned interception compatible with section 8 of Federal Law no.
144-FZ of 12 August 1995 on operational search activities (
Федеральный закон от 12 августа 1995 № 144-ФЗ «Об оперативно-розыскной деятельности,
“the Operational Search Activities Act”)?
(b)
Was any judicial assessment of the “urgency” of the circumstances, to which the law-enforcement authorities which carried out the interception of the applicant’s telephone calls referred in order to justify their decision to start the aforementioned interception, available to the applicant under section 8 of the Operational Search Activities Act or any other legal act? If not, did the Operational Search Activities Act or any other legal act provide the applicant with sufficient guarantees against arbitrary interference by the public authorities with his rights secured by Article 8 § 1 of the Convention?
(c)
Do the provisions of the Operational Search Activities Act, and in particular section 8 thereof, meet the requirements of “quality of law” established in Article 8 § 2 of the Convention (see
Valenzuela Contreras v.
Spain
, 30 July 1998, § 46,
Reports of Judgments and Decisions
1998
‑
V, with further references)?
4.
Was the interception of the applicant’s telephone calls from 31 July to 1
August 2008 “necessary in a democratic society” within the meaning of Article 8 § 2 of the Convention? If so, was it proportionate to the aim(s) sought to be achieved?
5.
Did the applicant have effective domestic remedies for his complaint under Article 8 of the Convention, as required by Article 13? In particular, was the trial court which examined the criminal case against the applicant empowered to assess the lawfulness, aims and proportionality of the alleged interference with the applicant’s rights under Article 8 of the Convention resulting from the interception of his telephone calls from 31 July to 1
August 2008, when it examined the applicant’s request for the evidence obtained as a result of that interception to be declared inadmissible? If not, were any other remedies, sufficiently established both in theory and in practice, available to the applicant at the material time in respect of his complaint under Article 8? If not, were the requirements of Article 13 taken in conjunction with Article 8 of the Convention satisfied in the present case?
6.
Did the fact that the domestic courts admitted as evidence the recordings of the applicant’s telephone calls from 31 July to 1 August 2008 adversely affect the overall fairness of the criminal proceedings against him, regard being had to his allegations that the interception of those calls was unlawful? If so, has there been a breach of the applicant’s right to a fair trial under Article 6
§
1?
7.
Did the wording of the procedural decisions taken between 28
October 2008 and 1 April 2009 by the investigator in charge and the head of the Investigation Committee, and more specifically the comment to the effect that “the fact that [the applicant] is guilty of the criminal offence [with which he is charged has been] proven by the body of evidence obtained in the case”, breach the applicant’s right to be presumed innocent, secured by Article 6 § 2 of the Convention?