SECȚIUNEA A DOUA RĂSPUNSURI NR. 34118/11 ORDONAREA AVOCĂTORILOR DEFENȚI ȘI AVOCAȚI PÂNĂ LA CURȚA D.APOCEL A MONACO împotriva Monaco introdusă la 31 martie 2011 EXPOSAT DE FAȚĂ Reclamantul, Ordinul avocaților apărători și avocați din apropierea instanței de apel a Monaco, este o organizație moronală monegască. Ea este reprezentată în fața Curții de către M. J.-M. Defenois, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație din Franța și domnul Michel, Batonier de la mai multe avocați Monaco la introducerea cererii. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Legea nr. 1.161 din 7 iulie 1993 a introdus o cale de atac împotriva unei persoane fizice. spălarea veniturilor dintr-o infracțiune care a fost introdusă în secțiunea VII din Codul penal privind infracțiunile și infracțiunile împotriva păcii publice. Legea nr. 1162 din 7 iulie 1993 privind participarea organismelor financiare la combaterea spălării banilor stabilește domeniul de aplicare al propriilor dispoziții. Aceasta a impus avocaților obligația de a declara operațiunile de care au suspectat că provin din traficul de droguri sau din activitățile desfășurate de organizații criminale, cu excepția cazului în care aceste informații au fost obținute în exercitarea apărării. 11.246 din 12 aprilie 1993, Serviciul de informare și control al circuitelor financiare (SICCIN), un organism specializat în primirea și tratarea declarațiilor de suspiciune, a fost creat. La 24 ianuarie 1994, ladonarea suverană nr. 11.160 a stabilit condițiile de aplicare a Legii nr. 1/16 din 7 iulie 1993 privind organismele financiare și casele de jocuri. La 22 aprilie 2000, la data de 14.166 a fost aplicată aceeași lege din 7 iulie 1993 privind persoanele altele decât organismele financiare, inclusiv avocații. La 6 martie 2001, Tribunalul Suprem a anulat la 22 aprilie 2000 statutul suveran al avocaților, motivele pentru care se limitase la scutirea de la obligaia de a declara anumite operaiuni privind circulaia capitalurilor avocaii care au dobândit în exercitarea apărării informaiile referitoare la aceste operaiuni, fără a enumera aceste operaiuni sau condiiile în care informaiile referitoare la aceste operaiuni puteau fi privite ca fiind dobândite în exercitarea apărării, dispoziiile legii din 7 iulie 1993 aduc atingere principiului legalităii actelor cu putere de lege și a pedepselor prevăzute la art. 20 din Constituie. Legea nr. 1162 din 7 iulie 1993 a fost modificată prin Legea nr. 1.253 din 12 iulie 2002 de introducere a luptei împotriva finanțării terorismului în legislația Principatului. Legile nr. 1318 și nr. 1.322 au completat această legislație în 2006. În același timp, Principatul Monaco a aderat la Consiliul Europei la 5 octombrie 2004 și a devenit unul dintre cei 27 de membri permanenți ai Comitetului Moneyval. Acesta din urmă examinează măsurile împotriva spălării banilor și a finanțării terorismului adoptate de statele membre ale Consiliului European al Europei, care nu fac parte din Grupul de acțiune financiară internațională (GAFI). Principatul Monaco a făcut obiectul a două evaluări de către Comitetul Moneyval, care a emis anumite recomandări pentru a consolida eficacitatea sistemului legislativ monegasc. Guvernul principar a tras concluziile și a supus Consiliului Național un proiect de lege care a dus la o reformare totală a dispozițiilor legale și de reglementare ale Principatului. Acest proiect, adoptat de Consiliul Național în ședința sa din 23 iulie 2009, a devenit Legea nr. 1.362, adoptată la 3 august 2009 și publicată în Jurnalul Monaco la 7 august 2009, Legea nr. 1.362 din 3 august 2009 privind combaterea spălării banilor, a finanțării terorismului și a corupției, a abrogat Legea nr. (162 din 7 iulie 1993 modificată și a instituit, printre altele, legea nr. avocați-apăratori, avocați și avocați stagiari (art. 2, art. 4 ), obligații de identificare a clienților și de vigilență (capitolul II, articolele 3 - 8), (a se vedea capitolul III, articolele 9-13) și (a se vedea capitolul VI, articolele 18-30), a căror nerespectare este pasibilă de sancțiuni administrative și penale (capitolul IX, articolele 39-46). La 1 octombrie 2009, la data de 4 octombrie 2010, Tribunalul Suprem a respins această cerere. GRIFS invocând articolele 6 alineatele (1) și (3) și 8 din Convenție, reclamantul consideră că legea nr. 1.362 din 3 august 2009 privind combaterea spălării banilor, a finanțării terorismului și a corupției, din cauza obligațiilor pe care le asumă avocaților, încalcă dreptul la confidențialitate profesională, atât în ceea ce privește obligațiile, cât și în ceea ce privește absența unor limitări și garanții suficiente. El consideră că secretul profesional este inerent profesiei de avocat, care ține atât de dreptul la un proces echitabil, prin faptul că pune în discuție dreptul la apărare și dreptul la respectarea vieții private, cât și de protecția datelor a căror revelație ar putea aduce atingere integrității morale și reputației clientului. Reclamantul consideră, de asemenea, că art. 7 din Convenție este încălcat în măsura în care se aduce atingere principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, sancțiunile prevăzute la art. 40 și 41 din Legea din 3 august 2009 care nu îndeplinesc cerința de previzibilitate în ceea ce privește părțile reclamantului se poate pretinde a fi victimă în sensul art. 34 din Convenție. În lumina jurisprudenței Curții (a se vedea în special Hotărârea Campbell c. Regatul Unit, 25 martie 1992, § 48, Ekinci și Aculisen c. Turcia 77097/01, 30 ianuarie 2007, § 47, Wieser și Bicos Beteiligungen GmbH c. Austria, n 74336/01, 16 octombrie 2007 § 65-66, și André și alte c. Franța, 18603/03, § 41, CEDH 2008-...,), art. 8 din Convenție consacră dreptul la respectarea confidențialității comerțului dintre avocați și clienții lor și la respectarea secretului profesional al avocaților În ceea ce privește obligațiile impuse avocaților și avocaților, astfel cum sunt prevăzute de legea în litigiu din 3 august 2009, constituie acestea o interferență, prevăzută de lege, care urmărește un scop legitim și necesar într-o societate democratică, în drepturile lor garantate prin art. 8 din Convenție?
Requête n
o
34118/11
contre Monaco
introduite le 31 mars 2011
Le requérant, l’Ordre des avocats défenseurs et avocats près la cour d’appel de Monaco, est une organisation ordinale monégasque. Elle est représentée devant la Cour par M
e
J.-M. Defrenois, avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation en France et M
e
Michel, Bâtonnier de l’Ordre des avocats de Monaco lors de l’introduction de la requête.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
La loi n
o
1.161 du 7 juillet 1993 a porté création d’une infraction de «
blanchiment du produit d’une infraction » qui a été insérée à la section VII du chapitre du code pénal consacré aux crimes et délits contre la paix publique.
La loi n
o
1.162 du 7 juillet 1993, relative à la participation des organismes financiers à la lutte contre le blanchiment de capitaux, définit le champ d’application de ses propres dispositions. Elle fit obligation aux avocats de déclarer les opérations dont ils soupçonnaient qu’elles provenaient du trafic de stupéfiants ou de l’activité d’organisations criminelles, excepté lorsque ces informations avaient été acquises dans l’exercice de la défense.
Par une Ordonnance souveraine n
o
11.246 du 12 avril 1993, le Service d’information et de contrôle des circuits financiers (SICCFIN), organisme spécialisé dans la réception et le traitement des déclarations de soupçons, fut créé.
Le 24 janvier 1994, l’Ordonnance souveraine n
o
11.160 fixa les conditions d’application de la loi n
o
1.162 du 7 juillet 1993 concernant les organismes financiers et les maisons de jeux.
Le 22 avril 2000, l’Ordonnance souveraine n
o
14.466 porta application de cette même loi du 7 juillet 1993 concernant les personnes autres que les organismes financiers, dont les avocats.
Le 6 mars 2001, le Tribunal suprême annula l’Ordonnance souveraine du 22 avril 2000 en tant qu’elle s’appliquait aux avocats, aux motifs qu’en se bornant à exempter de l’obligation de déclarer certaines opérations portant sur des mouvements de capitaux les avocats ayant acquis dans l’exercice de la défense des informations relatives à ces opérations, sans énumérer ces opérations ni déterminer les conditions dans lesquelles les informations relatives auxdites opérations pouvaient être regardées comme ayant été acquises dans l’exercice de la défense, les dispositions de la loi du 7 juillet 1993 portaient atteinte au principe de la légalité des délits et des peines consacré par l’article 20 de la Constitution.
La loi n
o
1.162 du 7 juillet 1993 fut modifiée par la loi n
o
1.253 du 12
juillet 2002 introduisant la lutte contre le financement du terrorisme dans la législation de la Principauté. Les lois n
o
1.318 et n
o
1.322 complétèrent cette législation en 2006.
Parallèlement, la Principauté de Monaco adhéra au Conseil de l’Europe le 5 octobre 2004 et devint l’un des vingt-sept membres permanents du Comité Moneyval. Ce dernier examine les mesures contre le blanchiment des capitaux et le financement du terrorisme adoptées par les Etats membres du Conseil de l’Europe n’appartenant pas au Groupe d’action financière internationale (GAFI).
La Principauté de Monaco fit l’objet de deux évaluations par le comité Moneyval, lequel émit certaines recommandations pour renforcer l’efficacité du dispositif législatif monégasque. Le gouvernement princier en tira les conséquences et soumit au Conseil national un projet de loi tendant à une refonte totale du dispositif légal et réglementaire de la Principauté.
Ce projet, adopté par le Conseil national dans sa séance du 23 juillet 2009, devint la loi n
o
1.362, promulguée le 3 août 2009 et publiée au Journal de Monaco le 7 août 2009.
La loi n
o
1.362 du 3 août 2009, relative à la lutte contre le blanchiment de capitaux, le financement du terrorisme et la corruption, abrogea la loi n
o
1.162 du 7 juillet 1993 modifiée. Elle institua, à la charge notamment des «
avocats-défenseurs, avocats et avocats stagiaires
» (article 2, 4
o
), des obligations
«
d’identification des clients et de vigilance »
(chapitre II, articles 3 à 8),
«
d’organisation interne »
(chapitre III, articles 9 à 13) et de «
déclaration de soupçon »
(chapitre VI, articles 18 à 30), dont le non
‑
respect est passible de sanctions tant administratives que pénales (chapitre IX, articles 39 à 46).
Le 1
er
octobre 2009, l’Ordre des avocats-défenseurs et avocats près la cour d’appel saisit le Tribunal suprême de Monaco d’une requête tendant à l’annulation de cette loi.
Par une décision en date du 4 octobre 2010, le Tribunal suprême rejeta cette requête.
Invoquant les articles 6, paragraphes 1 et 3, et 8 de la Convention, le requérant estime que la loi n
o
1.362 du 3 août 2009, relative à la lutte contre le blanchiment de capitaux, le financement du terrorisme et la corruption, en raisons des obligations qu’elle met à la charge des avocats, viole le droit au secret professionnel, et ce tant en ce qui concerne les obligations elles
‑
mêmes qu’au regard de l’absence de limitations et de garanties suffisantes. Il considère que le secret professionnel est inhérent à la profession d’avocat, qui relève tout à la fois du droit à un procès équitable, en ce qu’il met en cause les droits de la défense, et du droit au respect de la vie privée, et donc de la protection de données dont la révélation pourrait porter atteinte à l’intégrité morale et à la réputation du client.
Le requérant estime également que l’article 7 de la Convention est violé en ce qu’il est porté atteinte au principe de légalité des délits et des peines, les sanctions prévues aux articles 40 et 41 de la loi du 3 août 2009 ne répondant pas à l’exigence de «
prévisibilité
».
1.
Le requérant peut-il se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention
?
2.
A la lumière de la jurisprudence de la Cour (voir, en particulier, les arrêts
Campbell c. Royaume-Uni
, 25 mars 1992, § 48,
Ekinci et Akalın c.
Turquie
,
n
o
77097/01
, 30 janvier 2007, § 47,
Wieser et Bicos Beteiligungen GmbH c. Autriche
, n
o
74336/01, 16 octobre 2007 §§ 65-66, et
André et autre c. France
, n
o
18603/03, § 41, CEDH 2008-...,), l’article 8 de la Convention consacre-t-il un droit au respect de la confidentialité des échanges entre les avocats et leurs clients et au respect du secret professionnel des avocats
?
3.
Dans l’affirmative, les obligations imposées aux avocats-défenseurs et aux avocats, telles que prévues par la loi litigieuse du 3 août 2009, constituent-elles une ingérence, prévue par la loi, poursuivant un but légitime et «
nécessaire dans une société démocratique
», dans leurs droits garantis par l’article 8 de la Convention
?