NAVONE c. MONACO et 3 autres requetes

SECȚIUNEA 2 Cererile nr. 6880/11, 62892/11 și 62899/11 Davide NAVONE împotriva Monaco, Danilo RE împotriva Monaco și Guglielmo LAFLEUR împotriva Monaco introduse la 6 octombrie 2011 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamanții, dnii Davide Navone, Danilo Re și Guglielmo Lafleur, sunt resortisanți italieni, născuți în 1981, 1980 și, respectiv, 1979. Primul reclamant își are reședința în Canale, celelalte două în Savone. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către F. Michel, avocat în Monaco. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 3 decembrie 2010, la ora 16:37, un automobil, a cărui plăcuță de înmatriculare părea suspectă, a fost anunțat, iar șoferul a refuzat să dea ordinul poliției, iar în cele din urmă au fost blocați de un blocaj rutier, iar cei trei ocupanți ai mașinii au coborât din mașină și au abandonat două rucsacuri în fugă. Un dispozitiv de supraveghere a celor trei reclamanți la ora 16:46 pentru D. Navone, 16:49 pentru G. Lafleur și 17:20 pentru D. Re. Ei au fost duși la secția de poliție și arestați. Notificarea drepturilor lor a fost amânată până la sosirea a trei interpreți de limbă italiană. Anchetele efectuate pe baza cărora s-a constatat că vehiculul era echipat cu plăcuțe de înmatriculare false, că aparținea unui cetățean italian defavorabil cunoscut de serviciile de poliție și că obiectele găsite proveneau din furturi comise în Franța. Reclamanții au recunoscut comisia pentru diferite încălcări în cursul audierilor efectuate în custodie. Prin trei ordonanțe din 4 decembrie 2010, judecătorul libertăților a autorizat gărzile la vedere. La 5 decembrie 2010, a fost deschisă o informare judiciară, având în vedere urgența, cu privire la rechizițiile procurorului general împotriva celor trei reclamanți ai șefilor de zbor, recels de bunuri descoperite în vehicul, stabilire a unui certificat care indică fapte inexacte din punct de vedere material (fals de înmatriculare) și utilizare, precum și a șefilor de refuz al obținerii, lipsa de control și de fugă pentru G. Lafleur și de recepție a două ceasuri pentru D. Re. Cei trei reclamanți au fost acuzați și reținuți provizoriu în aceeași zi. La 24 decembrie 2010, ei au depus trei cereri în vederea nulizării și a eliberării în libertate, în special art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție. Ei au invocat dreptul de a ridica nule în lan de dreptul recunoscut procurorului general, din cauza lipsei de informare cu privire la dreptul lor de a păstra tăcerea și de a-i priva pe avocații lor de a avea acces la dosar și de a participa la audierile lor. Navone și G. Lafleur au contestat renunțarea la deținerea unui avocat. A fost interogat înainte ca polițiștii să fi încercat să contacteze avocatul desemnat de el, și dacă acesta nu ar fi putut fi contactat în cele din urmă, nu ar fi fost informat cu privire la posibilitatea de a solicita desemnarea unui avocat din oficiu. Ei au ridicat, de asemenea, lipsa de indicare a identității interpreților și lipsa jurămintelor de către aceștia din urmă. Printr-o hotărâre din 13 ianuarie 2011, camera consiliului de judecată al Tribunalului de apel a declarat cererile în nulitate admisibile. Pe motivul întemeiat pe lipsa de a întreține cu un avocat, instanța a luat că: după ce a renunțat mai întâi la sa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . După aceea, Lafleur a cerut ca un avocat să fie numit din oficiu, ceea ce s-a realizat imediat, o avocată fiind adusă la fața locului pentru a-i ajuta. În ceea ce privește D. Re, Comisia a considerat că dificultățile de a contacta avocatul desemnat de acesta nu puteau împiedica audierea acestuia de către ofițerul de poliție judiciară și că, pe de altă parte, același avocat din oficiu a fost, în cele din urmă, vorbit cu el. În plus, Curtea a considerat că identitatea interpreților apărea pe procesele-verbale și că nu au avut în mod legal obligația de a depune jurământ în cadrul unei detenții. În ceea ce privește lipsa de notificare a dreptului de a păstra tăcerea și de a-l obliga pe avocat să aibă acces la dosar, de a pregăti audierea și de a asista la aceasta, instanța de apel a respins argumentele reclamanților prin simprimarea după cum urmează: Așteptând ca reclamanții să se bazeze pe hotărârea pronunțată la 14 octombrie 2010 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (hotărârea BRUSCO c/Franța) pentru, pe care, în speță, le-ar dezlega, Camera Consiliului constată că dreptul de a păstra tăcerea nu a fost notificat celor păstrați la vedere și că nu au putut beneficia de asistența efectivă a unui avocat care avea acces la dosarul de anchetă și care îi putea astfel consulta în mod util în vederea audierilor care ar fi trebuit să aibă loc în prezența sa Cu toate acestea, în cazul de față, Tribunalul din Brusco a fost pronunțat într-un caz foarte special, întrucât a fost ascultat în timpul custodiei sale sub jurământ, deși a existat deja o serie de acuzații importante împotriva sa, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză că hotărârea nu era definitivă în momentul dezbaterilor în fața Camerei Consiliului. Prevăzut că, în cazul în care chiar textul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 6 alineatul (3) din Convenția europeană a drepturilor omului se aplică statelor care aderă la această convenție și, prin urmare, la Principatul Monaco, în măsura în care orice persoană acuzată are dreptul, printre altele, la dreptul de a-și adresa un reprezentant ales de acesta Pe de altă parte, extinderea judiciară care ar conduce la aplicarea acestui principiu și a modalităților sale practice atât de în declin încă din faza de anchetă, înainte de procesul judiciar, trebuie examinată cu circumspecție. Într-adevăr, această interpretare foarte extensivă, prin decizii recente și nesoluționate, care pot evolua sau chiar revigora, nu este de natură să constituie un corpus de standarde juridice care poate fi aplicat imediat într-un mod brusc și grăbit de instanțele din ordinea internă riscului de a afecta, prin singura cale judiciară, dreptul procedural pozitiv și de a aduce astfel atingere securității juridice și bunei administrări a justiției În acest sens, este important să se constate că una dintre țările care aderă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este hotărâtă să își modifice legislația privind motivarea hotărârilor Curții în urma unei hotărâri pronunțate la 13 ianuarie 2009 prin formarea simplă a Camerei Curții Europene a Drepturilor Omului, în timp ce printr-o hotărâre din 16 noiembrie 2010 a Marii Camere a acestei Curți la o astfel de motivare a fost redusă la cea a întrebări precise adresate juriului în termeni neechivoci (hotărârea TAXQUET c/Belgia) Prevăzuse că prudența impune în consecință să nu se aplice în speță recomandările invocate de Hotărârea BRUSCO și să se respingă motivele invocate pe această bază de către reclamanți (...) Reclamanții au formulat o declarație de recurs la grefa generală la 18 ianuarie 2011 și-au depus cererile la 2 februarie 2011. Prin hotărârea din 7 aprilie 2011, Curtea de Reexaminare Cassa și a anulat hotărârea din 13 ianuarie 2011 în măsura în care a statuat că audierea D. Re de către ofițerul de poliție judiciară putea interveni din cauza dificultăților de a se alătura avocatului, în timp ce reclamantului ar fi trebuit să i se notifice dreptul său de a nu face nici o declarație și în afara dreptului la asistență, pe care îl solicitase din partea unui avocat, prin aplicarea art. 6 alin. (3) din Convenția europeană a drepturilor omului. În ceea ce-i privește pe ceilalți doi reclamanți, Curtea de revizuire a respins recursurile lor în următoarele cuvinte: (...)pe de o parte, (...) exercitarea liberă a dreptului de a se apăra singur, conferită prin art. 6 alineatul (3) litera (c) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale oricărui acuzat în sensul acestei convenții, este exclusiv aceea de a nu face nicio declarație și, prin urmare, nu face necesară notificarea expresă a acestui ultim drept. ;pe care hotărârea a constatat că domnul Lafleur și Navane au renunțat mai întâi la sai cu un avocat în momentul notificării plasării lor în custodie, apoi au solicitat ca un avocat să fie numit din oficiu, ceea ce s-a realizat imediat, Maestrul Sarah Filippi fiind predat în spațiile de securitate publică și putând să se afle cu părțile interesate (...) pe de altă parte, (...) nu rezultă din dosarul procedurii pe care a fost informat, la 4 decembrie 2010, la ora 19:00, de existența unor motive plauzibile de a suspecta M. Lafleur pentru că a comis sau a încercat să comită furturi, rechizite de furt, fals și utilizare, maestrul Filippi a solicitat, înainte de a se adresa clientului său cu privire la asigurarea apărării sale, comunicarea unui dosar (...) În ceea ce privește prin intermediul reclamanților referitoare la interpreți, Curtea de revizuire l-a respins prin confirmarea poziției curții de apel. 1 În martie 2011, instanța corecțională a respins cererea de eliberare în libertate depusă de solicitanți. Prin hotărârea din 12 aprilie 2011, ca urmare a unei ordonanțe de trimitere la tribunalul corecțional al instanței judecătorești din data de 24 februarie 2011, instanța corecțională a declarat G. Lafleur și D. Navon vinovat de faptele reproșate și le-a condamnat la 18 luni de închisoare, în plus față de 45 de euro de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 7 iunie 2011, tribunalul corecțional l-a declarat pe D. Revinovat pentru faptele reproșate, cu excepția celor referitoare la plăcuța falsă de înmatriculare, și l-a condamnat la 18 luni de închisoare. Prin hotărârea din 27 iunie 2011, Curtea de Apel a confirmat hotărârile, parțial cu privire la hotărârea din 12 aprilie 2011, și i-a condamnat pe cei trei reclamanți la o pedeapsă de 18 luni de închisoare. Invocând art. 6 din Convenție, D. Navone și G. LaFleur contestă că au renunțat în mod valabil la dreptul unui avocat de a primi un avocat în timpul custodiei lor și se plâng de lipsa de notificare a dreptului lor de a păstra tăcerea. Invocând art. 6 din Convenție, D. Re se plânge că nu a beneficiat de asistență de la un avocat încă de la începutul custodiei sale, chiar dacă a solicitat în mod expres acest lucru. În lumina jurisprudenței Curții, pe de o parte, lipsa notificării către domnii. Navone și Lafleur de dreptul lor de a păstra tăcerea și, pe de altă parte, de faptul că le-au opus o renunțare din partea lor la dreptul la dreptul la a fi asistat de un avocat la începutul custodiei, a adus atingere drepturilor de apărare, precum și dreptului acestora de a nu contribui la propria lor incriminare, astfel cum sunt garantate prin art. 6 din convenție La audierea dlui Re s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

DEUXIÈME SECTION

Requêtes n

o

62880/11, 62892/11 et 62899/11

Davide NAVONE contre Monaco,

Danilo RE contre Monaco

et Guglielmo LAFLEUR contre Monaco

introduites le 6 octobre 2011

EXPOSÉ DES FAITS

EN FAIT

Les requérants, MM. Davide Navone, Danilo Re et Guglielmo Lafleur, sont des ressortissants italiens, respectivement nés en 1981, 1980 et 1979. Le premier requérant réside à Canale, les deux autres à Savone. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

F. Michel, avocat à Monaco.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Le 3 décembre 2010, à 16h37, un véhicule automobile, dont la plaque d’immatriculation paraissait suspecte, fut signalé. Le conducteur refusa d’obtempérer aux injonctions des policiers. Finalement bloqués par un embouteillage, les trois occupants du véhicule descendirent du véhicule et abandonnèrent deux sacs à dos dans leur fuite.

Un dispositif de surveillance conduisit à l’arrestation des trois requérants, à 16h46 pour D. Navone, 16h49 pour G. Lafleur et 17h20 pour D. Re. Ils furent conduits au poste de police et placés en garde à vue. La notification de leurs droits fut reportée jusqu’à l’arrivée de trois interprètes de langue italienne.

Les investigations permirent d’établir que le véhicule était équipé de fausses plaques d’immatriculation, qu’il appartenait à un ressortissant italien défavorablement connu des services de police et que les objets retrouvés provenaient de vols commis en France. Les requérants reconnurent la commission des différentes infractions au cours des auditions effectuées en garde à vue.

Par trois ordonnances du 4 décembre 2010, le juge des libertés autorisa les gardes à vue.

Le 5 décembre 2010, une information judiciaire fut ouverte, au vu de l’urgence, sur les réquisitions du procureur général à l’encontre des trois requérants des chefs de vols, recels de biens découverts dans le véhicule, établissement d’un certificat faisant état de faits matériellement inexacts (fausse plaque d’immatriculation) et usage, ainsi que des chefs de refus d’obtempérer, défaut de maîtrise et délit de fuite pour G. Lafleur et de recel de deux montres pour D. Re.

Les trois requérants furent inculpés et mis en détention provisoire le même jour.

Le 24 décembre 2010, ils déposèrent trois requêtes aux fins de nullité et de mise en liberté, visant notamment l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention. Ils invoquèrent le droit de soulever les nullités à l’instar du droit reconnu au procureur général, en raison du défaut d’information sur leur droit de garder le silence et de l’impossibilité pour leurs avocats d’avoir accès au dossier et d’assister à leurs auditions. D. Navone et G. Lafleur contestèrent avoir renoncé à l’assistance d’un avocat. D. Re soutint qu’il avait été interrogé avant que les policiers n’aient tenté de joindre l’avocat désigné par lui, et que si celui-ci n’avait pu être finalement contacté, il n’avait pas été informé de la possibilité de demander la désignation d’un avocat d’office. Ils soulevèrent également l’absence d’indication de l’identité des interprètes et le défaut de serment par ces derniers.

Par un arrêt du 13 janvier 2011, la chambre du conseil de la cour d’appel déclara les requêtes en nullité recevables. Sur le moyen tiré de l’absence d’entretien avec un avocat, la cour releva qu’après avoir d’abord renoncé à s’entretenir avec un avocat, D. Navone et G. Lafleur avaient ensuite demandé qu’un avocat soit commis d’office, ce qui fut immédiatement réalisé, une avocate s’étant rendue sur place pour s’entretenir avec eux. Concernant D. Re, elle estima que les difficultés à joindre l’avocat désigné par lui ne pouvaient faire obstacle à son audition par l’officier de police judiciaire et que, par ailleurs, la même avocate commise d’office s’était finalement entretenue avec lui. La Cour releva en outre que l’identité des interprètes apparaissait sur les procès-verbaux et qu’ils n’avaient légalement pas à prêter serment dans le cadre d’une garde à vue. S’agissant du défaut de notification du droit de garder le silence et de l’impossibilité pour l’avocat d’avoir accès au dossier, de préparer l’audition et d’y assister, la cour d’appel rejeta les arguments des requérants en s’exprimant comme suit

:

«

Attendu que les requérants se fondent sur l’arrêt rendu le 14 octobre 2010 par la Cour européenne des Droits de l’Homme (arrêt BRUSCO c/ France) pour, qu’appliquant en l’espèce les principes qui s’en dégageraient, la Chambre du conseil constate que le droit de garder le silence n’a pas été notifié aux gardés à vue et qu’ils n’ont pu bénéficier de l’assistance effective d’un avocat ayant accès au dossier d’enquête et pouvant ainsi les conseiller utilement en vue de leurs auditions qui auraient dû se dérouler en sa présence

;

Attendu qu’il convient d’observer que l’arrêt BRUSCO a été rendu dans un cas d’espèce bien particulier, l’intéressé ayant été entendu pendant sa garde à vue sous la foi du serment alors qu’il existait déjà contre lui des charges importantes, ce qui n’est pas le cas dans la présente affaire

;

Que cet arrêt n’était pas définitif au moment des débats devant la Chambre du conseil

;

Attendu que si le texte même des articles 6 § 1 et 6 § 3 de la Convention Européenne des Droits de l’Homme s’impose bien aux Etats adhérant à cette convention, et donc à la principauté de Monaco, en ce que «

tout

accusé

a notamment droit à l’assistance d’un défenseur de son choix

», l’extension jurisprudentielle qui conduirait à appliquer ce principe et ses modalités pratiques si largement déclinées dès la phase d’enquête, en amont du processus judiciaire, doit par contre être examinée avec circonspection

;

Qu’en effet, cette interprétation très extensive, par des décisions d’espèce, récentes et non encore définitives, susceptibles d’évolution, voire de revirement, n’est pas de nature à constituer un corpus de normes juridiques qui puisse être appliqué immédiatement de façon abrupte et précipitée par les juridictions de l’ordre interne au risque de bouleverser, par la seule voie jurisprudentielle, le droit procédural positif et de porter ainsi atteinte à la sécurité juridique et à la bonne administration de la justice

;

Attendu qu’il est notable de constater à cet égard que l’un des pays adhérant à la Convention Européenne des Droits de l’Homme s’est empressé de modifier sa législation relative à la motivation des arrêts de la Cour d’Assises à la suite d’un arrêt rendu le 13 janvier 2009 par la formation simple de la chambre de la Cour Européenne des Droits de l’Homme alors que par un arrêt du 16 novembre 2010 de la Grande chambre de cette Cour l’exigence d’une telle motivation a été réduite à celle des «

questions précises posées au Jury en termes non équivoques

» (arrêt TAXQUET c/ Belgique)

;

Attendu que la prudence commande en conséquence de ne pas faire en l’espèce application des recommandations préconisées par l’arrêt BRUSCO et de rejeter les moyens invoqués sur ce fondement par les requérants (...)

».

Les requérants formèrent une déclaration de pourvoi au greffe général le 18 janvier 2011 et ils déposèrent leurs requêtes le 2 février 2011.

Par un arrêt du 7 avril 2011, la Cour de révision cassa et annula l’arrêt du 13 janvier 2011 en ce qu’il avait jugé que l’audition de D. Re par l’officier de police judiciaire pouvait intervenir en raison des difficultés à joindre l’avocat, alors que le requérant aurait dû se voir notifier son droit de ne faire aucune déclaration et en dehors de l’assistance, qu’il avait demandée, d’un avocat, fut-il commis d’office, par application de l’article 6 § 3 de la Convention européenne des droits de l’homme.

Concernant les deux autres requérants, la Cour de révision rejeta leurs pourvois dans les termes suivants

:

«

(...)d’une part, (...) le libre exercice du droit de se défendre seul, conféré par l’article 6 § 3 c de la convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales à tout accusé au sens de cette convention, est exclusif de celui de ne faire aucune déclaration et rend dès lors inutile la notification expresse de ce dernier droit

; que l’arrêt constate que MM. Lafleur et Navone ont tout d’abord renoncé à s’entretenir avec un avocat lors de la notification de leur placement en garde à vue, puis ont demandé qu’un avocat soit commis d’office, ce qui a été immédiatement réalisé, maître Sarah Filippi s’étant rendue dans les locaux de la sûreté publique et ayant pu s’entretenir avec les intéressés

;

(...) d’autre part, (...) il ne résulte pas du dossier de la procédure qu’après avoir été informée, le 4 décembre 2010 à 19 heures, de l’existence de raisons plausibles de soupçonner M. Lafleur d’avoir commis ou tenté de commettre les délits de vols, recels de vol, faux et usage, maître Filippi ait demandé, avant de s’entretenir avec son client en vue d’assurer sa défense, communication d’un dossier (...)

».

Quant au moyen des requérants relatif aux interprètes, la Cour de révision le rejeta en confirmant la position de la cour d’appel.

Le 1

er

mars 2011, le tribunal correctionnel rejeta la demande de mise en liberté présentée par les requérants.

Par un jugement du 12 avril 2011, suite à une ordonnance de renvoi devant le tribunal correctionnel du juge d’instruction en date du 24 février 2011, le tribunal correctionnel déclara G. Lafleur et D. Navone coupables des faits reprochés et les condamna à dix-huit mois d’emprisonnement, outre quarante-cinq euros d’amende pour la contravention de défaut de maîtrise d’un véhicule commise par G. Lafleur. L’affaire fut renvoyée au 7

juin 2011 concernant D. Re, le tribunal ayant fait droit à une demande de disjonction de la procédure présentée par l’avocat des requérants.

Le 7 juin 2011, le tribunal correctionnel déclara D. Re coupable des faits reprochés, à l’exception de ceux relatifs à la fausse plaque d’immatriculation, et le condamna à dix-huit mois d’emprisonnement.

Les requérants interjetèrent appel de ces jugements.

Par un arrêt du 27 juin 2011, la cour d’appel confirma les jugements, partiellement concernant celui du 12 avril 2011, et condamna les trois requérants à une peine de dix-huit mois d’emprisonnement.

GRIEFS

Invoquant l’article 6 de la Convention, D. Navone et G. Lafleur contestent avoir valablement renoncé à l’assistance d’un avocat pendant leur garde à vue et se plaignent du défaut de notification de leur droit de garder le silence.

Invoquant l’article 6 de la Convention, D. Re se plaint de ne pas avoir bénéficié de l’assistance d’un avocat dès le début de sa garde à vue alors même qu’il l’avait expressément demandée. Il estime qu’en ne tirant pas les conséquences de l’irrégularité qu’elle avait constatée, laquelle aurait dû entraîner l’annulation de la procédure, la Cour de révision a violé l’article 6.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

A la lumière de la jurisprudence de la Cour, d’une part, le défaut de notification à MM. Navone et Lafleur de leur droit de garder le silence et, d’autre part, le fait de leur avoir opposé une renonciation de leur part au droit à l’assistance d’un avocat au début de la garde à vue, a-t-il porté atteinte aux droits de la défense, ainsi qu’à leur droit de ne pas contribuer à leur propre incrimination, tels que garantis par l’article 6 de la Convention

?

2.

L’audition de M. Re s’étant déroulée sans l’assistance préalable d’un avocat dès le début de sa garde à vue, alors même qu’il l’avait expressément demandée, et la Cour de révision n’ayant pas annulé la procédure après avoir constaté une irrégularité de ce fait, a-t-il été porté atteinte aux exigences de l’article 6 de la Convention

?