Secțiunea a treia Cerere nr. 17127/08 Ion NICUȚ împotriva României introdusă la 17 martie 2008 EXPOSAT DE FAPT, reclamantul, dl Ion Nicut, este un resortisant român, născut în 1957 și rezident în Domnești. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 25 mai 2006, societatea de asigurare A. l-a numit pe reclamant în fața Tribunalului de Primă Instanță din Argeș pentru a-i cere să-i ramburseze, în temeiul unui contract de asigurare, suma de bani pe care i-a plătit-o ca urmare a incendierei unui bun imobil de care deținea și care găzduia o fabrică de producție de teren fiert gestionată de solicitant. Aceasta susținea că, în urma unui articol publicat într-un ziar local, care indică faptul că reclamantul a luat măsuri pentru a stinge incendiul de la pompieri, aceasta era conștientă că erau îndeplinite condițiile prevăzute în contractul de asigurare care permiteau plata primei de asigurare în caz de abatere gravă sau de neglijență a persoanei în cauză. În cadrul unei ședințe din 18 octombrie 2006, avocata reclamantului a solicitat instanței să audieze doi martori care ar fi putut dovedi că clientul său nu avea nici cauza incendiului, nici a aciunii pompierilor. Instana l-a exonerat pe reclamant de această cerere pe motiv că ar fi trebuit s-o formuleze într-o audienă anterioară, la care nu se prezentase. Prin hotărârea din 22 noiembrie 2006, tribunalul a primit acțiunea societății A. și l-a condamnat pe reclamant să restituie suma primită ca urmare a incendiului bunurilor sale. Instanța sa bazat pe procesul-verbal al poliției din Argeș, care a fost trimis la un târg cu unii dintre angajații săi în momentul producerii incendiului. În plus, el a remarcat că a reieșit din două mărturii ale căror autori fuseseră audiați la cererea lui A., că, după ce a fost informat de către vecini de incendiu în atelierul său, reclamantul și-a exprimat satisfacția de a telefona la serviciul civil al pompierilor cel mai apropiat, dar ar fi refuzat intervenția pompierilor militari, cel mai bine dotați din punct de vedere tehnic. S-a considerat că acest refuz denota că a manifestat o conduită neglijentă, care nu a fost susceptibilă de a limita prejudiciile cauzate de incendiu, așa cum a fost obligat de contractul de asigurare. Tribunalul a considerat, de asemenea, că nu putea accepta apărarea reclamantului, care indicase că între pompierii civili și militari care se mutau la fața locului nu exista un litigiu în momentul intervenției, de care nu putea fi tras la răspundere. Potrivit instanței, acest lucru nu a fost confirmat de nici una dintre dovezile cazului. În motivele de recurs, acesta a făcut dovada de către martori, scrierile și expertiza tehnică pe care le-a creat nu a provocat incendiul și nu a fost împotriva extincției sale, contrar celor estimate de Tribunalul de Primă Instanță. El a subliniat că declarația primilor judecători conform căreia refuzase intervenția pompierilor militari era greșită, așa cum reiese din fișa de incendiu a pompierilor civili. În orice caz, acesta susținea că consimțământul proprietarilor nu era impus de legislația națională ca o condiție prealabilă pentru intervenția pompierilor militari, care erau obligați să dea foc și să stingă incendiul prin recurgerea, dacă este necesar, la forțele de poliție pentru a elimina eventualele obstacole, ceea ce nu au făcut în acest caz. În cele din urmă, Tribunalul a susținut că, la 26 ianuarie 2007, Parchetul a pronunțat o hotărâre de nejudiciare împotriva sa în urma unei plângeri penale prin care societatea A. a acuzat-o că a încercat să o inducă în eroare cu privire la cauzele incendiului și la amploarea prejudiciului cauzat de acesta. Într-adevăr, din rezoluția din 26 ianuarie 2007 a Parchetului, reiese că nu există nicio dovadă că reclamantul s-a opus intervenției pompierilor militari. Parchetul nota că, chiar dacă ar fi fost așa, acest lucru nu i-ar fi putut împiedica să participe la stingerea incendiului. La 31 ianuarie 2007, cu ocazia primei inculpări a părților în fața instanței de apel a lui Pitesti, competentă să pronunțe recursul reclamantului, acesta din urmă intenționa să poată dovedi prin martori și în scris, în special prin producerea fișei incendiului de către pompierii civili, pe care nu îl împiedicase intervenția pompierilor. Curtea de apel a respins această cerere, reamintind că instanța de primă instanță a respins, ținând cont de ceea ce nu a lămurit la prima declarație a părților în fața sa. Printr-o decizie din 6 februarie 2007, instanța de apel a respins cererea reclamantului, considerând că primii judecători au interpretat corect faptele, în raport cu elementele de probă ale dosarului. Reclamantul s-a ocupat de recurs, susținând că instanța de apel a respins ofertele sale de probă făcute în conformitate cu cerințele Codului de procedură civilă. Acesta a subliniat că toate elementele de probă solicitate de administrație erau relevante, deoarece intenționa să demonstreze o situație de fapt contrară celei reținute, în opinia sa, în mod eronat, de instanța de primă instanță. El a subliniat că, spre deosebire de ceea ce primii judecători judecaseră, el a depus toate eforturile necesare pentru a reduce prejudiciul cauzat de incendiu. El a solicitat trimiterea cauzei în fața instanțelor inferioare pentru o nouă hotărâre pe fond. 10. Printr-o hotărâre definitivă din 3 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul în recursul reclamantului și a considerat că argumentele sale întemeiate pe respingerea, în opinia sa nejustificată, de către instanța de recurs, a ofertelor sale de probă nu puteau fi examinate în cadrul motivelor de recurs acceptate la art. 304 din Codul de procedură civilă. În plus, Comisia a constatat că instanțele inferioare au interpretat în mod corect clauzele contractului de asigurare în lumina dispozițiilor Codului civil și a dovezilor din dosar. În temeiul articolului 28 din CPC, hotărârile instanțelor de primă instanță sunt susceptibile de a da recurs în termen de 15 zile de la data notificării hotărârii. În cazul în care o parte interesată are motive de fapt și de drept care să justifice cererea, elementele de probă în sprijinul cererii și semnătura acesteia, trebuie să conțină informații care să permită identificarea părții interesate și a hotărârii atacate. Motivele de fapt și de drept care se referă la recurs, precum și elementele de probă în sprijinul actului de recurs trebuie să ajungă la instanța de apel cel târziu la data primei citații a părților în fața acesteia, în cadrul unei audieri la care părțile vor fi fost convocate în mod regulat cu cel puțin 15 zile înainte. În cazul în care partea care a introdus recursul nu a furnizat motivele apelului său la această dată, aceaceasta este decăzută de dreptul de a propune noi elemente de probă și de a prezenta alte motive decât cele care au fost luate în considerare de instanța de primă instanță. Instanța de apel examinează apoi temeinicia hotărârii prim-judecătorilor în raport cu toate elementele depuse la dosarul instanței de primă instanță. Decăderea dreptului de a prezenta elemente de probă în fața instanței de primă instanță din cauza nerespectării cerințelor de formă produce efecte numai la primul grad de jurisdicție. GRIEF 12. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii încheiate prin hotărârea definitivă din 3 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din cauza respingerii nejustificate și contrară legislației naționale a ofertelor sale de probe, în special a martorilor și în scris pe care dorește să i se ia în considerare. Acesta susține că instanțele naționale nu i-au permis să se prevaleze de aceste elemente utile și relevante pentru a-și susține apărarea și pentru a demonstra că nu a fost responsabil pentru producerea de incendiu și că a respectat clauzele contractului de asigurare. El subliniază în special că instanța care acționează în recurs și-a respins ofertele de probă fără a justifica această decizie. ÎNTREBARE CU PĂRȚILE PĂRȚILE Contestația privind drepturile și obligațiile cu caracter civil ale reclamantului a fost ascultată în mod echitabil, așa cum se prevede la art. 6 alin. (1) din Convenție ? În special, instanțele au efectuat o examinare eficientă a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de probe
Requête n
o
17127/08
Ion NICUȚ
contre la Roumanie
introduite le 17 mars 2008
1.
Le requérant, M. Ion Nicuț, est un ressortissant roumain, né en 1957 et résidant à Domnești.
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 25 mai 2006, la société d’assurances A. assigna le requérant devant le tribunal de première instance de Argeș pour l’obliger à lui rembourser, en vertu d’un contrat d’assurance, la somme d’argent qu’elle lui avait versé à la suite de l’incendie d’un bien immobilier dont il était propriétaire et qui abritait une usine de production de terre cuite gérée par le requérant. Elle faisait valoir qu’à la suite d’un article paru dans un journal local, qui indiquait que le requérant avait entravé l’intervention des pompiers pour éteindre l’incendie, elle s’était rendue compte que les conditions prévues par le contrat d’assurance permettant de l’exonérer du paiement de la prime d’assurance en cas de faute grave ou de négligence de l’assuré étaient remplies.
4.
Lors d’une audience du 18 octobre 2006, l’avocate du requérant demanda au tribunal d’entendre deux témoins qui auraient pu prouver que son client n’avait ni provoqué l’incendie ni entravé l’action des pompiers. Le tribunal débouta le requérant de cette demande au motif qu’il aurait dû la formuler à une précédente audience, à laquelle l’intéressé ne s’était pas présenté.
5.
Par un jugement du 22 novembre 2006, le tribunal accueillit l’action de la société A. et condamna le requérant à lui restituer le montant reçu à la suite de l’incendie de son bien. Le tribunal s’appuya sur le procès-verbal dressé par la police de Argeș qui indiquait qu’au moment de la production de l’incendie, les deux fours de l’usine du requérant étaient en fonction, tandis que ce dernier était parti à une foire avec certains de ses salariés. Il nota en outre qu’il ressortait de deux témoignages dont les auteurs avaient été entendus à la demande de A., qu’après avoir été averti par des voisins de l’incendie dans son atelier, le requérant s’était contenté de téléphoner au service civil des pompiers le plus proche, mais aurait refusé l’intervention des pompiers militaires, mieux dotés techniquement. Il estima que ce refus dénotait qu’il avait manifesté une conduite négligente, qui n’avait pas été susceptible de limiter les préjudices produits par l’incendie, comme il s’y était obligé par le contrat d’assurance. Le tribunal estima en outre qu’il ne pouvait accepter la défense du requérant, qui avait indiqué qu’entre les pompiers civils et militaires qui s’étaient déplacés sur les lieux il y avait eu un différend au moment de l’intervention, dont il ne pouvait pas être tenu responsable. Selon le tribunal, cela n’était confirmé par aucun des éléments de preuve du dossier.
6.
Le requérant interjeta appel. Dans les motifs d’appel, il offrit de prouver par des témoins, des écrits et une expertise technique qu’il n’avait pas provoqué l’incendie et qu’il ne s’était pas opposé à son extinction, contrairement à ce que le tribunal de première instance avait estimé. Il souligna que l’assertion des premiers juges selon laquelle il avait refusé l’intervention des pompiers militaires était erronée, comme il ressortait de la fiche d’incendie dressée par les pompiers civils. Il faisait valoir qu’en tout état de cause, le consentement des propriétaires n’était pas requis par la législation nationale comme préalable à l’intervention des pompiers militaires, qui étaient obligés d’intervenir et d’éteindre l’incendie en ayant recours si nécessaire aux forces de police afin d’écarter les éventuels obstacles, ce qu’ils n’avaient pas fait en l’occurrence. Il faisait valoir enfin que, le 26 janvier 2007, le parquet a rendu une décision de non-lieu à son encontre à la suite d’une plainte pénale par laquelle la société A. l’accusait d’avoir cherché à la tromper sur les causes de l’incendie et sur l’étendue du préjudice produit par celui-ci. Il ressort en effet de la résolution de non-lieu du parquet du 26 janvier 2007 que rien ne prouvait que le requérant se soit opposé à l’intervention des pompiers militaires. Le parquet notait que, même à supposer qu’il en ait été ainsi, cela n’aurait pas pu les empêcher d’intervenir pour participer à l’extinction de l’incendie.
7.
Le 31 janvier 2007, lors de la première comparution des parties devant la cour d’appel de Pitesti, compétente pour juger l’appel du requérant, celui-ci réitéra qu’il souhaitait pouvoir prouver par témoins et par écrit, notamment par la production de la fiche de l’incendie dressée par les pompiers civils, qu’il n’avait pas empêché l’intervention des pompiers. La cour d’appel écarta cette demande en rappelant que le tribunal de première instance l’avait rejetée compte tenu de ce que l’intéressé ne l’avait pas formulée à la première comparution des parties devant lui.
8.
Par une décision du 6 février 2007, la cour d’appel rejeta l’appel du requérant, estimant que les premiers juges avaient fait une interprétation correcte des faits, par rapport aux éléments de preuve du dossier.
9.
Le requérant se pourvut en recours, en faisant valoir que la cour d’appel avait rejeté ses offres de preuve faites conformément aux exigences du code de procédure civile. Il soulignait que tous les éléments de preuve dont l’administration était demandée étaient pertinents car il entendait par leur biais prouver une situation factuelle contraire à celle retenue, selon lui à tort, par le tribunal de première instance. Il soulignait qu’il avait, contrairement à ce que les premiers juges avaient jugé, déployé tous les efforts nécessaires pour réduire le préjudice causé par l’incendie. Il sollicitait le renvoi de l’affaire devant les juridictions inférieures pour un nouveau jugement sur le fond.
10.
Par un arrêt définitif du 3 octobre 2007, la Haute Cour de cassation et de justice rejeta le pourvoi en recours du requérant. Elle estima que ses arguments tirés du rejet, selon lui injustifié, par la juridiction d’appel, de ses offres de preuve ne pouvaient être examinés dans le cadre des motifs de recours admis par l’article 304 du code de procédure civile. Elle releva par ailleurs que les juridictions inférieures avaient donné une interprétation correcte aux clauses du contrat d’assurance à la lumière des dispositions du code civil et des preuves du dossier.
Le droit interne pertinent
11.
En vertu de l’article 282 du CPC, les jugements des tribunaux de première instance sont susceptibles d’appel dans un délai de quinze jours à partir de la date de la notification du jugement. L’acte d’appel doit contenir des indications permettant d’identifier la partie intéressée et le jugement attaqué, les motifs de fait et de droit qui fondent l’appel, les éléments de preuve à l’appui de l’appel et la signature de l’intéressé. Les motifs de fait et de droit qui fondent l’appel ainsi que les éléments de preuve à l’appui de l’acte d’appel doivent parvenir à la juridiction d’appel au plus tard à la date de la première comparution des parties devant elle, lors d’une audience à laquelle les parties auront été régulièrement convoquées au moins quinze jours avant. Si la partie qui a interjeté appel n’a pas fourni les motifs de son appel à cette date, elle est déchue du droit de proposer de nouveaux éléments de preuve et d’avancer d’autres motifs que ceux qui ont été pris en compte par le tribunal de première instance. La juridiction d’appel examine alors le bien-fondé du jugement des premiers juges par rapport à l’ensemble des éléments versés au dossier du tribunal de première instance. La déchéance du droit de proposer des éléments de preuve devant le tribunal de première instance en raison du non-respect des exigences de forme produit ses effets seulement au premier degré de juridiction.
GRIEF
12.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du caractère inéquitable de la procédure terminée par l’arrêt définitif du 3
octobre 2007 de la Haute Cour de cassation et de justice en raison du rejet injustifié et contraire à la législation nationale de ses offres de preuve, notamment des témoins et écrits qu’il souhaitait voir pris en considération. Il fait valoir que les juridictions nationales ne lui ont pas permis de se prévaloir de ces éléments pourtant utiles et pertinents pour étayer sa défense et prouver qu’il n’avait pas été responsable de la production de l’incendie et qu’il avait respecté les clauses du contrat d’assurance. Il souligne en particulier que la juridiction statuant en appel a rejeté ses offres de preuve sans motiver cette décision.
La contestation sur les droits et obligations de caractère civil du requérant a
‑
t-elle été entendue équitablement, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention
? En particulier, les tribunaux se sont-ils livrés à un examen effectif de ses moyens, arguments et offres de preuve
?