Secțiunea a treia Cerere nr. 12223/06 Vladimir Florin NICULESCU împotriva României introdusă la 25 martie 2006 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, Vladimir Florin Niculescu, este un resortisant german născut în 1942, cu reședința în Diedorf, Germania. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În 2005, reclamantul a dat în judecată societatea P. având un capital propriu de peste 1 t pentru a o condamna la plata unor despăgubiri cominatorii de 7 500 000 lei (adică echivalentul a aproximativ 160 EUR) pentru fiecare zi de întârziere până la executarea obligațiilor care îi afectau în temeiul hotărârii definitive din 14 De asemenea, acesta a solicitat ca pârâta să fie obligată să ramburseze contravaloarea deplasărilor sale între Germania și România, care fuseseră impuse prin refuzul de a pleda pentru îndeplinirea obligațiilor care îi revin în temeiul hotărârii definitive menționate anterior. Prin hotărârea din 20 iunie 2005, tribunalul departamental din Prahova a primit parțial cererea reclamantului și a condamnat-o pe pârâtă să se conformeze obligațiilor care îi revin în temeiul hotărârii definitive a Tribunalului de apel din Plouești. Tribunalul a respins cererea reclamantului de a plăti daune-interese cominatorii pe motiv că aceasta era fără temei legal după intrarea în vigoare a legii nr. 554/2004 privind litigiile administrative. În cele din urmă, el a respins, ca netaiate, restul cererii reclamantului de rambursare a contravalorii deplasărilor sale cauzate de refuzul pârâtei de a-și executa obligațiile. Potrivit reclamantului, această hotărâre nu a fost pronunțată în mod public la 20 În iunie 2005. La sfârșitul zilei în care a avut loc în acea zi, la care asistase, președintele tribunalului a precizat că a pronunțat în mod deliberat cauza și că decizia care urma să fie luată îi va fi notificată la adresa aleasă de el pentru corespondența sa cu instanța. Având în vedere că nu s-a primit nicio veste de la hotărârea în cauză, la 19 iulie 2005, reclamantul a contactat grefa Tribunalului pentru a solicita informații. A doua zi, reprezentantul său s-a deplasat la instanță și a primit, în urma cererii sale, o copie a hotărârii din 20 iunie 2005. Iulie 2005. Acesta conținea mențiunea "acuzare publică" în data de 20 iunie 2005; poate fi atacat cu recurs în termen de 5 zile de la data pronunțării sale la 3 august 2005, reclamantul a introdus o acțiune împotriva hotărârii din 20 iunie 2005. 554/2004, conform căruia termenul de recurs era de cincisprezece zile de la data notificării unei hotărâri pronunțate de o instanță de primă instanță. Acesta a considerat că un termen de acțiune de cinci zile de la pronunțarea hotărârii îi restricționa în mod nejustificat dreptul de acces la o instanță, deoarece, în această ipoteză, dreptul său de a introduce o cale de atac ar fi încetat chiar înainte de a pune sub semnul întrebării motivele hotărârii în cauză, care nu a fost pus la dispoziția publicului decât la 6 iulie 2005. În orice caz, Tribunalul a susținut că hotărârea în cauză nu a fost pronunțată în mod public la 20 iunie 2005, așa cum reiese în mod eronat din dispozitivul său și că nu i se notificase în scris, așa cum impunea legea. El a indicat pe cine interjectase în termenul de cincisprezece zile prevăzut de lege începând din ziua în care luase cunoștință de aceasta, la 20 iulie 2005. Cu toate acestea, în cazul în care o hotărâre nu a fost luată în considerare pentru a stabili dacă o măsură constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din TFUE, aceasta nu poate fi considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. Printr-o hotărâre definitivă din 30 septembrie 2005, instanța de apel din Plygnesti a respins recursul reclamantului ca fiind întârziată. Ea a menționat că termenul de recurs aplicabil în speță era cel prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004, și anume 15 zile de la data pronunțării sau a notificării hotărârii pronunțate de instanța de primă instanță. În speță, termenul de 15 zile începea să curgă la 20 iunie 2005 având în vedere faptul că reclamantul a fost prezent în mod public în acea zi de către instanța de primă instanță. Dreptul și practica internă relevante La data faptelor, art. 20 din Legea nr. 554/2004 a litigiilor administrative a fost formulat după cum urmează Hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la data pronunțării sau a notificării hotărârii 10. De la 2 august 2007, art. 20 din Legea nr. 554/2004 a fost modificat după cum urmează prin Legea nr. 262/2007 Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la data notificării hotărârii 11. Această modificare legislativă a intervenit ca urmare a deciziei nr. 189 din 2 martie 2006 a Curții Constituționale, care a declarat neconstituțional art. 20 din Legea nr. 554/2004 în redactarea sa la momentul faptei ; instanța constituțională a considerat că această dispoziție era lipsită de claritate, deoarece nu preciza în ce condiții termenul de recurs începea să curgă de la o etapă sau de la alta a procedurii la care se referea (declarația și notificarea hotărârii), ceea ce făcea foarte aleatorie aplicarea sa de către instanțele naționale și crea incertitudine pentru justițiabili, limitându-le astfel în mod nejustificat accesul la o instanță pentru exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. GRIFS 12. Invocând articolele 6 și 13 din convenție, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii încheiate prin hotărârea definitivă din 30 septembrie 2005, din cauza interpretării și a aplicării procedurii în cauză, de către Tribunalul de apel din Pluiești, a dispozițiilor naționale care reglementează termenul în care i-a fost permis să intre în acțiune. 13. Citând articolele 14 și 17 din Convenție, el se plânge, de asemenea, că tribunalul departamental din Prahova a încercat, prin decizia sa, să protejeze interesele societății P. care avea un capital       , în detrimentul propriilor sale interese de simplă particularitate, care nu a avut cetățenia română în plus. ÎNTREBĂRȚIE CU PĂRȚILE A fost reclamantul supus unei restricții imprevizibile și/sau disproporționate privind dreptul său de acces la o instanță pentru a obține o decizie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, având în vedere decizia Curții de apel din Plyguești de a respinge recursul ca fiind întârziat?
Requête n
o
12223/06
Vladimir Florin NICULESCU
contre la Roumanie
introduite le 25 mars 2006
1.
Le requérant, M. Vladimir Florin Niculescu, est un ressortissant allemand né en 1942 et résidant à Diedorf, Allemagne.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
En 2005, le requérant assigna en justice la société P. ayant un capital majoritairement d’Etat afin de la faire condamner au paiement de dommages-intérêts comminatoires de 7
500
000 de lei (soit l’équivalent d’environ 160 euros) pour chaque jour de retard jusqu’à l’exécution des obligations qui lui incombaient en vertu de l’arrêt définitif du 14
décembre 2004 de la cour d’appel de Ploiești. Il demandait en outre que la défenderesse soit condamnée à lui rembourser la contrevaleur de ses déplacements entre l’Allemagne et la Roumanie qui avaient été occasionnés par le refus de la défenderesse d’exécuter les obligations qui lui incombaient en vertu de l’arrêt définitif précité.
4.
Par un jugement du 20 juin 2005, le tribunal départemental de Prahova accueillit en partie la demande du requérant et condamna la défenderesse de se conformer aux obligations qui lui incombaient en vertu de l’arrêt définitif de la cour d’appel de Ploiești. Le tribunal rejeta la demande du requérant visant le paiement de dommages-intérêts comminatoires au motif qu’elle était dépourvue de base légale après l’entrée en vigueur de la loi n
o
554/2004 sur le contentieux administratif. Il rejeta, enfin, comme non-étayé, le restant de la demande du requérant visant le remboursement de la contrevaleur de ses déplacements occasionnés par le refus de la défenderesse d’exécuter ses obligations.
5.
Selon le requérant, ce jugement ne fut pas prononcé publiquement le 20
juin 2005. A la fin de l’audience qui eut lieu ce jour là, à laquelle il avait assisté, le président du tribunal précisa qu’il mettait l’affaire en délibéré et que la décision qui allait être prise lui serait notifiée à l’adresse choisie par lui pour sa correspondance avec le tribunal.
6.
N’ayant aucune nouvelle du jugement en question, le requérant contacta, le 19 juillet 2005, le greffe du tribunal, pour demander des informations. Le lendemain, sa représentante se déplaça au tribunal et elle reçut, suite à sa demande, une copie du jugement du 20 juin 2005. Il ressortait du document en question que ce jugement avait été mis au net par le greffe du tribunal le 6
juillet 2005. Il comportait la mention «
prononcé en audience publique le 20 juin 2005
; peut être attaqué avec recours dans un délai de 5 jours à compter du jour de son prononcé
».
7.
Le 3 août 2005, le requérant interjeta recours contre le jugement du 20
juin 2005. Il souligna qu’un délai de recours de cinq jours à compter du prononcé serait contraire à l’article 20 de la loi n
o
554/2004, selon lequel le délai de recours était de quinze jours à compter du jour de la notification d’un jugement rendu par un tribunal de première instance. Il considéra qu’un délai de recours de cinq jours à compter du prononcé restreignait indûment son droit d’accès à un tribunal car, dans cette hypothèse, son droit d’interjeter recours aurait cessé avant même qu’il connaisse les motifs du jugement en question, qui n’a été mis au net que le 6
juillet 2005. Il faisait valoir qu’en tout état de cause, le jugement en question n’avait pas été prononcé publiquement le 20 juin 2005, comme il ressortait, de façon erronée, de son dispositif, et qu’il ne lui avait pas non plus été notifié par écrit, comme la loi l’exigeait. Il indiqua qu’il avait interjeté recours dans le délai de quinze jours prévu par la loi à compter du jour où il en avait pris connaissance, le 20 juillet 2005.
Sur le fond, l’intéressé indiquait qu’il avait étayé par divers éléments de preuve, contrairement aux allégations du tribunal de première instance, sa demande visant le remboursement de ses dépenses occasionnées par les omissions de la partie adverse d’exécuter ses obligations résultant d’un arrêt définitif.
8.
Par un arrêt définitif du 30 septembre 2005, la cour d’appel de Ploiești rejeta le recours du requérant comme tardif. Elle nota que le délai de recours applicable en l’espèce était celui imparti par l’article 20 de la loi n
o
554/2004, à savoir quinze jours à compter de la date du prononcé ou de la notification du jugement rendu par le tribunal de première instance. Elle estima qu’en l’espèce, le délai de quinze jours commençait à courir le 20
juin 2005 compte tenu de ce que le requérant avait été présent à l’audience publique tenue ce jour là par le tribunal de première instance.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
9.
A la date des faits, l’article 20 de la loi n
o
554/2004 du contentieux administratif était libellé comme suit
:
«
Le jugement rendu par le tribunal de première instance peut être attaqué avec recours dans un délai de 15 jours à compter du jour du prononcé ou de la notification du jugement
».
10.
A compter du 2 août 2007, l’article 20 de la loi n
o
554/2004 a été modifié comme suit par la loi n
o
262/2007
:
«
Le jugement rendu par le tribunal de première instance peut être attaqué avec recours dans un délai de 15 jours à compter du jour de la notification du jugement
».
11.
Ce changement législatif est intervenu à la suite de la décision n
o
189 du 2 mars 2006 de la Cour Constitutionnelle, qui avait déclaré inconstitutionnel l’article 20 de la loi n
o
554/2004 dans sa rédaction à l’époque des faits
; le juge constitutionnel a estimé que cette disposition était dépourvue de clarté, car elle ne précisait pas dans quelles conditions le délai de recours courait à compter de l’un ou de l’autre des stades de la procédure auxquelles elle faisait référence (le prononcé et la notification du jugement), ce qui rendait très aléatoire son application par les tribunaux nationaux et créait de l’incertitude pour les justiciables, limitant ainsi indûment leur accès à un tribunal pour exercer les voies de recours prévues par la loi.
12.
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint du caractère inéquitable de la procédure terminée par l’arrêt définitif du 30
septembre 2005, en raison de l’interprétation et de l’application à la procédure en cause, par la cour d’appel de Ploiești, des dispositions nationales régissant le délai pendant lequel il lui était loisible d’interjeter recours.
13.
Citant les articles 14 et 17 de la Convention, il se plaint en outre que le tribunal départemental de Prahova a cherché, par sa décision, à protéger les intérêts de l’entreprise P. qui avait un capital majoritairement d’Etat, au détriment de ses propres intérêts de simple particulier, qui n’avait pas la nationalité roumaine de surcroît.
Le requérant a-t-il subi une restriction imprévisible et/ou disproportionnée à son droit d’accès à un tribunal pour obtenir une décision sur ses droits et obligations de caractère civil, en vertu de l’article 6 § 1 de la Convention, compte tenu de la décision de la cour d’appel de Ploiești de rejeter son recours comme tardif ?