HORVATH c. BELGIQUE

HORVATH c. BELGIQUE (CtEDO, 2012)

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE

asupra cererii nr. 6224/07

Hedvig Maria HORVATH

împotriva Belgiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), reunită la 24 ianuarie 2012 într-o cameră compusă din:

Danutė Jočienė, președintă,

Françoise Tulkens,

Dragoljub Popović,

Isabelle Berro-Lefèvre,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

Guido Raimondi, judecători,

și Stanley Naismith, grefier de secțiune,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 26 ianuarie 2007,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamantă,

Având în vedere că guvernul maghiar, informat despre prezenta cerere, nu și-a prevalat de dreptul său de a lua parte la procedură (art. 36 §1 din Convenție),

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamanta, dna Hedvig Maria Horvath, este cetățean maghiar, născută în 1961 și domiciliată în Budapesta. Guvernul belgian („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl Marc Tysebaert, consilier general la Serviciul public federal al Justiției.

A. Circumstanțele speței

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Prin sentința tribunalului corecțional din Gand din 28 septembrie 1994, soțul reclamantei a fost condamnat pentru bancrută frauduloasă la o interdicție de a exercita profesia de administrator al unei societăți.

Ca urmare a acestei condamnări, reclamanta a creat o societate privată cu răspundere limitată (în continuare „SPRL"), căreia i-au fost vărsate veniturile soțului său.

Reclamanta a fost numită administratoare a acestei SPRL, dar soțul său a exercitat funcția de administrator de facto.

La 29 octombrie 1999, tribunalul comercial din Gand a pronunțat în lipsă falimentul SPRL și a fost desemnat un lichidator.

La 3 mai 2000, procurorul Regelui a dispus audierea reclamantei de către poliția judiciară cu privire la falimentul SPRL. La cererea reclamantei, această audiere a fost amânată la 25 august 2000.

Interogată de poliția judiciară din Gand, reclamanta a semnalat că nu cunoștea suficient limba neerlandeză pentru a face o declarație, dar că o putea face în engleză. Audierea a fost continuată în engleză.

La 27 martie 2001, reclamanta și soțul său au primit din partea procurorului Regelui de la tribunalul corecțional din Gand o citație de a se prezenta în limba neerlandeză, comunicată la 26 martie 2001, pentru o audiere la 2 mai 2001 referitoare la cinci capete de acuzare: ținerea unei contabilități incorecte, deturnarea de sume în scopuri private, dispariția registrului de casă și a facturilor, nedeclararea falimentului în termenul prevăzut de lege și obținerea de sume frauduloase, în special prin intermediul împrumuturilor, pentru a întârzia declararea falimentului.

Reclamanta nu s-a prezentat la această audiere, nici la audierile următoare din 3 septembrie 2001 și 3 decembrie 2001.

La 4 februarie 2002, tribunalul de primă instanță din Gand a condamnat reclamanta în lipsă la trei luni de închisoare și 2 478,94 euro („EUR") amendă. Pe plan civil, ea și soțul său au fost condamnați solidar la plata a 201 289,54 EUR către lichidatorul falimentului.

Sesizat ca urmare a opoziției reclamantei, tribunalul corecțional din Gand a constatat printr-o sentință pronunțată în lipsă la 13 mai 2002 că, la audierea din 22 aprilie 2002, consilierul reclamantei se prezentase pentru a o reprezenta pe aceasta, pretins absentă din cauza bolii copiilor săi, dar că, în absența unui certificat medical sau a oricărei alte dovezi care ar fi putut fi prezentată de soțul reclamantei, prezent la audiere, opoziția trebuia respinsă.

La 9 noiembrie 2004, curtea de apel din Gand, pronunțându-se în lipsă, a confirmat sentința atacată și a majorat suma la 231 390,22 EUR.

Reclamanta a formulat opoziție în fața curții de apel din Gand și la 7 martie 2005 a depus zece pagini de concluzii în limba neerlandeză.

În fața curții de apel, procedura s-a desfășurat în neerlandeză, dar reclamanta s-a exprimat în maghiară și a fost asistată de o interpretă maghiară autorizată. Curtea a pronunțat o decizie la 17 ianuarie 2006.

Curtea a precizat că sentința din 13 mai 2002, prin care opoziția reclamantei a fost respinsă, nu a privat-o pe aceasta de dreptul de a-și vedea cauza examinată de un dublu grad de jurisdicție, întrucât nici Convenția, nici dreptul belgian nu prevedeau un astfel de drept. În ceea ce privește Protocolul nr. 7 la Convenție, invocat de reclamantă, acesta nu fusese ratificat de Belgia.

Cu privire la pretinsa nulitate a procedurii din cauza utilizării limbii neerlandeze, curtea de apel a remarcat că reclamanta înscrisese SPRL în neerlandeză în registrul comerțului, că la momentul creării SPRL la notar, reclamanta semnase un mandat de vânzare în limba neerlandeză, că lichidatorul corespondase de mai multe ori cu reclamanta în limba neerlandeză și că, în apel, reclamanta depusese concluzii în limba neerlandeză. Curtea a apreciat că reclamanta putea cel mult invoca art. 6 §3 din Convenție pentru a nu fi fost informată, într-o limbă pe care o înțelegea, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. Cu toate acestea, curtea a apreciat că, pe lângă cunoașterea de către reclamantă a limbii neerlandeze stabilită în fapt, aceasta avusese cu siguranță timpul să obțină o traducere a citației de a se prezenta primite la 27 martie 2001.

Curtea a judecat că tribunalul de primă instanță ar fi trebuit să permită consilierului reclamantei să o reprezinte cu ocazia audierii din 22 aprilie 2002. În consecință, ea a declarat sentința din 13 mai 2002 ca fiind nulă, a reexaminat cauza și a confirmat sancțiunile pronunțate prin sentința din 4 februarie 2002.

În memoriul său în casație din 8 aprilie 2006, redactat în limba neerlandeză, reclamanta a prezentat două plângeri întemeiate pe art. 6 din Convenție: faptul că în niciun moment al procedurii nu a fost informată cu privire la natura și cauza acuzațiilor într-o limbă pe care o înțelegea și faptul că nu putuse să fie reprezentată de consilierul său la audierea din 22 aprilie 2002 și că această încălcare nu putuse fi remediată prin decizia curții de apel din 17 ianuarie 2006.

La 19 septembrie 2006, Curtea de Casație a respins recursul și a constatat că audierea reclamantei din 25 august 2000 respecta art. 31 din Legea din 15 iunie 1935 privind folosirea limbilor în materie judiciară și că curtea de apel constatase, pe baza unor fapte incontestabile, că reclamanta cunoștea natura și cauza acuzațiilor. În plus, Curtea de Casație a considerat că alegația potrivit căreia jurisdicția de apel nu putea remedia o încălcare a art. 6 din Convenție, intervenită în primă instanță, era o eroare de drept.

Procesul-verbal al audierii din 19 septembrie 2006 în fața Curții de Casație era formulat după cum urmează:

„2. Horvath Hedvig, reprezentată de av. Alexis Hallemans, avocat în baroul din Bruxelles

împotriva

Kempinaire Sylvie, qualitate qua

Consilierul Luc Huybrechts a făcut raportul.

Avocatul general Patrick Duinslaeger a fost ascultat în concluziile sale.

Av. Alexis Hallemans face trimitere la memoriul său.

Curtea ia cauza în deliberare."

În aceeași zi, consilierul reclamantei a informat-o prin e-mail că „cererea sa de amânare [a dezbaterilor] a fost respinsă, pentru că procurorul general nu depusese concluzii scrise. Concluziile sale orale au fost audiate pentru prima dată la audiere".

B. Dreptul intern relevant

Legea din 15 iunie 1935 privind folosirea limbilor în materie judiciară prevede următoarele.

Articolul 24

„În fața tuturor jurisdicțiilor de apel, se folosește pentru procedură limba în care este redactată decizia atacată."

Articolul 31

„În toate interogatoriile din cadrul cercetărilor și instrucției, precum și în fața jurisdicțiilor de instrucție și a jurisdicțiilor de judecată, părțile care se prezintă personal folosesc limba la alegerea lor pentru toate declarațiile lor verbale.

Dacă agenții însărcinați cu cercetarea, parchetul, magistratul instructor sau jurisdicțiile sus-menționate nu cunosc limba folosită de către părți, ei apelează la concursul unui interpret jurat.

Părțile care nu înțeleg limba procedurii sunt asistate de un interpret jurat care traduce ansamblul declarațiilor verbale.

Cheltuielile de traducere sunt în sarcina Tezaurului."

În ceea ce privește procedura, atât civilă, cât și penală, în fața Curții de Casație, Codul judiciar conține următoarele două dispoziții.

Articolul 1107

„După raport, ministerul public își prezintă concluziile. Apoi, părțile sunt ascultate. Pledoariile lor nu se pot referi decât la chestiunile de drept propuse în mijloacele de casație sau la excepțiile de inadmisibilitate opuse recursului sau mijloacelor.

Atunci când concluziile ministerului public sunt scrise, părțile pot, cel mai târziu la audiere și exclusiv ca răspuns la concluziile ministerului public, să depună o notă în care nu pot ridica noi mijloace.

Fiecare parte poate solicita la audiere ca pricina să fie amânată pentru a răspunde verbal sau printr-o notă la aceste concluzii scrise sau verbale ale ministerului public. Curtea stabilește termenul în care această notă trebuie să fie depusă."

Articolul 1109

„Hotărârile sunt pronunțate în audiență publică de către președinte, în prezența ministerului public și cu asistența grefierului."

PLÂNGERI

Invocând art. 6 §1 din Convenție, reclamanta susține că, în pofida hotărârii Borgers c. Belgiei din 30 octombrie 1991 (seria A nr. 214-B) și a art. 1107 alin. 3 din Codul judiciar, Curtea de Casație nu a autorizat nicio amânare a cauzei pentru a permite avocatului reclamantei să răspundă concluziilor orale ale avocatului general.

Invocând art. 6 §3 lit. a) din Convenție, reclamanta se plânge că a fost informată cu întârziere despre natura și cauza acuzației și aceasta într-o limbă pe care nu o înțelegea.

Invocând art. 6 §3 lit. c) din Convenție și art. 2 din Protocolul nr. 7, reclamanta se plânge că nu a putut să fie reprezentată în fața tribunalului de primă instanță din Gand la audierea din 22 aprilie 2002. Cauza sa nu a fost judecată decât o singură dată, în fața curții de apel din Gand, în detrimentul dreptului său la un dublu grad de jurisdicție în materie penală.

Invocând art. 6 §3 lit. d) din Convenție, reclamanta se plânge că nu a putut să fie audiați anumiți martori în fața curții de apel din Gand.

Invocând art. 6 §3 lit. e) din Convenție, reclamanta susține că audierea în engleză de către poliția judiciară din 25 august 2000 a fost făcută într-o limbă pe care nu o înțelegea și fără asistența unui traducător jurat.

Invocând în final art. 8 din Convenție, reclamanta se plânge că curtea de apel din Gand a luat 267 de zile pentru a se pronunța în final la 17 ianuarie 2006 și că acest termen i-a cauzat mult stres și i-a afectat viața privată.

ÎN DREPT

A. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 din Convenție

Reclamanta se plânge că, la audierea din 19 septembrie 2006, Curtea de Casație nu a autorizat nicio amânare a cauzei pentru a permite avocatului reclamantei să răspundă concluziilor orale ale avocatului general. Aceasta invocă o încălcare a art. 6 §1 din Convenție, care se citește astfel:

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată în mod echitabil (...) de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa."

Guvernul susține că procesul-verbal al audierii nu conținea niciun element care să permită să se afirme că consilierul reclamantei solicitase amânarea dezbaterilor, întrucât s-a menționat că consilierul „făcuse referire la memoriul său". În plus, guvernul adaugă că în speță nu a existat niciun motiv pentru ca Curtea de Casație să respingă pretinsa cerere a consilierului, întrucât, cu excepția unei cereri vădit nerezonabile, se admite întotdeauna acest tip de cerere. În final, guvernul constată că e-mailul din 19 septembrie 2006 al consilierului reclamantei, care afirmă că „cererea sa de amânare [a dezbaterilor] a fost respinsă, pentru că procurorul general nu depusese concluzii scrise", este în totală contradicție cu art. 1107 alin. 3 din Codul judiciar, care prevede expres că o cerere de amânare a dezbaterilor poate fi, de asemenea, depusă ca urmare a concluziilor prezentate oral.

Curtea reamintește că, în cauza Borgers c. Belgiei, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție prin faptul că Codul judiciar, în art. 1107 și 1109, nu permitea reclamantului să răspundă concluziilor avocatului general care urmăreau respingerea recursului și că acest dezechilibru se accentua și mai mult prin participarea, cu vot consultativ, a avocatului general la deliberările Curții de Casație (§§ 27 și 28).

Ca urmare a hotărârii Borgers, Codul judiciar la art. 1107 a fost modificat pentru a introduce posibilitatea, pentru reclamant, de a depune o notă ca urmare a concluziilor scrise ale avocatului general sau de a cere amânarea dezbaterilor pentru a răspunde verbal sau printr-o notă la aceste concluzii scrise sau verbale ale ministerului public (Wynen c. Belgiei, nr. 32576/96, 5 noiembrie 2002, §§ 36-38).

În speță, Curtea constată că niciun element din dosar nu vine să susțină pretinsa cerere de amânare a dezbaterilor pentru a răspunde concluziilor orale ale avocatului general și nici, a fortiori, pretinsul refuz al Curții de Casație.

În consecință, în lipsa susținerii, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă, în temeiul art. 35 §§3 și 4 din Convenție.

B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §3 lit. a) din Convenție

Reclamanta susține că citația de a se prezenta, comunicată la 26 martie 2001 și care conținea capetele de acuzare, nu a fost tradusă într-o limbă pe care o înțelegea și că, pe parcursul procedurii în fața curții de apel în 2005, nu a fost în măsură să înțeleagă natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. Aceasta invocă o încălcare a art. 6 §3 lit. a) din Convenție, care se citește astfel:

„3. Orice acuzat are dreptul, în special:

a) să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa."

Guvernul susține că, pentru prima dată pe parcursul întregii proceduri, reclamanta s-a prezentat personal la audierea din 7 martie 2005 în fața curții de apel. Ea era asistată acolo de o interpretă în conformitate cu art. 6 §3 lit. e) din Convenție și a depus concluzii detaliate, redactate în neerlandeză. Or, reclamanta nu ar fi putut niciodată să redacteze aceste concluzii și nici să își pregătească activ apărarea dacă nu ar fi înțeles suficient actul de acuzare.

Curtea reamintește legătura strânsă care există între lit. a) și e) ale art. 6 §3 (Kamasinski c. Austriei (nr. 9783/82, 19 decembrie 1989, § 79)). Asistența acordată în materie de interpretare, prevăzută la paragraful 3 lit. e) al art. 6, trebuie să permită acuzatului să știe ce i se reproșează și să se apere, în special prin furnizarea instanței a versiunii sale asupra evenimentelor. Curtea reamintește, de asemenea, că această dispoziție nu merge totuși până la a impune o traducere scrisă a oricărei probe documentare sau a oricărui document oficial din dosar (§ 74).

În speță, din dosar reiese că împrejurarea că citația de a se prezenta, comunicată reclamantei la 26 martie 2001, era redactată în neerlandeză, nu a împiedicat-o să o conteste și nici să se apere prin depunerea concluziilor sale la fiecare grad de jurisdicție. În plus, nici procesul-verbal în fața tribunalului de primă instanță, nici cel în fața curții de apel nu menționează vreo cerere de traducere.

Curtea deduce de aici că reclamanta era suficient informată despre „natura și cauza acuzației aduse împotriva sa", în conformitate cu art. 6 §3 lit. a).

În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă, în temeiul art. 35 §§3 și 4 din Convenție.

C. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §3 lit. c) din Convenție și a art. 2 din Protocolul nr. 7

Reclamanta se plânge că nu a putut să fie reprezentată în fața tribunalului de primă instanță din Gand la audierea din 22 aprilie 2002 și că, astfel, a pierdut privilegiul dublului grad de jurisdicție. Aceasta invocă o încălcare a art. 6 §3 lit. c) din Convenție și a art. 2 §1 din Protocolul nr. 7, care se citesc astfel:

Articolul 6 §3 lit. c)

„3. Orice acuzat are dreptul, în special:

c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer."

Articolul 2 §1 din Protocolul nr. 7

„1. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune penală de către o instanță are dreptul de a cere examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care el poate fi exercitat, sunt reglementate de lege."

Curtea constată că, declarând prin decizia din 17 ianuarie 2006 sentința tribunalului de primă instanță din 13 mai 2002 ca fiind nulă și reexaminând cauza, curtea de apel din Gand a recunoscut și a remediat încălcarea dreptului la un proces echitabil (Bourdov c. Rusiei, nr. 59498/00, § 30, CEDO 2002-III).

În consecință, plângerea întemeiată pe art. 6 §3 lit. c) din Convenție este inadmisibilă, pentru motivul că reclamanta și-a pierdut calitatea de victimă, și trebuie respinsă, în temeiul art. 34 din Convenție (Scordino c. Italiei (nr. 1) [MC], nr. 36813/97, nr. 179).

În orice caz, Curtea reamintește că dreptul la un dublu grad de jurisdicție în materie penală figurează în Protocolul nr. 7 pe care Belgia nu l-a ratificat. În consecință, această parte a cererii este incompatibilă ratione personae și trebuie respinsă, în temeiul art. 35 §§3 și 4 din Convenție.

D. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale art. 6 §3 lit. d) și e) și 8 din Convenție

Reclamanta se plânge că nu a putut să fie audiați anumiți martori în fața curții de apel din Gand, că a trebuit să folosească de două ori o limbă pe care nu o înțelegea fără asistența unui traducător jurat și că instanța de apel a luat prea mult timp pentru a se pronunța. Aceasta invocă o încălcare a art. 6 §3 lit. d) și e) sus-menționate și a art. 8 din Convenție, care se citesc astfel:

Articolul 6 §3 lit. d)

„3. Orice acuzat are dreptul, în special:

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării."

Articolul 8

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

Această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în temeiul art. 35 §1 din Convenție, întrucât reclamanta nu a ridicat plângerile sale în fața Curții de Casație.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Stanley Naismith

Danutė Jočienė

Grefier

Președintă

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

de la requête n

o

6224/07

Hedvig Maria HORVATH

contre la Belgique

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 24 janvier 2012 en une chambre composée de

:

Danutė Jočienė,

présidente,

Françoise Tulkens,

Dragoljub Popović,

Isabelle Berro-Lefèvre,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

Guido Raimondi,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 26 janvier 2007,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Vu que le gouvernement hongrois, informé de la présente requête, ne s’est pas prévalu de son droit de prendre part à la procédure (article 36 § 1 de la Convention),

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Hedvig Maria Horvath, est une ressortissante hongroise, née en 1961 et résidant à Budapest. Le gouvernement belge («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Marc Tysebaert, Conseiller général au Service public fédéral de la Justice.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par jugement du tribunal correctionnel de Gand du 28 septembre 1994, le mari de la requérante fut condamné pour banqueroute frauduleuse à une interdiction d’exercer la profession de gérant d’une société.

A la suite de cette condamnation,

la requérante créa une société privée à responsabilité limitée (ci-après «

SPRL

»), à laquelle le revenu de son mari fut versé.

La requérante fut nommée gérante de cette SPRL, mais son mari exerça la fonction de gérant

de facto

.

Le 29 octobre 1999, le tribunal de commerce de Gand prononça par défaut la faillite de la SPRL et un curateur fut désigné.

Le 3 mai 2000, le procureur du Roi ordonna l’audition de la requérante par la police judiciaire à propos de la faillite de la SPRL. Sur demande de la requérante, cette audition fut reportée au 25 août 2000.

Interrogée par la police judiciaire de Gand, la requérante signala qu’elle ne maîtrisait pas suffisamment la langue néerlandaise pour faire une déclaration, mais qu’elle pouvait la faire en anglais. L’audition fut poursuivie en anglais.

Le 27 mars 2001, la requérante et son mari reçurent du procureur du Roi du tribunal correctionnel de Gand une citation à comparaître en langue néerlandaise, signifiée le 26 mars 2001,

pour une audience le 2 mai 2001 à propos de cinq chefs d’accusation : tenue d’une comptabilité incorrecte, détournement de sommes à des fins privées, disparition du livre de caisse et de factures, non-déclaration de faillite dans le délai prescrit par la loi

et obtention de sommes frauduleuses, notamment par le biais d’emprunts, pour retarder la déclaration de faillite.

La requérante ne se présenta pas à cette audience, ni aux audiences suivantes des 3

septembre

2001 et 3

décembre

2001.

Le 4 février 2002, le tribunal de première instance de Gand condamna la requérante par défaut à trois mois d’emprisonnement et 2

478,94

euros

(«

EUR

») d’amende. Sur le plan civil, elle et son mari furent condamnés solidairement à payer 201

289,54 EUR au curateur de la faillite.

Saisi sur opposition de la requérante, le tribunal correctionnel de Gand constata dans un jugement rendu par défaut le 13 mai 2002 qu’à l’audience du 22 avril 2002, le conseil de la requérante avait comparu pour représenter celle-ci, prétendument absente en raison de la maladie de ses enfants, mais qu’en l’absence d’attestation médicale ou autre preuve qui aurait pu être remis par le mari de la requérante, présent à l’audience, l’opposition devait être rejetée.

Le 9 novembre 2004, la cour d’appel de Gand, statuant par défaut, confirma le jugement attaqué et augmenta la somme à 231

390,22 EUR.

La requérante fit opposition devant la cour d’appel de Gand et le 7

mars

2005, elle introduisit dix pages de conclusions en langue néerlandaise.

Devant la cour d’appel, la procédure se déroula en néerlandais mais la requérante s’exprima en hongrois et fut assistée par une interprète hongroise assermentée. La cour rendit un arrêt le 17 janvier 2006.

La cour précisa que le jugement du 13 mai 2002, rejetant l’opposition de la requérante, n’avait pas privé celle-ci de son droit de voir sa cause examinée par un double degré de juridiction, puisque ni la Convention ni le droit belge ne prévoyait un tel droit. Quant au protocole n

o

7 à la Convention, invoqué par la requérante, il n’avait pas été ratifié par la Belgique.

Concernant la prétendue nullité de la procédure en raison de l’usage de la langue néerlandaise, la cour d’appel remarqua que la requérante avait inscrit la SPRL en néerlandais dans le registre de commerce, que lors de la création de la SPRL auprès du notaire, la requérante avait signé un mandat de vente en langue néerlandaise, que le curateur avait correspondu à plusieurs reprises avec la requérante en langue néerlandaise et qu’en instance d’appel la requérante avait soumis des conclusions en langue néerlandaise. La cour estima que la requérante pouvait tout au plus invoquer l’article 6 § 3 de la Convention pour ne pas avoir été informée, dans une langue qu’elle comprenait, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre elle. Toutefois, la cour estima qu’en plus de la connaissance par la requérante de la langue néerlandaise établie dans les faits, celle-ci avait certainement eu le temps d’obtenir une traduction de la citation à comparaître reçue le 27

mars

2001.

La cour jugea que le tribunal de première instance aurait dû permettre au conseil de la requérante de la représenter lors de l’audience du 22

avril

Dans son mémoire en cassation du 8 avril 2006, rédigé en langue néerlandaise, la requérante soumit deux griefs tirés de l’article 6 de la Convention

: le fait qu’à aucun moment de la procédure elle ne fut informée de la nature et de la cause des accusations dans une langue qu’elle comprenait et le fait qu’elle n’avait pu se faire représenter par son conseil lors de l’audience du 22 avril 2002 et que cette violation n’avait pu être redressée par l’arrêt de la cour d’appel du 17 janvier 2006.

Le 19 septembre 2006, la Cour de cassation rejeta le pourvoi et constata que l’audition de la requérante du 25 août 2000 respectait l’article 31 de la loi du 15 juin 1935 sur l’emploi des langues en matière judiciaire et que la cour d’appel avait constaté, sur la base de faits incontestables, que la requérante était au courant de la nature et de la cause des accusations. De

plus, la Cour de cassation considéra que l’allégation tirée de ce que la juridiction d’appel ne pouvait remédier à une violation de l’article 6 de la Convention, intervenue en première instance, était une erreur de droit.

Le procès-verbal de l’audience du 19 septembre 2006 devant la Cour de cassation était formulé comme suit

:

«

contre

Kempinaire Sylvie,

qualitate qua

Le conseiller Luc Huybrechts a fait rapport.

L’avocat-général Patrick Duinslaeger a été entendu en ses conclusions.

Me Alexis Hallemans se réfère à son mémoire.

La Cour prend l’affaire en délibéré.

»

Le jour même, le conseil de la requérante l’informa par courriel que «

sa demande de remise [des débats] fut rejetée du fait que le procureur-général n’avait pas déposé de conclusions écrites. Ses conclusions orales furent entendues pour la première fois à l’audience

».

B.

Le droit interne pertinent

La loi du 15 juin 1935 concernant l’emploi des langues en matière judiciaire prévoit ce qui suit.

Article 24

«

Devant toutes les juridictions d’appel, il est fait usage pour la procédure de la langue dans laquelle la décision attaquée est rédigée.

»

Article 31

«

Dans tous les interrogatoires de l’information et de l’instruction ainsi que devant les juridictions d’instruction et les juridictions de jugement, les parties qui comparaissent en personne font usage de la langue de leur choix pour toutes leurs déclarations verbales.

Si les agents chargés de l’information, le parquet, le magistrat instructeur, ou les susdites juridictions ne connaissent pas la langue dont il est fait usage par les parties, ils font appel au concours d’un interprète juré.

Les parties qui ne comprennent pas la langue de la procédure sont assistées par un interprète juré qui traduit l’ensemble des déclarations verbales.

Les frais de traduction sont à charge du Trésor.

»

S’agissant de la procédure, tant civile que pénale, devant la Cour de cassation, le code judiciaire contient les deux dispositions suivantes.

Article 1107

«

Après le rapport, le ministère public donne ses conclusions. Ensuite, les parties sont entendues. Leurs plaidoiries ne peuvent porter que sur les questions de droit proposées dans les moyens de cassation ou sur les fins de non-recevoir opposées au pourvoi ou aux moyens.

Lorsque les conclusions du ministère public sont écrites, les parties peuvent, au plus tard à l’audience et exclusivement en réponse aux conclusions du ministère public, déposer une note dans laquelle elles ne peuvent soulever de nouveaux moyens.

Chaque partie peut demander à l’audience que l’affaire soit remise pour répondre verbalement ou par une note à ces conclusions écrites ou verbales du ministère public. La Cour fixe le délai dans lequel cette note doit être déposée.

»

Article 1109

«

Les arrêts sont prononcés en audience publique par le président, en présence du ministère public et avec l’assistance du greffier.

»

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante allègue que, malgré l’arrêt

Borgers c. Belgique

du 30 octobre 1991 (série A n

o

214-B) et l’article 1107 alinéa 3 du Code judiciaire, la Cour de cassation n’autorisa aucune remise de l’affaire pour permettre à l’avocat de la requérante de répondre aux conclusions orales de l’avocat général.

Invoquant l’article 6 § 3 a) de la Convention, la requérante se plaint qu’elle n’a été mise au courant que tardivement de la nature et de la cause de l’accusation et ceci dans une langue qu’elle ne comprenait pas.

Invoquant l’article 6 § 3 c) de la Convention et l’article 2 du Protocole

n

o

7, la requérante se plaint qu’elle n’a pu se faire représenter devant le tribunal de première instance de Gand lors de l’audience du 22

avril 2002. Son affaire ne fut jugée qu’une fois devant la cour d’appel de Gand au détriment de son droit à un double degré de juridiction en matière pénale.

Invoquant l’article 6 § 3 d) de la Convention, la requérante se plaint de ne pas avoir pu faire interroger certains témoins devant la cour d’appel de Gand.

Invoquant l’article 6 § 3 e) de la Convention, la requérante allègue que l’audition en anglais par la police judiciaire du 25 août 2000 avait été faite dans une langue qu’elle ne comprenait pas et sans l’assistance d’un traducteur assermenté.

Invoquant finalement l’article 8 de la Convention, la requérante se plaint de ce que la cour d’appel de Gand prit 267 jours pour finalement statuer le 17 janvier 2006 et que ce délai lui causa beaucoup de stress et entrava sa vie privée.

EN DROIT

A.

En ce qui concerne la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention

La requérante se plaint qu’à l’audience du 19 septembre 2006 la Cour de cassation n’autorisa aucune remise de l’affaire pour permettre à l’avocat de la requérante de répondre aux conclusions orales de l’avocat général. Elle allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui se lit comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

Le gouvernement fait valoir que le procès-verbal de l’audience ne comportait aucun élément permettant de dire que le conseil de la requérante avait demandé la remise des débats puisqu’il y était noté que le conseil s’était «

référé à son mémoire

». De plus, le gouvernement ajoute qu’en l’espèce, il n’y avait eu aucune raison pour la Cour de cassation de rejeter la prétendue demande du conseil puisque, sauf demande manifestement déraisonnable, il est toujours fait droit à ce type de demande. Finalement, le gouvernement note que le courriel du 19 septembre 2006 du conseil de la requérante, énonçant que «

sa demande de remise [des débats] fut rejetée du fait que le procureur-général n’avait pas déposé de conclusions écrites

» est en totale contradiction avec l’article 1107 alinéa 3 du code judiciaire, qui prévoit expressément qu’une demande de remise des débats peut également être déposée à la suite de conclusions présentées oralement.

La Cour rappelle que dans l’affaire

Borgers c. Belgique

, la Cour a conclu à une violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait que le code judiciaire, en ses articles 1107 et 1109, ne permettait pas au requérant de répondre aux conclusions de l’avocat-général tendant au rejet du pourvoi et que ce déséquilibre s’accentuait encore à travers la participation, avec voix consultative, de l’avocat-général au délibéré de la Cour de cassation (§§ 27 et 28).

Suite à l’arrêt

Borgers

, le code judiciaire en son article 1107 fut amendé pour y introduire la possibilité, pour le requérant, de déposer une note suite aux conclusions écrites de l’avocat-général ou de demander la remise des débats pour répondre verbalement ou par une note à ces conclusions écrites ou verbales du ministère public (

Wynen c. Belgique

, n

o

32576/96, 5

novembre 2002, §§ 36 à 38).

En l’espèce, la Cour note qu’aucun élément dans le dossier ne vient étayer la prétendue demande de remise des débats pour répondre aux conclusions orales de l’avocat-général et ni, a fortiori, le prétendu refus de la Cour de cassation.

Il s’ensuit qu’à défaut d’être étayée, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article

35

§§ 3 et 4 de la Convention.

B.

En ce qui concerne la violation alléguée de l’article 6 § 3 a) de la Convention

La requérante allègue que la citation à comparaître, signifiée le 26

mars

2001 et contenant les chefs d’accusation, ne fut pas traduite dans une langue qu’elle comprenait et que, pendant la procédure devant la cour d’appel en 2005, elle n’a pas été en mesure de comprendre la nature et la cause de l’accusation portée contre elle. Elle invoque une violation de l’article 6 § 3 a) de la Convention qui se lit comme suit

:

«

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

a)

être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui.

»

Le gouvernement fait valoir que, pour la première fois pendant toute la procédure, la requérante a comparu en personne à l’audience du 7

mars

2005 devant la cour d’appel. Elle y était assistée par une interprète conformément à l’article 6 §

3 e) de la Convention et a déposé des conclusions détaillées, rédigées en néerlandais. Or, la requérante n’aurait jamais pu rédiger ces conclusions ni préparer activement sa défense si elle n’avait pas suffisamment compris l’acte d’accusation.

La Cour rappelle le lien étroit qui existe entre les alinéas a) et e) de l’article 6 § 3 (

Kamasinski c. Autriche

(n

o

9783/82, 19 décembre 1989, §

79). L’assistance prêtée en matière d’interprétation, figurant au paragraphe 3 e) de l’article 6, doit permettre à l’accusé de savoir ce qu’on lui reproche et de se défendre, notamment en livrant au tribunal sa version des évènements. La cour rappelle également que cette disposition ne va pourtant pas jusqu’à exiger une traduction écrite de toute preuve documentaire ou pièce officielle du dossier (§ 74).

En l’espèce, il ressort du dossier que la circonstance que la citation à comparaître, signifiée à la requérante en date du 26 mars 2001, était rédigée en néerlandais ne l’empêcha pas de la contester, ni de se défendre en déposant ses conclusions à chaque degré de juridiction. De plus, ni le procès-verbal devant le tribunal de première instance ni celui devant la cour d’appel ne mentionne une demande de traduction.

La Cour en déduit que la requérante était suffisamment informée de «

la nature et de la cause des l’accusation portée contre elle

», conformément à l’article 6 § 3 a).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article

35 §§ 3 et 4 de la Convention.

C.

En ce qui concerne la violation alléguée de l’article 6 § 3 c) de la Convention et de l’article 2 du Protocole n

o

7

La requérante se plaint qu’elle n’a pas pu se faire représenter devant le tribunal de première instance de Gand lors de l’audience du 22 avril 2002 et qu’ainsi elle a perdu le privilège du double degré de juridiction. Elle invoque une violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention et de l’article

2

§

1 du Protocole n

o

7 qui se lisent ainsi

:

Article 6 § 3 c)

«

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

c)

se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent.

»

Article 2 § 1 du Protocole n

o

7

«

1.

Toute personne déclarée coupable d’une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation. L’exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi.

»

La Cour constate qu’en déclarant dans l’arrêt du 17 janvier 2006 le jugement du tribunal de première instance du 13 mai 2002 non avenu et en réexaminant l’affaire, la cour d’appel de Gand a reconnu et porté remède à la violation du droit au procès équitable (

Bourdov c. Russie

, n

o

59498/00, §

30, CEDH 2002-III).

Par conséquent le grief tiré de l’article 6 § 3 c) de la Convention est irrecevable au motif que la requérante a perdu sa qualité de victime et doit être rejeté, en application de l’article 34 de la Convention (

Scordino

c.

Italie

(n

o

1)

[GC], n

o

36813/97, n

o

179).

En tout état de cause, la Cour rappelle que le droit à un double degré de juridiction en matière pénale figure dans le Protocole n

o

7 que la Belgique n’a pas ratifié. Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible

ratione personae

et doit être rejetée en application de l’article

35 §§ 3 et 4 de la Convention.

D.

En ce qui concerne les autres violations alléguées des articles

6

§

3

d) et e) et 8 de la Convention

La requérante se plaint de ne pas avoir pu faire interroger certains témoins devant la cour d’appel de Gand, de ce qu’elle a dû utiliser à deux reprises une langue qu’elle ne comprenait pas sans l’assistance d’un traducteur assermenté et de ce que la cour d’appel prit trop de temps pour statuer. Elle invoque une violation de l’article 6 § 3 d) et e) précité et de l’article 8 de la Convention qui se lisent ainsi

:

Article 6 § 3 d)

«

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge.

»

Article 8

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes en application de l’article 35 § 1 de la Convention, à défaut pour la requérante d’avoir soulevé ses griefs devant la Cour de cassation.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Stanley Naismith

Danutė Jočienė

Greffier

Présidente