CODARCEA Ioan-Valean împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 24 ianuarie 2012 în calitate de comitet compus din: Alvina Gyulumyan, președinte, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, judecători și Marialena Tsirli, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 7 decembrie 2005, Având în vedere declarația prezentată de Guvernul contestat la 14 februarie 2011 cere Curtea să pună în aplicare cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Ioan-Valean Codarcea, este un cetățen român care s-a născut în 1932 și trăiește în Târgu-Mureș. Guvernul român („Guvernul român”) Guvernul” a fost reprezentat inițial de fostul lor agent, dl Răzvan Horațiu Radu, și ulterior de dna Carmen Ciută, de la Ministerul Afacerilor Externe. Cazul se referă la jurisprudența divergentă a Curții Înalte de casă și Justiție privind dreptul la drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002. Prin hotărârea finală nr. 3825 din 17 iunie 2005, Înalta Curte de Casare și Justiție a respins cererea reclamantului pentru drepturile pecuniare prevăzute de Legea nr. 309/2002. Reclamantul s-a plâns în principal în temeiul articolului 6 1 din Convenție, iar art. 14 s-a preluat împreună cu art. 1 din Protocolul nr. 1 că Înaltul Tribunal de Casare și Justiție i-a refuzat drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002, în timp ce aceeași instanță a permis afirmații similare depuse de reclamanți care se aflau în aceeași situație ca el. Reclamantul s-a plângut, de asemenea, în temeiul articolului 4 din Convenție, că a fost forțat să lucreze în brigade de muncă în 1953-1956. HOTĂRÂREA Prin o scrisoare din 14 februarie 2011 Guvernul a informat despre Curtea a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei planteate de această cerere și a solicitat în continuare Curții să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „1. Guvernul declară – prin intermediul acestei declarații unilaterale – recunoașterea încălcării articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește dreptul reclamantului la un proces echitabil și al articolului 14 luat împreună cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, datorită hotărârii nr. 3825 din 17 iunie 2005 rendue de Înaltul Tribunal de casă și justiție. Guvernul este pregătit să plătească reclamantului doar ca satisfacție a sumei de 5.000 EUR (cincă mii de euro), suma pe care o consideră rezonabilă în funcție de jurisprudența Curții. Această sumă este de a acoperi toate daunele, precum și costurile și cheltuielile și va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Această sumă va fi plătită în lei românesc la rata aplicabilă la data plății la conturile personale ale reclamantului în termen de trei luni de la data notificării deciziei în temeiul articolului 37 1 din Convenție. În caz de nerespectare a acestei sume în termenul menționat, Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumutare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Prin urmare, Guvernul invită în mod respectuos Curtea să considere că examinarea prezentei cereri nu mai este justificată și să elimine aplicarea din lista sa de cazuri, în conformitate cu art. 37 1 litera (c) din Convenție.” Într-o scrisoare din 16 martie 2011, reclamantul a exprimat opinia că suma menționată în declarația guvernului a fost inacceptabil de scăzută. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI), WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec. n. 28953/03). Curtea a înființat, în mai multe cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva României, practică sa privind plângerile referitoare la jurisprudența divergentă a instanțelor interne (a se vedea, de exemplu, Beian România (nr. 30658/05, §§ 40, 65, CEDH 2007 V (extracte); Driha v. România , nr. 29556/02, §§ 33, 38-39, 21 februarie 2008). având în vedere natura admiterilor conținute în Declarația guvernului, precum și suma compensației propusă – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii [art. 37 1 litera (c)]. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, nu necesită să continue examinarea acestei plângeri (articolul în amendă Prin urmare, această parte a cererii ar trebui să fie eliminată din listă. Referindu-se la art. 4 din Convenție, reclamantul s-a plâns că a fost obligat să lucreze în brigada forțată de muncă în anii 1950. Curtea reamintește că Convenția nu se aplică evenimentelor care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a unui stat membru. România a ratificat Convenția la 20 iunie 1994, de mult timp după faptele reclamate de către solicitant. De aceea, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione temporis , în conformitate cu art. 35 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației unilaterale ale guvernului contestat în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 1 din Convenție și al articolului 14 luate împreună cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; în ceea ce privește plângerile de mai sus, în conformitate cu art. 37 litera (c) din Convenție, declară restul cererii inadmisibile. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Președintele adjunct secretar
Application no. 16/06
Ioan-Valean CODARCEA
against
Romania
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 24
January
2012 as a Committee composed of:
Alvina Gyulumyan,
President,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
judges,
and Marialena Tsirli,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 7 December 2005,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 14 February 2011 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Ioan-Valean Codarcea, is a Romanian national who was born in 1932 and lives in Târgu-Mureș. The Romanian Government (“the
Government”) were initially represented by their former Agent, Mr.
Răzvan
‑
Horațiu
Radu, and subsequently by Ms
Carmen
Ciută, from the Ministry of Foreign Affairs.
The case concerned the divergent case-law of the High
Court of Cassation and Justice regarding entitlement to the rights set out by Law
no.
309/2002. By the final judgment no. 3825 of 17
June
2005, the
High Court of Cassation and Justice dismissed the applicant’s claim for the pecuniary rights provided for by Law no.
309/2002.
The applicant mainly complained under Article 6
§
1 of the Convention, and Article
14 taken together with Article 1 of Protocol
No.
1 that the
High
Court of Cassation and Justice had denied him the rights prescribed by Law
no.
309/2002, while the same court had allowed similar claims lodged by plaintiffs who were in the same situation as him. The
applicant also complained under Article 4 of the Convention that he was forced to work in labour brigades during 1953-1956.
1.
By a letter dated 14 February 2011 the Government informed the
Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by this application. They further requested the
Court to strike out the application in accordance with Article
37 of the
Convention.
The declaration provided as follows:
“1.
The Government declares – by a way of this unilateral declaration – its acknowledgement of the violation of Article 6 § 1 of the Convention in respect of the applicant’s right to a fair trial and of Article 14 taken together with Article
1 of Protocol
1 to the Convention, due to the judgment no. 3825 of 17 June 2005 rendered by the High Court of Cassation and Justice.
2.
The Government is prepared to pay to the applicant as just satisfaction the sum of EUR
5,000 (five thousand euros), amount which it considers reasonable in the light of the Court’s case-law. This sum is to cover all damage as well as the costs and expenses and will be free of any taxes that may be applicable. This sum will be payable in Romanian lei at the rate applicable at the date of payment to personal accounts of the applicant within three months from the date of the notification of the decision pursuant to Article 37
§
1 of the Convention. In the event of failure to pay this sum within the said period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.
3.
Therefore, the Government respectfully invites the Court rule that the examination of the present application is no longer justified and to strike the application out of its
list of cases, pursuant to Article 37
§
1 (c) of the Convention.”
In a letter of 16 March 2011 the applicant expressed the view that the sum mentioned in the Government’s declaration was unacceptably low.
The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its
list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37
§
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin
Acar
judgment (
Tahsin Acar v.
Turkey
, [GC], no.
26307/95, §§
WAZA Spółka z o.o. v. Poland
(dec.) no.
11602/02, 26
June
2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.) no. 28953/03).
The Court has established in a number of cases, including those brought against Romania, its practice concerning complaints about divergent caselaw of domestic courts (see, for example
Beian
v.
Romania
(no.
1)
, no.
‑
V (extracts);
Driha
v. Romania
, no.
29556/02, §§ 33, 38-39, 21 February 2008).
Having regard to the nature of the admissions contained in the
Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the
Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37
§
1(c)).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of these complaint (Article
37
§
1
in fine
).
Accordingly, this part of the application should be struck out of the list.
2.
Referring to Article 4 of the Convention, the applicant complained of him having been compelled to work in the forced labour brigade during the
1950’s.
The Court recalls that the Convention does not apply to events which occurred prior to its entry into force in respect of a Member State. Romania ratified the Convention on 20 June 1994, long after the facts complained of by the applicant. It follows that this part of the application must be rejected as incompatible
ratione temporis
, pursuant to Article
35 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s unilateral declaration in respect of the applicant’s complaints under Article 6
§
1 of the Convention and Article 14 taken together with Article
1 of Protocol
No.
1 to the Convention;
Decides
to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the above complaints in accordance with Article 37
§
1
(c) of the Convention.
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Marialena Tsirli
Alvina Gyulumyan
Deputy Registrar
President