CtEDO 24.01.2012 Auto

CODARCEA v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
24.01.2012
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly struck out of the list;Partly inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CODARCEA v. ROMANIA (CtEDO, 2012)
HUDOC · oficial

CODARCEA Ioan-Valean împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 24 ianuarie 2012 în calitate de comitet compus din: Alvina Gyulumyan, președinte, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, judecători și Marialena Tsirli, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 7 decembrie 2005, Având în vedere declarația prezentată de Guvernul contestat la 14 februarie 2011 cere Curtea să pună în aplicare cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Ioan-Valean Codarcea, este un cetățen român care s-a născut în 1932 și trăiește în Târgu-Mureș. Guvernul român („Guvernul român”) Guvernul” a fost reprezentat inițial de fostul lor agent, dl Răzvan Horațiu Radu, și ulterior de dna Carmen Ciută, de la Ministerul Afacerilor Externe. Cazul se referă la jurisprudența divergentă a Curții Înalte de casă și Justiție privind dreptul la drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002. Prin hotărârea finală nr. 3825 din 17 iunie 2005, Înalta Curte de Casare și Justiție a respins cererea reclamantului pentru drepturile pecuniare prevăzute de Legea nr. 309/2002. Reclamantul s-a plâns în principal în temeiul articolului 6 1 din Convenție, iar art. 14 s-a preluat împreună cu art. 1 din Protocolul nr. 1 că Înaltul Tribunal de Casare și Justiție i-a refuzat drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002, în timp ce aceeași instanță a permis afirmații similare depuse de reclamanți care se aflau în aceeași situație ca el. Reclamantul s-a plângut, de asemenea, în temeiul articolului 4 din Convenție, că a fost forțat să lucreze în brigade de muncă în 1953-1956. HOTĂRÂREA Prin o scrisoare din 14 februarie 2011 Guvernul a informat despre Curtea a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei planteate de această cerere și a solicitat în continuare Curții să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „1. Guvernul declară – prin intermediul acestei declarații unilaterale – recunoașterea încălcării articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește dreptul reclamantului la un proces echitabil și al articolului 14 luat împreună cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, datorită hotărârii nr. 3825 din 17 iunie 2005 rendue de Înaltul Tribunal de casă și justiție. Guvernul este pregătit să plătească reclamantului doar ca satisfacție a sumei de 5.000 EUR (cincă mii de euro), suma pe care o consideră rezonabilă în funcție de jurisprudența Curții. Această sumă este de a acoperi toate daunele, precum și costurile și cheltuielile și va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Această sumă va fi plătită în lei românesc la rata aplicabilă la data plății la conturile personale ale reclamantului în termen de trei luni de la data notificării deciziei în temeiul articolului 37 1 din Convenție. În caz de nerespectare a acestei sume în termenul menționat, Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumutare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Prin urmare, Guvernul invită în mod respectuos Curtea să considere că examinarea prezentei cereri nu mai este justificată și să elimine aplicarea din lista sa de cazuri, în conformitate cu art. 37 1 litera (c) din Convenție.” Într-o scrisoare din 16 martie 2011, reclamantul a exprimat opinia că suma menționată în declarația guvernului a fost inacceptabil de scăzută. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI), WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec. n. 28953/03). Curtea a înființat, în mai multe cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva României, practică sa privind plângerile referitoare la jurisprudența divergentă a instanțelor interne (a se vedea, de exemplu, Beian România (nr. 30658/05, §§ 40, 65, CEDH 2007 V (extracte); Driha v. România , nr. 29556/02, §§ 33, 38-39, 21 februarie 2008). având în vedere natura admiterilor conținute în Declarația guvernului, precum și suma compensației propusă – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii [art. 37 1 litera (c)]. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, nu necesită să continue examinarea acestei plângeri (articolul în amendă Prin urmare, această parte a cererii ar trebui să fie eliminată din listă. Referindu-se la art. 4 din Convenție, reclamantul s-a plâns că a fost obligat să lucreze în brigada forțată de muncă în anii 1950. Curtea reamintește că Convenția nu se aplică evenimentelor care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a unui stat membru. România a ratificat Convenția la 20 iunie 1994, de mult timp după faptele reclamate de către solicitant. De aceea, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione temporis , în conformitate cu art. 35 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației unilaterale ale guvernului contestat în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 1 din Convenție și al articolului 14 luate împreună cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; în ceea ce privește plângerile de mai sus, în conformitate cu art. 37 litera (c) din Convenție, declară restul cererii inadmisibile. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Președintele adjunct secretar

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă