ERDOGU c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA RĂSPUNSURI NR 30182/10 Salih ERDO Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 21 septembrie 2008, reclamantul, care a fost acuzat de abuz sexual asupra a două minore, a fost arestat și arestat. La 22 septembrie 2008, acesta a fost adus în fața tribunalului din statul de drept al lui Izmir, care a dispus arestarea sa provizorie, având în vedere natura infracțiunii și starea probelor în temeiul articolelor 100 și 101 din Codul de procedură penală al Turciei. La 25 septembrie 2008, avocatul reclamantului s-a opus deciziei de detenție și a solicitat eliberarea clientului său. Această opoziție a fost respinsă de către instanță la o dată nespecificată. La o dată nespecificată întotdeauna, procurorul Republicii Izmir ( În temeiul articolului 103 alineatele (1), (4) și (6), al articolului 53 alineatul (3), al articolului 109 alineatul (2), al articolului 3 alineatul (3) litera (f) și al articolului 43 și al articolului 53 din Codul penal turc prin trimitere la art. 103 alineatele (1) - (a) din Cod. Curtea a Uniunii Europene (JRC) a constatat că infracțiunile reprobabile erau infracțiuni împotriva moralității publice și a decis să închidă ușile închise și să-l audieze pe reclamant și pe victime în declarațiile lor. La sfârșitul audierii, Curtea a dispus menținerea în detenție a reclamantului ținând cont de condițiile menționate la art. 100 din Codul de procedură penală. La 22 ianuarie 2009, cele două victime minore au fost supuse unor examinări medicale într-un spital care a arătat că sănătatea lor psihologică era deteriorată ca urmare a faptelor. În lanțul din 11 februarie 2009, fiul reclamantului și bunica uneia dintre minore au fost auziți ca martori. Instanța a decis să solicite unui institut de medicină legală un raport privind existența unei deteriorări a sănătății fizice și mentale a minorilor din cauza faptelor reprobabile ale reclamantului. La sfârșitul instanței, Curtea a dispus menținerea în detenție a reclamantului ținând cont de persistența condițiilor enunțate la art. 100 din Codul de procedură penală. La 11 martie 2009, Curtea a examinat din oficiu detenția reclamantului și a dispus menținerea sa în detenție la sfârșitul instanței din 9 aprilie 2009, instanța de judecată a decis să aștepte raportul Institutului de Medicină Legală și a dispus prelungirea detenției reclamantului pe motiv de persistență a condițiilor enunțate la art. 100 din Codul de procedură penală. La 7 mai 2009, în cadrul procedurii de investigare din oficiu, instanța de judecată a dispus menținerea în detenție a reclamantului. În cadrul procedurii din 4 iunie 2009, avocatul reclamantului a solicitat repunerea în libertate a reclamantului, susținând că detenția, prevăzută ca o măsură provizorie, se transforma într-o pedeapsă în speță. La sfârșitul acestei audieri, instanța de judecată a decis să aștepte raportul Institutului de Medicină Legală și a dispus prelungirea detenției reclamantului, ținând cont de natura delincvenței, starea probelor și persistența condițiilor enunțate la art. 100 din Codul de procedură penală. iulie 2009, în cadrul procedurii de investigare din oficiu, instanța de judecată a dispus menținerea în detenție a reclamantului. În cadrul procedurii de încuviințarea din 30 iulie 2009, avocatul reclamantului, menționând că depunerea raportului din partea Institutului de Medicină Legală ar fi întârziată, a solicitat repunerea în libertate a reclamantului pe cauțiune, cu interdicția de a părăsi țara. La încheierea acestei audieri, instanța de judecată a decis să aștepte raportul Institutului de Medicină Legală și a dispus prelungirea detenției reclamantului, ținând cont de natura delincvenței și de faptul că nu au fost încă colectate toate dovezile și de persistența condițiilor prevăzute la art. 100 din Codul de procedură penală. La 27 august 2009, în cadrul procedurii de examinare din oficiu, instanța de judecată a dispus menținerea în detenție a reclamantului. În lacul din 24 septembrie 2009, raportul Institutului de Medicină Legală nu a sosit încă, avocatul reclamantului a solicitat repunerea în libertate a reclamantului aflat sub control judiciar. La încheierea acestei audieri, instanța de judecată a decis să aștepte raportul Institutului de Medicină Legală, a respins cererea de eliberare a reclamantului și a dispus prelungirea detenției reclamantului având în vedere natura infracțiunii reprovocate, deoarece actele imputate reclamantului erau multiple, pragul minim al pedepsei prevăzute pentru infracțiunea reprovocată și persistența condițiilor prevăzute la art. 100 din Codul de procedură penală. La 21 octombrie 2009, în cadrul procedurii de investigare din oficiu, instanța de judecată a dispus menținerea în detenție a reclamantului. În lacul din 19 noiembrie 2009, avocatul reclamantului și-a repetat cererea de eliberare a reclamantului pe cauțiune și control judiciar. Instanța judecătorească, în așteptarea raportului Institutului de Medicină Juridică, dispune prelungirea detenției reclamantului având în vedere natura infracțiunii, faptul că actele imputate reclamantului erau multiple, pragul minim al pedepsei prevăzute pentru infracțiunea reproșată și persistența condițiilor prevăzute la art. 100 din Codul de procedură penală. La tribunalul din 7 ianuarie 2010, instanța de judecată a decis să mai aștepte raportul Institutului de Medicină Juridică și a dispus prelungirea detenției reclamantului, ținând cont de natura detenției, starea probelor, din cauza faptului că a fost vorba de o infracțiune menționată în art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală și de riscul de deviere a acuzatului. La 11 ianuarie 2010, avocatul reclamantului a formulat o opoziție împotriva deciziei din 7 ianuarie 2010 privind menținerea în detenție a clientului său, susținând că depozițiile minorilor, care constituiau baza detenției și a procesului reclamantului, erau pline de contradicții și că motivele invocate de Curte pentru prelungirea detenției nu erau întemeiate. Această opoziție a fost respinsă de instanța de judecată la o dată nespecificată. În lanțul de judecată din 4 martie 2010, instanța de judecată a luat act de depunerea raportului solicitat de institutul de medicină legală. Raportul din 4 ianuarie 2010 a concluzionat că cele două minore sufereau de tulburări legate de stresul post-traumatic. În cadrul acestei audieri, procurorul a emis un aviz cu privire la fondul în care a solicitat condamnarea reclamantului pentru abuz sexual asupra minorilor și pentru privarea de libertate a unei minore în scopuri sexuale. La sfârșitul acestei audieri, instanța a dispus prelungirea detenției reclamantului, ținând cont de natura delincvenței, de starea probelor, din cauza faptului că a fost vorba despre o infracțiune prevăzută la art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală și de riscul de deviere a acuzatului. La 10 martie 2010, opoziția din 8 martie 2010 formulată de avocatul reclamantului împotriva deciziei din 4 martie 2010 privind menținerea în detenție a reclamantului a fost respinsă de către instanță, având în vedere natura landului, pedeapsa prevăzută la articolele în cauză din Codul penal, numărul ridicat al șefilor de trimitere pe care procurorul i-a invocat, riscul de evadare și conținutul dosarului. Instanța a stat la dosar după ce a obținut avizul scris al procurorului. Prin hotărârea din 1 aprilie 2010 pronunțată de instanță, reclamantul a fost condamnat de două ori la 15 ani și șapte luni de închisoare pentru abuz sexual asupra minorilor și încă de două ori la șase ani și trei luni de închisoare pentru privarea de libertate a unei minore în scopuri sexuale. La 17 februarie 2011, Curtea de Casație a organizat o ședință în urma căreia a adoptat o hotărâre de confirmare a hotărârii pronunțate în primă instanță cu rectificarea cuantumului pedepsei aplicate reclamantului, înlocuit cu 13 ani și patru luni de închisoare. Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 23 februarie 2011. În conformitate cu art. 100 din Codul de procedură penală turcesc, detenția provizorie a unei persoane este posibilă dacă există suspiciuni puternice cu privire la comisia de către persoana vizată de încălcarea dreptului comunitar și dacă există un motiv de detenție, și anume riscul de scurgere sau de deversare a probelor. Cu toate acestea, pentru anumite infracțiuni deosebit de grave, printre care se numără și infracțiunea reprobabilă a reclamantului, art. 100 alineatul (3) arată că lanurile pot presupune existența unor motive de detenție (riscul de evadare și/sau de decădere a probelor) în cazul în care există motive plauzibile de a fi comis infracțiunea. Invocând art. 5 alineatele (1) și (3) din Convenție, reclamantul se plânge de detenția sa și de durata acesteia. El indică insuficiența și caracterul abstract al motivelor reținute de instanța de judecată pentru a-i ordona menținerea în detenție, precum și utilizarea motivațiilor stereotipate. Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamantul se plânge că acțiunea în opoziție împotriva menținerii sale în detenție și a insuficienței motivelor reținute de instanța de judecată pentru a-și respinge opozițiile. De asemenea, se plânge de examinările regulate ale detenției sale provizorii efectuate de instanța de judecată. Printr-o scrisoare din 15 iulie 2011, reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că detenția sa nu a fost examinată în timpul procedurii în fața Curții de Casație. Invocând art. 5 alineatul (5) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa unei ineficiențe în dreptul intern a unei căi de reparare a deținerilor neregulamentare în caz de condamnare. În scrisoarea sa din 15 iulie 2011, invocând art. 6 din convenție, reclamantul se plânge de modul în care se desfășoară deliberările la Curtea de Casație. Invocând întotdeauna art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge, în opinia sa, de prelungirea excesivă și nejustificată a procedurii din cauza perioadei petrecute în așteptarea pregătirii raportului Institutului de Medicină Legală. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul se plânge de practica generalizată din Turcia privind utilizarea detenției provizorii ca mijloc de pedeapsă. În cele din urmă, invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu dispune de o cale de atac eficientă pentru a-și prezenta obiecțiile întemeiate pe articolele 5 și 6. Procedura de opoziție prin care reclamantul a încercat să conteste deciziile de menținere în detenție provizorie a fost conformă cu cerințele prevăzute la art. 5 alineatul (4) din convenție În conformitate cu art. 5 alineatul (5) din Convenție, reclamantul avea dreptul efectiv și sancționat în justiție de a obține despăgubiri pentru deținerea sa, pe care îl consideră contrar articolului 5 § 3 și 4.

DEUXIÈME SECTION

Requête n

o

30182/10

Salih ERDOĞU

contre la Turquie

introduite le 20 mai 2010

EXPOSÉ DES FAITS

EN FAIT

Le requérant, M. Salih Erdoğu, est un ressortissant turc, né en 1953 et résidant à İzmir. Il a été représenté devant la Cour par M

e

A. Sürücü, avocat à İzmir.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 21 septembre 2008, le requérant, soupçonné d’abus sexuel sur deux mineures, fut arrêté et placé en garde à vue.

Le 22 septembre 2008, il fut traduit devant le tribunal d’instance pénal d’Izmir lequel ordonna sa mise en détention provisoire compte tenu de la nature de l’infraction reprochée et de l’état des preuves en vertu des articles 100 et 101 du code de procédure pénale turc.

Le 25 septembre 2008, l’avocat du requérant fit opposition contre la décision de la mise en détention et demanda la remise en liberté de son client. Cette opposition fut rejetée par le tribunal à une date non précisée.

A une date non précisée toujours, le procureur de la République d’Izmir («

le procureur

») inculpa le requérant d’abus sexuel sur mineur et de privation de liberté d’un mineur à des fins sexuelles et requit sa double condamnation pour ces faits envers chaque mineur en vertu des articles 103 §§ 1, 4 et 6, 43, 53, 63, ainsi que des articles 109 §§ 2, 3(f) et 5, 43 et 53 du code pénal turc par renvoi de l’article 103 § 1-a du code.

Le 17 décembre 2008, la cour d’assises d’Izmir («

la cour d’assises ») tint sa première audience. Relevant que les crimes reprochés étaient des crimes contre la morale publique, elle décida le huis clos. Elle entendit le requérant et les victimes en leurs déclarations. Au terme de l’audience, la cour ordonna le maintien en détention du requérant compte tenu de la persistance des conditions énoncées à l’article 100 du code de procédure pénale.

Le 22 janvier 2009, les deux mineures victimes firent l’objet d’examens médicaux dans un hôpital qui montrèrent que leur santé psychologique s’était détériorée suite aux faits.

A l’audience du 11 février 2009, le fils du requérant et la grand-mère d’une des mineures furent entendus comme témoins. La cour d’assises décida de demander à l’Institut de médecine légale un rapport sur l’existence d’une détérioration de la santé physique et mentale des mineures en raison des faits reprochés au requérant. Au terme de l’audience, la cour ordonna le maintien en détention du requérant compte tenu de la persistance des conditions énoncées à l’article 100 du code de procédure pénale.

Le 11 mars 2009,

la cour d’assises procéda à un examen d’office de la détention du requérant et ordonna son maintien en détention

.

A l’issue de l’audience du 9 avril 2009, la cour d’assises décida d’attendre le rapport de l’Institut de médecine légale et ordonna la prolongation de la détention du requérant au motif de la persistance des conditions énoncées à l’article 100 du code de procédure pénale.

Le 7 mai 2009, dans le cadre de l’examen d’office, la cour d’assises ordonna le maintien en détention du requérant.

Lors de l’audience du 4 juin 2009, l’avocat du requérant demanda la remise en liberté du requérant en soutenant que la détention, prévue comme une mesure provisoire, se transformait en une punition en l’espèce. Au terme de cette audience, la cour d’assises décida d’attendre le rapport de l’Institut de médecine légale et ordonna la prolongation de la détention du requérant compte tenu de la nature de l’infraction reprochée, de l’état des preuves et de la persistance des conditions énoncées à l’article 100 du code de procédure pénale.

Le 1

er

juillet 2009, dans le cadre de l’examen d’office, la cour d’assises ordonna le maintien en détention du requérant.

Lors de l’audience du 30 juillet 2009, l’avocat du requérant, relevant que le dépôt du rapport de l’Institut de médecine légale serait retardé, demanda la remise en liberté du requérant sous caution avec interdiction de quitter le pays. Au terme de cette audience, la cour d’assises décida d’attendre le rapport de l’Institut de médecine légale et ordonna la prolongation de la détention du requérant compte tenu de la nature de l’infraction reprochée et du fait que toutes les preuves n’étaient pas encore recueillies et de la persistance des conditions énoncées à l’article 100 du code de procédure pénale.

Le 27 août 2009, dans le cadre de l’examen d’office, la cour d’assises ordonna le maintien en détention du requérant.

A l’audience du 24 septembre 2009, le rapport de l’Institut de médecine légale n’étant toujours pas arrivé, l’avocat du requérant demanda la remise en liberté du requérant sous contrôle judiciaire. Au terme de cette audience, la cour d’assises décida d’attendre le rapport de l’Institut de médecine légale, rejeta la demande de remise en liberté du requérant et ordonna la prolongation de la détention du requérant compte tenu de la nature de l’infraction reprochée, du fait que les actes imputés au requérant étaient multiples, du seuil minimum de la peine prévue pour le crime reproché et de la persistance des conditions énoncées à l’article 100 du code de procédure pénale.

Le 21 octobre 2009, dans le cadre de l’examen d’office, la cour d’assises ordonna le maintien en détention du requérant.

A l’audience du 19 novembre 2009, l’avocat du requérant répéta sa demande de remise en liberté du requérant sous caution et contrôle judiciaire. La cour d’assises, dans l’attente du rapport de l’Institut de médecine légale, ordonna la prolongation de la détention du requérant compte tenu de la nature de l’infraction reprochée, du fait que les actes imputés au requérant étaient multiples, du seuil minimum de la peine prévue pour le crime reproché et de la persistance des conditions énoncées à l’article 100 du code de procédure pénale.

A l’audience du 7 janvier 2010, la cour d’assises décida encore d’attendre le rapport de l’Institut de médecine légale et ordonna la prolongation de la détention du requérant compte tenu de la nature de l’infraction, de l’état des preuves, du fait qu’il s’agissait d’une infraction visée par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale et du risque de fuite de l’accusé.

Le 11 janvier 2010, l’avocat du requérant forma opposition contre la décision du 7 janvier 2010 relative au maintien en détention de son client en affirmant que les dépositions des mineures, qui constituaient la base de la détention et du procès du requérant, étaient pleines de contradictions et que les motifs invoqués par la cour pour la prolongation de la détention n’étaient pas fondés. Cette opposition fut rejetée par la cour d’assises à une date non précisée.

A l’audience du 4 mars 2010, la cour d’assises prit acte du dépôt du rapport demandé à l’Institut de médecine légale. Le rapport, daté du 4

janvier 2010, concluait que les deux mineures souffraient des troubles liés au stress post-traumatique. Lors de cette audience, le procureur rendit son avis sur le fond dans lequel il demanda la condamnation du requérant pour abus sexuel sur mineures et pour privation de liberté d’une mineure à des fins sexuelles. A l’issue de cette audience, la cour ordonna la prolongation de la détention du requérant compte tenu de la nature de l’infraction, de l’état des preuves, du fait qu’il s’agissait d’une infraction visée par l’article

100 § 3 du code de procédure pénale et du risque de fuite de l’accusé.

Le 10 mars 2010, l’opposition du 8 mars 2010 formée par l’avocat du requérant contre la décision du 4 mars 2010 relative au maintien en détention du requérant fut écartée par la cour d’assises compte tenu de la nature de l’infraction, de la peine prévue aux articles concernés du code pénal, du nombre élevé des chefs de renvoi que le procureur avait invoqués, du risque de fuite et du contenu du dossier. La cour statua sur dossier après avoir obtenu l’avis écrit du procureur.

Par un jugement du 1

er

avril 2010 rendu par la cour d’assises, le requérant fut condamné doublement à quinze ans et sept mois d’emprisonnement pour abus sexuel sur mineures et encore doublement à six ans et trois mois d’emprisonnement pour privation de liberté d’une mineure à des fins sexuelles.

Le requérant se pourvut en cassation.

Le 17 février 2011, la Cour de cassation tint une audience suite à laquelle elle adopta un arrêt confirmant le jugement rendu en première instance avec rectification du quantum de la peine infligée au requérant, remplacé par 13

ans et quatre mois d’emprisonnement. Cet arrêt fut notifié au requérant le 23

février 2011.

B.

Le droit interne pertinent

Selon l’article 100 du code de procédure pénale turc, la mise en détention provisoire d’une personne n’est possible que s’il existe de forts soupçons quant à la commission par la personne concernée de l’infraction reprochée et s’il existe un motif de détention, à savoir le risque de fuite ou d’altération des preuves. Cela étant, pour certains délits particulièrement graves parmi lesquels figure celui reproché au requérant, l’article 100 § 3 indique que l’on peut présumer l’existence de motifs de détention (risque de fuite et/ou d’altération des preuves) lorsqu’il existe des raisons plausibles de soupçonner l’intéressé d’avoir commis l’infraction.

GRIEFS

Invoquant l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de sa mise en détention et de la durée de celle-ci. Il dénonce l’insuffisance et le caractère abstrait des motifs retenus par la cour d’assises pour ordonner son maintien en détention ainsi que l’utilisation de motivations stéréotypées.

Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint de l’ineffectivité du recours en opposition contre son maintien en détention et de l’insuffisance des motifs retenus par la cour d’assises pour écarter ses oppositions. Il se plaint aussi des examens réguliers de sa détention provisoire, effectués d’office par la cour d’assises.

Par une lettre du 15 juillet 2011, le requérant se plaint aussi du fait que sa détention n’a pas été examinée pendant la procédure devant la Cour de cassation.

Invoquant l’article 5 § 5 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence sinon de l’inefficacité en droit interne d’une voie de réparation des détentions irrégulières en cas de condamnation.

Dans sa lettre du 15 juillet 2011, invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la manière dont se déroulent les délibérations à la Cour de cassation.

Invoquant toujours l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la prolongation, selon lui, excessive et injustifiée de la procédure en raison de la période passée dans l’attente de la préparation du rapport de l’Institut de médecine légale.

Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant se plaint de la pratique généralisée en Turquie concernant l’emploi de la détention provisoire comme un moyen de punition.

Enfin,

invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas disposer d’un recours effectif pour présenter ses griefs tirés des articles

5 et 6.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

La procédure d’opposition au travers de laquelle le requérant a cherché à contester les décisions de maintien en détention provisoire était-elle conforme aux exigences de l’article 5 § 4 de la Convention

?

2.

Le requérant avait-il, comme l’exige l’article 5 § 5 de la Convention, un droit effectif et sanctionnable en justice à obtenir réparation pour sa détention, qu’il estime contraire à l’article 5 §§ 3 et 4

?