Secțiunea a doua Cerere nr. 8441/09 Veysi ARANCAK împotriva Turciei introdusă la 30 ianuarie 2009 EXPOSAT DE FAPT, recurentul, dl Veysi Arancak, este un resortisant turc născut în 1990 și rezident în Istanbul. Este reprezentat în fața Curții de către dl Akmeșe, avocat la Istanbul. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La momentul faptelor, reclamantul era minor. La 4 noiembrie 2008, reclamantul, aflat în responsabilitatea unei organizații ilegale, a fost arestat și pus în custodie de către forțele de securitate ale statului. El a fost condus la secția de poliție pentru minori. La 5 noiembrie 2008, polițiștii au efectuat un control de identitate al reclamantului în prezența unui avocat. La 6 noiembrie 2008, reclamantul a fost audiat de procurorul Republicii Dahja ( Judecătorul a dispus plasarea în detenție provizorie a reclamantului, având în vedere existența unor suspiciuni puternice cu privire la comisia pentru infracțiuni care i-au fost reproșate (apartenență la o organizație ilegală și degradarea bunurilor) și faptul că: a făcut obiectul unei infracțiuni prevăzute la art. 100 din Legea privind procedurile penale. Prin actul de punere sub acuzare din 7 noiembrie 2008, procurorul l-a acuzat pe reclamant de apartenență la o organizație ilegală și degradare a bunurilor. La data de 10 noiembrie 2008, Comisia a formulat o opoziție împotriva hotărârii de detenție provizorie și a solicitat eliberarea sa. Prin decizia din 28 noiembrie 2008, tribunalul de judecată a respins opoziția fără a ține de cuvânt și după ce a primit avizul procurorului, aviz care nu a fost comunicat reclamantului. La 4 noiembrie 2009, reclamantul a formulat o opoziție împotriva deciziei de menținere în detenție provizorie pronunțată la 11 martie 2009 și a solicitat eliberarea sa din închisoare. Prin decizia din 23 noiembrie 2009, tribunalul dassisses special d a respins opoziția fără a ține de cuvânt și după ce a primit avizul procurorului, aviz care nu a fost comunicat reclamantului. La 14 iunie 2010, reclamantul a formulat o opoziție împotriva deciziei de menținere în detenție provizorie adoptată la 9 iunie 2010. Invocând art. 5 alineatul (3) din convenție și art. 37 din Convenția Națiunilor Unite privind drepturile copilului, a solicitat eliberarea sa. La 26 iulie 2010, reclamantul a solicitat să fie judecat de Curtea pentru minori și a solicitat, de asemenea, eliberarea sa. Printr-o decizie din 2 august 2010, instanța de judecată specială a respins cererea reclamantului, ținând cont de starea probelor conținute în dosar, de existența unor suspiciuni puternice cu privire la comiterea infracțiunilor reprovocate și de faptul că aceasta se referă la o infracțiune menționată la art. 100 din Legea privind procedurile penale. La 24 septembrie 2010, tribunalul special al statului de drept al statului a declarat că, de la modificarea legislativă care a avut loc după intrarea în vigoare, minorii nu mai puteau fi judecați prin intermediul unor cursuri speciale de muncă. Prin urmare, declarând incompetentă, aceasta a transmis dosarul în fața tribunalului de judecată pentru minorii din Bakurköy și a dispus eliberarea provizorie a reclamantului. Potrivit elementelor dosarului, procedura penală este încă în curs de desfășurare în fața tribunalului pentru minorii din Bakurköy. GRIFS Invocând art. 5 alineatul (3) din convenție, reclamantul se plânge mai întâi că a fost ținut în detenție provizorie în timp ce . De asemenea, el reproșează instanței de judecată că este pronunțat în favoarea prelungirii detenției sale fără să fi examinat posibilitatea unor măsuri alternative la detenție, în timp ce, în opinia sa, nu exista niciun risc de evadare. El se plânge că nu a luat în considerare în fața instanței de judecată numai la patru luni după arestarea sa. Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamantul se plânge apoi de neajunsuri procedurale în cadrul acțiunii în opoziție, reproșând astfel instanței de judecată că a examinat opoziția sa la dosar, fără a fi ținut în detenție, și că a răspuns la avizul procurorului, aviz care nu i-ar fi fost comunicat. Această situație a adus atingere principiului egalității armelor. În plus, nici recurentul, nici reprezentantul său nu ar fi avut posibilitatea de a participa la procedura de opoziție. Invocând art. 5 alin. (5) din Convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, că nu a recurs la despăgubiri. În plus, acesta susține că durata procedurii penale a încălcat art. 6 din convenție și se plânge că nu a recurs efectiv, în sensul articolului 13 din convenție, la contestarea detenției provizorii și a duratei procedurii. În cele din urmă, invocând art. 6 alineatul (2) din Convenție, el susține că menținerea sa în detenție, în lipsa oricărei dovezi, a încălcat principiul prezumției de nevinovăție garantat prin art. 6 alineatul (2) din Convenție. 20817/04, 6 mai 2008), durata detenției provizorii suferită de reclamant este compatibilă cu obligația de judecată într-un termen rezonabil, în sensul art. 5 alin. (3) din Convenție? Guvernul este invitat să furnizeze informații cu privire la condițiile de detenție ale reclamantului înainte de majoritatea acestuia, în special cu privire la dacă a fost deținut separat de deținuții majori. A avut reclamantul la dispoziția sa, după cum se prevede la art. 5 alin. (4) din Convenție, o acțiune efectivă prin care putea contesta plasarea și menținerea sa în detenție provizorie? În special, procedura de opoziție a îndeplinit cerințele procedurale ale acestei dispoziții și dreptul reclamantului de a fi ascultat la intervale rezonabile de către instanța sesizată cu privire la o acțiune împotriva detenției (a se vedea Knebl c. Republica Cehă, nr. 20157/05, § 85, 28 octombrie 2010) În conformitate cu art. 5 alineatul (5) din Convenție, reclamantul avea un drept efectiv și sancționat în justiie de a obține despăgubiri pentru detenia sa, pe care îl consideră contrar articolului 5 alineatele (3) și (4) Durata procedurii penale urmate în speță este compatibilă cu obligaia de judecare într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenie? A avut reclamantul la dispoziția sa, după cum se prevede la art. 13 din Convenție, o acțiune internă efectivă prin care și-ar fi putut formula interdicția de necunoaștere a art. 6 din Convenție?
Requête n
o
8441/09
Veysi ARANCAK
contre la Turquie
introduite le 30 janvier 2009
Le requérant, M. Veysi Arancak, est un ressortissant turc né en 1990 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M
e
İ. Akmeșe, avocat à Istanbul.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
A l’époque des faits, le requérant était mineur.
Le 4 novembre 2008, le requérant, soupçonné d’appartenance à une organisation illégale, fut arrêté et placé en garde à vue par les forces de sécurité d’Istanbul. Il fut conduit au commissariat pour les mineurs.
Le 5 novembre 2008, les policiers procédèrent à un contrôle d’identité du requérant en présence d’un avocat.
Le 6 novembre 2008, le requérant fut entendu par le procureur de la République d’Istanbul («
le procureur
»). Dans sa déposition, il nia les faits reprochés.
Traduit le même jour devant le juge assesseur, il rejeta à nouveau les accusations dirigées contre lui. Le juge assesseur ordonna le placement en détention provisoire du requérant compte tenu de l’existence de forts soupçons quant à la commission des infractions qui lui étaient reprochées (appartenance à une organisation illégale et dégradation de biens) et du fait qu’il s’agissait d’une infraction visée par l’article 100 de la loi sur la procédure pénale.
Par un acte d’accusation du 7 novembre 2008, le procureur inculpa le requérant pour appartenance à une organisation illégale et dégradation de biens.
Le 10 novembre 2008, l’intéressé forma opposition contre la décision de placement en détention provisoire et demanda sa remise en liberté. Par une décision du 28 novembre 2008, la cour d’assises spéciale d’Istanbul rejeta l’opposition sans tenir d’audience et après avoir recueilli l’avis du procureur, avis qui ne fut pas communiqué au requérant.
Le 4 novembre 2009, le requérant forma opposition contre la décision de maintien en détention provisoire prononcée le 11 mars 2009 et demanda sa remise en liberté. Par une décision du 23 novembre 2009, la cour d’assises spéciale d’Istanbul rejeta l’opposition sans tenir d’audience et après avoir recueilli l’avis du procureur, avis qui ne fut pas communiqué au requérant.
Le 14 juin 2010, le requérant forma opposition contre la décision de maintien en détention provisoire prise le 9 juin 2010. Invoquant l’article 5 §
3 de la Convention et l’article 37 de la Convention des Nations unies relative aux droits de l’enfant, il demanda sa remise en liberté. Par une décision du 22
juin 2010, la cour d’assises spéciale d’Istanbul, statuant sur dossier, rejeta l’opposition, après avoir recueilli l’avis du procureur, avis qui ne fut pas communiqué au requérant.
Le 26 juillet 2010, le requérant demanda à être jugé par la cour d’assises pour mineurs. Il demanda aussi sa remise en liberté.
Par une décision du 2 août 2010, la cour d’assises spéciale d’Istanbul rejeta la demande du requérant compte tenu de l’état des preuves contenues dans le dossier, de l’existence de forts soupçons quant à la commission des infractions reprochées et du fait qu’il s’agissait d’une infraction visée par l’article 100 de la loi sur la procédure pénale.
Le 24 septembre 2010, la cour d’assises spéciale d’Istanbul releva que, depuis la modification législative intervenue postérieurement à l’infraction, les mineurs ne pouvaient plus être jugés par des cours d’assises spéciales. Se déclarant par conséquent incompétente, elle transmit le dossier à la cour d’assises pour mineurs de Bakırköy et ordonna la mise en liberté provisoire du requérant.
D’après les éléments du dossier, la procédure pénale est toujours pendante devant la cour d’assises pour mineurs de Bakırköy.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint d’abord d’avoir été maintenu en détention provisoire alors qu’il était mineur. Il reproche également à la cour d’assises de s’être prononcée en faveur de la prolongation de sa détention sans avoir examiné la possibilité de mesures alternatives à la détention alors qu’il n’y avait, selon lui, pas de risque de fuite. Il se plaint aussi de n’avoir comparu devant la cour d’assises que quatre mois après son arrestation.
Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint ensuite de manquements procéduraux dans le cadre du recours en opposition. Il reproche ainsi à la cour d’assises d’avoir examiné son opposition sur dossier, sans avoir tenu d’audience, et d’avoir recueilli l’avis du procureur, avis qui ne lui aurait pas été communiqué. Cette circonstance a, selon l’intéressé, porté atteinte au principe de l’égalité des armes. De plus, ni le requérant ni son représentant n’auraient eu la possibilité de participer à la procédure d’opposition.
Invoquant l’article 5 § 5 de la Convention, le requérant se plaint en outre de ne pas avoir disposé d’un recours en indemnisation.
Il soutient de surcroît que la durée de la procédure pénale a enfreint l’article 6 de la Convention et se plaint de ne pas avoir disposé d’un recours effectif, au sens de l’article 13 de la Convention, pour contester sa détention provisoire ainsi que la durée de la procédure.
Enfin, invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, il soutient que son maintien en détention, en l’absence selon lui de toute preuve, a méconnu le principe de la présomption d’innocence garanti par l’article 6 § 2 de la Convention.
1.
A la lumière de l’affaire
Nart c. Turquie
(n
o
20817/04, 6 mai 2008), la durée de la détention provisoire subie par le requérant est-elle compatible avec l’obligation de jugement dans un «
délai raisonnable
», au sens de l’article 5 § 3 de la Convention
?
Le Gouvernement est invité à fournir des informations sur les conditions de détention du requérant avant sa majorité, notamment sur la question de savoir s’il a été détenu séparément des prisonniers majeurs.
2.
Le requérant avait-il à sa disposition, comme l’exige l’article 5 § 4 de la Convention, un recours effectif au moyen duquel il pouvait contester son placement et son maintien en détention provisoire
?
En particulier, la procédure d’opposition a-t-elle satisfait aux exigences procédurales de cette disposition et le droit du requérant d’être entendu à des intervalles raisonnables par le juge saisi d’un recours contre la détention a-t-il été respecté (voir
Knebl c. République tchèque
, n
o
20157/05, § 85, 28
octobre 2010)
?
3.
Le requérant avait-il, comme l’exige l’article 5 § 5 de la Convention, un droit effectif et sanctionnable en justice à obtenir réparation pour sa détention, qu’il estime contraire à l’article 5 §§ 3 et 4
?
4.
La durée de la procédure pénale suivie en l’espèce est-elle compatible avec l’obligation de jugement dans un «
délai raisonnable
», au sens de l’article 6 § 1 de la Convention
?
5.
Le requérant avait-il à sa disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel il aurait pu formuler son grief de méconnaissance de l’article 6 de la Convention
?