SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 34792/04 prezentate de Kurban KAVCICOULU împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 31 ianuarie 2012 într-o cameră compusă din Danutė Jočienė, președinte, Dragoljub Popović, Isabelle Berro-Lefevre, András Sajó, Ișl Karakaș, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători; și a lui Stanley Naismith, grefierul secțiunii, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 august 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Recurentul, dl Kurban Kavcćoui, este un resortisant turc născut în 1936 și rezident în Elmshorn (Germania). Acesta a fost reprezentat în fața Curții de către dl Narman, avocat în Hamburg. Guvernul turc ( mai) a fost reprezentat de agentul său. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul parcelei n 158 din Kartal (Istanbul). La 20 februarie 1986, Consiliul municipal din Kartal a adoptat o decizie privind cesiunea cu titlu gratuit a 349 m de la acest teren la municipalitate pentru amenajarea unei străzi. În schimb, municipalitatea va elibera reclamantului, la 3 iulie 1986, un permis de construcție și, pe restul terenului său, l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Între timp, la 26 decembrie 1985, consiliul municipal a decis să modifice planul de urbanism, în special să mute traseul străzii pe marginea parcelei reclamantului. Această decizie a fost validată de municipalitate și de primar la 25 iulie și, respectiv, 8 septembrie 1986. Această modificare elibera 70 m din 349 cedate de reclamant. martie 1988, Consiliul municipal a efectuat vânzarea celor 70 m în cauză proprietarului terenului n 363, situat pe cealaltă parte a străzii. La o dată nespecificată, reclamantul sesizează instanța administrativă d La 17 iulie 1991, tribunalul administrativ concluzionează că modificarea traseului străzii nu corespundea unui obiectiv de interes public. Având în vedere că modificările aduse planului nu erau conforme cu dreptul, acesta a anulat actele atacate. El a considerat că modificarea în litigiu a avut ca rezultat amputarea unei părți din spațiul acordat reclamantului în permisul de construcție În plus, tribunalul a considerat că modificarea în cauză fusese realizată în principal în beneficiul parcelei n La 29 septembrie 1992, Consiliul de Stat a confirmat această hotărâre. Dosarul nu conține o copie a unei notificări a reclamantului acestei hotărâri. La 20 decembrie 1999, tribunalul corecțional da A recunoscut trei oficiali ai Serviciului de l'aurbanism al municipiului vinovat de abuz de putere și i-a condamnat la închisoare cu suspendare. El le-a reproșat că nu a executat judecata tribunalului administrativ până la mai bine de 14 februarie 1995. Acesta s-a bazat pe un raport de expertiză întocmit la 8 martie 1999, care cita, printre altele, un extras din rejudecare al Consiliului de Stat care confirma retrimiterea în judecată a responsabililor municipali. Potrivit acestei hotărâri, hotărârea din 17 iulie 1991 anulase modificarea planului din 10 mai 1985 privind cesiunea cu titlu gratuit a terenului către municipalitate. La 23 octombrie 2001, municipalitatea a adoptat un plan de afaceri, care nu a fost validat de către orașul din Istanbul. Ulterior, reclamantul a adresat mai multe cereri autorităților pentru a denunța acțiunile agenților municipali. Hotărârea administrațiilor locale, considerând că obiectul plângerilor era identic cu cel al procedurii penale la sfârșitul căreia fuseseră condamnați agenții, consideră că nu era necesar să se deschidă o nouă anchetă pe această temă. În martie 2003, conducerea administrațiilor locale ale Ministerului de Interne a numit un inspector care să șteargă cazul reclamantului. În raportul său întocmit la 20 iunie 2003, inspectorul desemnat considera că vânzarea către o treime a unei părți a terenului cedat de reclamant cu titlu gratuit putea fi analizată într-o îmbogățire fără cauză. Potrivit acestuia, modificarea planului a fost efectuată la scurt timp după cesiunea cu titlu gratuit, astfel încât să permită unor terți să construiască clădiri prin achiziționarea parțială a părții cedate. Prin urmare, acesta a vândut o parte din terenul în cauză proprietarului unei alte parcele în condiții care nu erau conforme cu scopul cedării cu titlu gratuit. Instanța de anulare care nu poate fi executată în practică mai puțin în măsura în care era imposibil să se facă lucrurile în starea lor din 1986 din cauza clădirilor construite între timp La 14 august 2003, Ministerul de Interne l-a informat pe reclamant cu privire la conținutul raportului inspectorului. La 4 mai 2006, municipalitatea a adoptat un plan de afaceri detaliat, în conformitate cu planul general de afaceri al orașului Da . Acest nou plan detaliat a fost notificat prin afișaj în perioada 15 mai - 13 iunie 2006. Conform noului plan, o parte din terenul rămas al reclamantului a fost alocat extinderii străzii, dar nu și clădirii construite în aceasta. Reclamantul și-a exprimat în scris de mai multe ori autoritățile cu privire la acest nou plan de amenajare a terenului, reproșându-le acestora că au căutat, prin intermediul acestui nou plan, să ascundă neregulile comise de acestea. El și-a exprimat temerile de a-și vedea clădirea destinată demolării. Acțiuni în despăgubire Așa cum reiese din dosar, reclamantul a introdus, între timp, în 1994, o acțiune în despăgubire în fața instanței administrative La 22 iunie 1995, tribunalul administrativ a respins cererea de nerespectare a normelor procedurale. La 3 decembrie 2001, reclamantul a atribuit primarul Kartal din nou în fața instanței administrative în vederea obținerii unei indemnizații pentru nu executarea hotărârii din 17 iulie 1991. La 15 mai 2002, Tribunalul Administrativ l-a decăzut pentru a fi forchis. El a considerat că hotărârea Consiliului de Primă Instană a fost notificată reclamantului la 13 noiembrie 1992 și că, la diferite date, acesta a solicitat administraiei executarea acestei hotărâri. El a indicat apoi că, după ce administrația își lăsase fără răspuns cererea din 14 ianuarie 1993, reclamantul sesizase instanța cu privire la o cerere de despăgubire. Or, potrivit Tribunalului, această cerere fusese respinsă pentru a fi forțată printr-o hotărâre din 22 iunie 1995, devenită definitivă prin respingerea cererii de rectificare a hotărârii, iar această decizie fusese notificată reclamantului la 28 iunie 1995. Aprilie 1998. Tribunalul administrativ concluzionează că, noua acțiune introdusă de reclamant având același obiect, a trebuit să se respingă această cerere și pentru întârziere. La 13 februarie 2004, Consiliul de ¡muncă a respins recursul în casare formulat de către persoana în cauză. GRIFS Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile din cauza executării de către autoritățile naționale a hotărârii instanței administrative din 17 iulie 1991. El solicită restituirea terenului său de 349 sau reținerea unui tîlc de o valoare corespunzătoare valorii actuale a acestui teren. El nu invocă nici un articol din Convenție sau din protocoalele sale. ÎN DREPT Reclamantul susține că executarea de către autoritățile naționale a hotărârii din 17 iulie 1991 a adus atingere dreptului său de a respecta bunurile sale. El nu invocă nicio dispoziție a Convenției sau a Protocoalelor sale. Curtea consideră că este oportun să se examineze acest aspect sub aspectul articolului 6 din convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. Guvernul excită neobosirea căilor de atac; în opinia sa, recurentul putea intenta un proces la municipalitate pentru executarea hotărârii în cauză. Acesta adaugă că municipalitatea și-a modificat decizia din 20 februarie 1986, obiect al prezentei cauze, prin adoptarea unui nou plan de dezvoltare urbană în 2006, iar reclamantul nu a reacționat împotriva acestui ultim act al municipalității, în timp ce, potrivit guvernului, putea sesiza instanțele administrative în vederea fie a obține anularea acestui act, fie a solicita despăgubiri. Guvernul observă că cesiunea cu titlu gratuit se face cu acordul reclamantului și că, în schimb, se poate elibera un permis de construcție. El adaugă că reclamantul nu a solicitat niciodată restituirea părții cedate și nici o compensație. Sugerând planul care reprezintă situația actuală, acesta subliniază că partea cedată a terenului a fost efectiv utilizată pentru amenajarea străzii și că nu există nici o intruziune în clădirea ridicată de solicitant. Reclamantul susține că 349 m În opinia sa, în urma hotărârii din 17 iulie 1991, municipalitatea ar fi trebuit să utilizeze terenul pentru amenajarea străzii sau, în lipsa acestuia, să-i restituie cele 349 m în această privință, se plânge și de respingerea cererii sale de despăgubire. El adaugă că, în urma adoptării noului plan de urbanism, strada intră acum în clădirea sa, care s-ar afla astfel sub amenințarea demolării parțiale. În ceea ce privește noul plan adoptat în 2006, acesta a informat autoritățile cu privire la procedura de adoptare a acestui plan și a precizat că nu a fost informat cu privire la notificarea făcută prin mijloace de comunicare, chiar dacă ar fi scris de mai multe ori autorităților. El susține în cele din urmă că, prin adoptarea acestui nou plan, municipalitatea încearcă să împiedice executarea hotărârii din 17 iulie 1991. Curtea ia notă de faptul că obiecțiunile reclamantului se pot rezuma în două puncte. Primul se referă la cele 349 m cedate de acesta cu titlu gratuit municipalității. Al doilea punct se referă la noul plan de urbanism adoptat la 4 mai 2006. În ceea ce privește primul punct, Curtea constată că reclamantul a cedat cu titlu gratuit o parte din terenul său municipalității pentru amenajarea străzii și că este acordat în schimb un permis de construcție. În același timp, consiliul municipal a decis să modifice traseul străzii și să îl deplaseze către terenul reclamantului. Curtea observă că, prin urmare, 70 pe terenul cedat de recurentul din cauza amenajării străzii, iar terenul reclamantului a suferit o amputare de o suprafață egală cu deportarea străzii către clădirea sa. La 17 iulie 1991, instanța administrativă a anulat decizia Consiliului municipal din 26 decembrie 1985, precum și modificarea planului realizată la 10 mai 1985. În primul rând, Curtea arată că decizia Consiliului Municipal din 26 decembrie 1985 nu se referea în niciun fel la cesiunea cu titlu gratuit efectuată de către municipalitate. În acest sens, hotărârea nu viza nici anularea cesiunii discutate, nici retrocesiunea acestui teren către reclamant. Prin urmare, decizia din 26 decembrie 1985 nu se poate baza pe anularea deciziei din 26 decembrie 1985 pentru a solicita restituirea părții cedate cu titlu gratuit. În ceea ce privește modificarea planului din 10 mai 1985 și anulată prin hotărârea din 17 iulie 1991, Curtea consideră că este imposibil să se determine cu certitudine care era obiectul său. Invitat să furnizeze explicații cu privire la acest aspect, guvernul a indicat că parcela reclamantului nu este afectată de această modificare a planului. Prin urmare, singurul element al dosarului de judecată, altul decât hotărârea din 17 iulie 1991, care face referire la modificarea planului din 10 mai 1985, este raportul de expertiză întocmit în cadrul procedurii penale. Potrivit acestui raport, modificarea în cauză se referă la cesiunea cu titlu gratuit a terenului către municipalitate. Prin urmare, este imposibil să se stabilească, din elementele dosarului, realitatea de la: anularea cedării cu titlu gratuit prin hotărârea din 17 iulie 1991. Cu toate acestea, să se presupună că anularea modificării din 10 Mai 1985 implică anularea cesiunii cu titlu gratuit și, prin urmare, retrocesiunea acesteia către reclamant, Curtea constată că prima cerere de despăgubire a reclamantului pentru neexecutarea hotărârii d a fost respinsă definitiv și că a fost notificată acesteia la 28 aprilie 1998. Or prezenta cerere a fost depusă la 27 august 2004, adică la mai mult de șase luni de la data respectivă. În această privință, trebuie subliniat faptul că a doua acțiune în despăgubire introdusă de recurent având același obiect ca primul, nu este de natură să suspende cursul termenului de șase luni. În plus, condamnarea penală a responsabililor municipalității pentru neexecutarea hotărârii din 17 iulie 1991 a avut loc la 20 De asemenea, în decembrie 1999, cu mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei cereri. În cele din urmă, Curtea consideră că raportul din partea inspectorului Ministerului de Interne care a ajuns la concluzia că soluția cea mai echitabilă ar consta în despăgubirea reclamantului nu are nicio forță obligatorie. Reclamantul nu se poate baza pe acest raport pentru a solicita restituirea terenului cedat sau o despăgubire. Prin urmare, prezentarea primului Õ al reclamantului, și anume neexecutarea hotărârii din 17 iulie 1991, este tardivă și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește noua modificare a planului de dezvoltare urbană de care se plânge recurentul, Curtea constată că municipalitatea Kartal a adoptat, la 4 mai 2006, acest plan în conformitate cu planul general de urbanism al orașului d Astfel cum reiese din elementele dosarului, reclamantul nu a introdus nicio acțiune în justiție în vederea anulării modificării în cauză și/sau în vederea obținerii unei despăgubiri. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declare Stanley Naismith Danutė Jočienė Grefier Președinte
de la requête n
o
34792/04
présentée par Kurban KAVCIOĞLU
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 31 janvier 2012 en une chambre composée de
:
Danutė Jočienė,
présidente,
Dragoljub Popović,
Isabelle Berro-Lefèvre,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 août 2004,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Kurban Kavcıoğlu, est un ressortissant turc né en 1936 et résidant à Elmshorn (Allemagne). Il a été représenté devant la Cour par M
e
F.
Narman, avocat à Hambourg. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est propriétaire de la parcelle n
o
158 située à Kartal (Istanbul).
Le 20 février 1986, le conseil municipal de Kartal adopta une décision relative à la cession, à titre gratuit, de 349 m
2
de ce terrain à la municipalité pour l’aménagement d’une rue. En contrepartie, la municipalité délivra au requérant, le 3 juillet 1986, un permis de construire et, sur le restant de son terrain, l’intéressé fit édifier un immeuble en conformité avec ce permis.
Entre-temps, le 26 décembre 1985, le conseil municipal avait décidé de modifier le plan d’urbanisme, notamment de déplacer le tracé de la rue bordant la parcelle du requérant. Cette décision fut validée par la ville et le maire d’Istanbul respectivement les 25 juillet et 8 septembre 1986. Cette modification libérait 70 m
2
des 349
m
2
cédés par le requérant. Le 1
er
mars 1988, le conseil municipal procéda à la vente des 70 m
2
en question au propriétaire de la parcelle n
o
363, située de l’autre côté de la rue.
A une date non précisée, le requérant saisit le tribunal administratif d’Istanbul («
le tribunal administratif
») d’une action en annulation de la modification de plan du 10 mai 1985 ainsi que de la modification de plan réalisée en application de la décision du conseil municipal du 26
décembre 1985.
Le 17 juillet 1991, le tribunal administratif conclut que la modification du tracé de la rue ne répondait pas à un objectif d’utilité publique. Considérant que les modifications apportées au plan n’étaient pas conformes au droit, il annula les actes attaqués. Il releva que la modification litigieuse avait pour conséquence d’amputer une partie de l’espace imposé au requérant dans le permis de construire
; l’intéressé se voyait ainsi contraint d’abandonner à la rue une partie de cet espace. Le tribunal releva en outre que la modification en question avait surtout été réalisée au profit de la parcelle n
o
159 attenante à la parcelle litigieuse, et dans le but d’éviter des transactions immobilières. Le 29 septembre 1992, le Conseil d’Etat confirma ce jugement. Le dossier ne contient pas de copie d’une notification au requérant de cet arrêt.
Le 20 décembre 1999, le tribunal correctionnel d’Istanbul («
le tribunal correctionnel
») reconnut trois responsables du service de l’urbanisme de la municipalité coupables d’abus de pouvoir et les condamna à des peines d’emprisonnement avec sursis. Il leur reprocha de n’avoir pas exécuté le jugement du tribunal administratif jusqu’au 14 février 1995. Il se fonda sur un rapport d’expertise établi le 8 mars 1999, qui citait entre autres un extrait de l’arrêt du Conseil d’Etat confirmant le renvoi en jugement des responsables municipaux. Selon cet arrêt, le jugement du 17 juillet 1991 avait annulé la modification de plan du 10 mai 1985 concernant la cession à titre gratuit du terrain à la municipalité.
Le 23 octobre 2001, la municipalité adopta un plan d’urbanisme, lequel ne fut pas validé par la ville d’Istanbul.
Par la suite, le requérant adressa plusieurs requêtes aux autorités pour dénoncer les agissements des agents municipaux. La direction des administrations locales, relevant que l’objet des plaintes était identique à celui de la procédure pénale au terme de laquelle les agents avaient été condamnés, estima qu’il n’y avait pas lieu d’ouvrir une nouvelle enquête à ce sujet.
En mars 2003, la direction des administrations locales du ministère de l’Intérieur ordonna à un inspecteur d’éclaircir l’affaire du requérant. Dans son rapport établi le 20 juin 2003, l’inspecteur désigné considérait que la vente à un tiers d’une partie du terrain cédé par le requérant à titre gratuit pouvait s’analyser en un enrichissement sans cause. Selon lui, la modification de plan avait été effectuée peu après la cession à titre gratuit, de manière à permettre à des tiers l’édification de bâtiments grâce à l’acquisition partielle de la partie cédée. L’inspecteur en déduisait que la municipalité avait acquis ce bien à titre gracieux au moyen de déclarations mensongères. Il relevait qu’elle avait ainsi vendu une partie du terrain en question au propriétaire d’une autre parcelle dans des conditions non conformes au but de la cession à titre gratuit. Le jugement d’annulation ne pouvant être exécuté dans la pratique – dans la mesure où il était impossible de rendre les choses en leur état de 1986 en raison des immeubles édifiés entre-temps –, l’inspecteur conclut qu’il serait équitable de donner au requérant un terrain équivalent ou de l’indemniser à hauteur de la valeur marchande des 349 m
2
cédés.
Le 14 août 2003, le ministère de l’Intérieur informa le requérant du contenu du rapport de l’inspecteur.
Le 4 mai 2006, la municipalité adopta un plan d’urbanisme détaillé en application du plan d’urbanisme général adopté par la ville d’Istanbul. Ce nouveau plan détaillé fut notifié par voie d’affichage du 15 mai au 13
juin 2006. Selon ce nouveau plan, une partie du terrain restant du requérant était affectée à l’extension de la rue, mais non pas l’immeuble qui y avait été édifié. Le requérant s’adressa par écrit à plusieurs reprises aux autorités au sujet de ce nouveau plan d’aménagement des sols, reprochant à celles-ci d’avoir cherché, par le biais de ce nouveau plan, à masquer les irrégularités commises par elles. Il y présenta ses craintes de voir son immeuble voué à la démolition.
Actions en dommages et intérêts
Ainsi qu’il ressort du dossier, le requérant avait entre-temps introduit, en
1994, une action en dommages et intérêts devant le tribunal administratif
; il demanda la réparation du préjudice subi par lui en raison de la non-exécution du jugement du 17 juillet 1991. Le 22 juin 1995, le tribunal administratif avait rejeté la demande pour non-respect des règles procédurales.
Le 3 décembre 2001, le requérant assigna à nouveau la mairie de Kartal devant le tribunal administratif en vue d’obtenir une indemnité pour la non
‑
exécution du jugement du 17 juillet 1991.
Le 15 mai 2002, le tribunal administratif le débouta pour forclusion. Il releva que l’arrêt du Conseil d’Etat confirmant le jugement d’annulation avait été notifié au requérant le 13 novembre 1992 et que l’intéressé avait, à différentes dates, demandé à l’administration l’exécution de ce jugement. Il indiqua ensuite que, après que l’administration avait laissé sans réponse sa requête du 14 janvier 1993, le requérant avait saisi le tribunal d’une demande en réparation. Or, d’après le tribunal, cette demande avait été rejetée pour forclusion par un jugement du 22 juin 1995, devenu définitif par le rejet de la demande de rectification de l’arrêt, et cette décision avait été notifiée au requérant le 28
avril 1998. Le tribunal administratif conclut que, la nouvelle action introduite par le requérant ayant le même objet, il y avait lieu de rejeter cette demande également pour tardiveté. Le 13
février 2004, le Conseil d’Etat rejeta le pourvoi en cassation formé par l’intéressé.
Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens en raison de l’inexécution par les autorités nationales du jugement du tribunal administratif du 17 juillet 1991. Il réclame la restitution de son terrain de 349
m
2
ou le versement d’une indemnité d’un montant correspondant à la valeur actuelle de ce terrain. Il n’invoque aucun article de la Convention ou de ses Protocoles.
Le requérant soutient que l’inexécution par les autorités nationales du jugement du 17 juillet 1991 a porté atteinte à son droit au respect de ses biens. Il n’invoque aucune disposition de la Convention ou de ses Protocoles.
La Cour estime opportun d’examiner ce grief sous l’angle de l’article
6 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours
; d’après lui, le requérant pouvait intenter un procès à la municipalité pour faire exécuter le jugement en question. Il ajoute que la municipalité a modifié sa décision du 20 février 1986, objet de la présente affaire, par l’adoption d’un nouveau plan d’urbanisme en 2006, et que le requérant n’a pas réagi contre ce dernier acte de la municipalité alors qu’il pouvait, selon le Gouvernement, saisir les juridictions administratives en vue soit d’obtenir l’annulation de cet acte soit de demander réparation.
Le Gouvernement fait remarquer que la cession à titre gratuit s’est faite avec le consentement du requérant et que, en contrepartie, l’intéressé s’est vu délivrer un permis de construire. Il ajoute que le requérant n’a jamais demandé la restitution de la partie cédée ni une compensation.
Soumettant le plan qui représente la situation actuelle, il fait remarquer que la partie cédée du terrain a réellement été utilisée pour l’aménagement de la rue et qu’il n’y a aucune intrusion dans le bâtiment érigé par le requérant.
Le requérant soutient que les 349 m
2
cédés à la municipalité à titre gratuit n’ont pas été utilisés conformément à l’objectif initial, à savoir l’aménagement de la rue. Selon lui, à la suite du jugement du 17
juillet 1991, la municipalité aurait dû utiliser le terrain pour l’aménagement de la rue ou, à défaut, lui restituer les 349 m
2
. A cet égard, il se plaint aussi du rejet de sa demande d’indemnisation. Il ajoute que, à la suite de l’adoption du nouveau plan d’urbanisme, la rue empiète maintenant sur son immeuble qui se trouverait de ce fait sous la menace d’une démolition partielle. S’agissant du nouveau plan adopté en 2006, il dénonce l’irrégularité de la procédure d’adoption de ce plan et précise qu’il n’a pas été informé de la notification faite par voie d’affichage alors même qu’il aurait écrit à plusieurs reprises aux autorités. Il soutient enfin qu’en adoptant ce nouveau plan, la municipalité cherche à empêcher l’exécution du jugement du 17
juillet 1991.
La Cour note que les griefs du requérant peuvent se résumer en deux points. Le premier concerne les 349 m
2
cédés par lui à titre gratuit à la municipalité. Le deuxième point concerne le nouveau plan d’urbanisme adopté le 4 mai 2006.
Concernant le premier point, la Cour observe que le requérant a cédé – à titre gratuit – une partie de son terrain à la municipalité pour l’aménagement de la rue et qu’il s’est vu délivrer en contrepartie un permis de construire. Dans le même temps, le conseil municipal a décidé de modifier le tracé de la rue et de le décaler vers le terrain du requérant. La Cour note que, de ce fait, 70
m
2
du terrain cédé par le requérant n’étaient plus concernés par l’aménagement de la rue et que le terrain du requérant avait subi une amputation d’une surface égale au déport de la rue vers son immeuble. Le 17
juillet 1991, le tribunal administratif a annulé cette décision du conseil municipal du 26 décembre 1985 ainsi que la modification de plan réalisée le 10
mai 1985.
La Cour relève d’abord que la décision du conseil municipal du 26
décembre 1985 ne concernait aucunement la cession à titre gratuit opérée par l’intéressé au profit de la municipalité. Sur ce point, le jugement ne visait donc ni l’annulation de la cession discutée ni la rétrocession de ce terrain au requérant. Aussi l’intéressé ne saurait se fonder sur l’annulation de la décision du 26 décembre 1985 pour demander la restitution de la partie cédée à titre gratuit.
Quant à la modification de plan du 10 mai 1985 – également annulée par le jugement du 17 juillet 1991 –, la Cour estime qu’il est impossible de déterminer avec certitude quel était son objet. Invité à fournir des explications à ce sujet, le Gouvernement a indiqué que la parcelle du requérant n’était pas concernée par ladite modification de plan. Le requérant, quant à lui, n’a pas apporté d’explication. Ainsi, le seul élément du dossier – autre que le jugement du 17 juillet 1991 – qui fait référence à la modification de plan du 10 mai 1985 est le rapport d’expertise établi dans le cadre de la procédure pénale. Selon ce rapport, la modification en question se rapportait à la cession à titre gratuit du terrain à la municipalité. Il est donc impossible d’établir à partir des éléments du dossier la réalité de l’annulation de la cession à titre gratuit par le jugement du 17
juillet 1991. Toutefois, à supposer que l’annulation de la modification du 10
mai 1985 implique l’annulation de la cession à titre gratuit et donc sa rétrocession au requérant, la Cour note que la première demande d’indemnisation du requérant pour non-exécution du jugement d’annulation a été définitivement rejetée et qu’elle lui a été notifiée le 28 avril 1998. Or la présente requête a été introduite le 27 août 2004, soit plus de six mois après cette date. A cet égard, il convient de relever que la deuxième action en dommages et intérêts introduite par le requérant ayant le même objet que la première, elle n’est pas de nature à suspendre le cours du délai de six mois.
Par ailleurs, la condamnation pénale des responsables de la municipalité pour non-exécution du jugement du 17 juillet 1991 est intervenue le 20
décembre 1999, soit, là aussi, plus de six mois avant l’introduction de la présente requête.
Enfin, la Cour considère que le rapport de l’inspecteur du ministère de l’Intérieur ayant conclu que la solution la plus équitable consisterait à indemniser le requérant n’a aucune force contraignante. Le requérant ne saurait se fonder sur ce rapport pour exiger la restitution du terrain cédé ou une indemnisation.
Il s’ensuit que la présentation du premier grief du requérant, à savoir la non-exécution du jugement du 17 juillet 1991, est tardive et que ce grief doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Quant à la nouvelle modification du plan d’urbanisme dont se plaint le requérant, la Cour note que la municipalité de Kartal a, le 4 mai 2006, adopté ce plan conformément au plan d’urbanisme général de la ville d’Istanbul. Selon le nouveau plan d’urbanisme détaillé, la rue empiétait sur le terrain du requérant mais son immeuble n’était pas menacé. Ainsi qu’il ressort des éléments du dossier, le requérant n’a introduit aucune action en justice visant à l’annulation de la modification en question et/ou à l’obtention d’une indemnité. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article
35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stanley Naismith
Danutė Jočienė
Greffier
Présidente