Secțiunea a cincea Cerere nr. 53362/10 Giselle GARBO împotriva Franței introdusă la 9 septembrie 2010 EXPOSAT DE FAPT, reclamanta, dl Giselle Garbo, este un cetățean francez, născut în 1961 și rezident în Sausheim. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dl Hincker, avocat la Strasbourg. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Accidentul muncii cauzat de faulta de neiertat a angajatorului La 15 iulie 1986, reclamanta a fost angajată de Federația S. S. în calitate de agent de serviciu într-o casă de îngrijire pentru copii și adolescenți. La 30 decembrie 2000, ea a fost victima unui accident de muncă. Portalul pe care ea îl manipula s-a rotit și s-a bazat pe ea, provocând o fractură a femurului stâng și a încheieturii drepte. Prin hotărârea pronunțată la 30 septembrie 2003, Tribunalul pentru Afaceri Sociale al Înaltului Rhin consideră că accidentul de muncă din 30 decembrie 2000 a fost cauzat de vina de neiertat a angajatorului și a dispus o expertiză în scopul de a evalua prejudiciile corporale suferite de reclamantă. Incapacitatea și concedierea recurentei Printr-un aviz din 9 ianuarie 2006, medicul muncii a declarat reclamanta neadaptată la orice post din cadrul întreprinderii cu noțiunea de pericol imediat pentru persoana sa. La 20 februarie 2006, reclamanta a fost concediată pentru inaptitate la toate posturile din cadrul întreprinderii și imposibilitatea de a fi restantă. Cereri privind concediile plătite La 31 iulie 2003, recurenta și alți 18 angajați ai federației S.-S. au sesizat consiliul de prudioți al Mulhouse cu cereri de acordare a unor sume diferite pentru concedii plătite și ore suplimentare. Printr-o hotărâre din 18 octombrie 2005, instanța pud a declarat pretențiile lor inadmisibile ca urmare a principiului laicității în instanță, care impune reclamantului să solicite în aceeași procedură toate obligațiile sale, cu excepția cazului în care aceasta se referă la o revendicare care s-a născut sau care s-a produs numai după aceea (a se vedea articolele R. 516-1 și R. 516-2 din Codul muncii în mai multe state membre. Instanța a constatat că toți reclamanții, fără excepție, au introdus anterior acțiuni împotriva Federației S.-S. care erau încheiate pentru trei state membre printr-o hotărâre din 26 noiembrie 2002 și pentru ceilalți printr-o hotărâre din 17 noiembrie 2003. ; că cea mai recentă sesizare a fost datată din 9 aprilie 2003; că nu a fost sesizată cu privire la revendicările legate de retragerea concediilor plătite decât prin concluziile din 26 ianuarie 2004 și că aceste revendicări erau legate de concediile din perioada 1998-2002; că aceste revendicări nu au fost născute sau revelate ulterior sesizărilor anterioare; ; că, prin urmare, c a fost pe bună dreptate că angajatorul a sprijinit cererea de despăgubire. Cerere de despăgubire pentru pierderea de locuri de muncă formulată în stadiul de apel Recurenta a interjeta apel de judecată și a formulat o nouă cerere de acordare a sumei de 38 472 EUR (EUR) ca daune-interese, prevalându-se unei jurisprudențe a Curții de Casație din 17 mai 2006 potrivit căreia un salariat poate solicita o despăgubire pentru pierderea locului de muncă ca urmare a unei abateri de neiertat a angajatorului (a se vedea dreptul și practica internă relevante Prin hotărârea din 11 ianuarie 2007, Tribunalul de apel al Colmar a confirmat hotărârea, considerând că a fost pe bună dreptate faptul că consiliul de prudjești al lui Mulhouse declarase cererea privind concediile plătite ale reclamantei inadmisibile din cauza principiului nalității instanței și a declarat cererea nouă inadmisibilă pe motiv că încuviințarea cererii sale inițiale a fost imputată celorlalte cereri formulate în apel. O nouă cerere de despăgubire pentru pierderea de locuri de muncă formulată în fața consiliului de pud Într-o hotărâre din 29 ianuarie 2008, consiliul de autoritate a declarat cererea sa de despăgubire inadmisibilă pe motiv că, în ceea ce privește daunele-interese, această cerere a avut loc în cadrul la Prin hotărârea din 23 octombrie 2008, Curtea a Tribunalului din Colmar infirmă hotărârea, a declarat admisibilă cererea recurentei cu privire la despăgubirea prejudiciului său și a condamnat Federația S.-S. să plătească recurentei suma de 36 000 EUR ca daune-interese; Comisia a considerat că cererea de despăgubire a recurentei își găsea temeiul în concedierea pentru inaptitudine fizică notificată de către angajatorul din 20 februarie 2006; că aceasta trebuia să fie dedusă din hotărârea din 11 februarie 2006 În ianuarie a instanței judecătorești a lui Colmar declarând această cerere inadmisibilă pe motiv că nu putea fi anexată la o cerere ea însăși inadmisibilă, că aceasta nu putea face obiectul decât unei noi proceduri, așa cum a fost introdusă exact la 12 februarie 2007 de reclamantă în fața consiliului de prudioți al lui Mulhouse. Federația S.-S. se ocupa de casare. Printr-o hotărâre din 16 martie 2010, Curtea de Casație Cassa și-a anulat fără trimitere hotărârea pronunțată de Curtea a Colmar la 23 octombrie 2008, potrivit raționamentului care urmează Având în vedere articolul R. 1452-6 din Codul muncii Prevăzută conform acestui text, că toate cererile care derivă din contract între aceleași părți trebuie să facă obiectul aceleiași instanțe, fără ca aceasta să facă nici o distincție între dispozițiile prin care s-a pronunțat asupra primei instanțe (...) În acest fel, în timp ce prima instanță sa a fost stinsă de un efect al unei decizii care a devenit irevocabilă, care a declarat inadmisibilă cererea nouă formulată de salariată, iar art. R. 1452-5 [sic] din Codul muncii a împiedicat admisibilitatea unei cereri identice în fața unei instanțe de drept public, instanța de apel a încălcat, prin refuz de aplicare, regula menționată. Dreptul și practica internă relevantă Codul muncii Dispozițiile relevante din Codul muncii aplicabile în momentul faptelor se citesc după cum urmează Articolul R. 516-1 (noul articol R. 1452-6, creat prin Decretul nr. 2008-244 din 7 martie 2008) Toate cererile care derivă din contractul de muncă între aceleași părți trebuie, pe care le prezintă reclamantului sau pârâtului, să facă obiectul unei singure instanțe, cu excepția cazului în care temeiul pretențiilor se naște sau se descoperă numai după sesizarea consiliului de prudești. Articolul R. 516-2 (noul articol R. 1452-7 creat prin Decretul nr. 2008-244 din 7 martie 2008) Cererile noi care derivă din același contract de muncă sunt admisibile în orice caz, chiar și în recurs, fără a putea fi vorba despre lipsa tentativei de conciliere. Instanțele judecătorești care acționează în materie de pud mai puțin decât oricare alta cunosc toate cererile reconvenționale sau compensatorii care, prin natura lor, intră în competența lor, chiar dacă sunt formulate în cauză în recurs. Jurisprudența Camerei Sociale a Curții de Casație Cu privire la principiul legalității în instanță Prin hotărârea din 12 noiembrie 2003 (Cass. Soc., recurs nr. 01-41901), Curtea de Casație a respins un recurs pronunțat împotriva unei instanțe judecătorești judecătorești de a declara cererea unui salariat inadmisibil, în timp ce instanța anterioară fusese anulată pentru nepunerea în discuție a autorității de tutelă, în timp ce aceasta, în ciuda faptului că nu a fost pronunțată nici o decizie pe fond. Această hotărâre a dat naștere deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului. Beau Monsenior c. France 17779/04) din 23 octombrie 2007 printr-o hotărâre din 16 noiembrie 2010 (Cass. soc., recurs n 09-70.0404), Curtea de Casație a pronunțat și a anulat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță care infirmase o hotărâre a consiliului de prudimeni pe motiv că cea de-a doua sesizare a consiliului de pudimeni, în speță, deriva din același contract de muncă și se confrunta cu regula de legalitate a instanței, chiar dacă prima hotărâre nu a fost pronunțată pe fond, ci era limitată la anularea procedurii. Curtea de Casație a susținut cu această ocazie că regula de lacunitate a instanței care rezultă din art. R. 1452-6 din Codul muncii nu se aplică numai atunci când instanța anterioară este încheiată printr-o hotărâre pe fond. Pe de altă parte, în ceea ce privește despăgubirea prejudiciilor pentru pierderea locului de muncă datorate greșelii de neiertat a angajatorului printr-o hotărâre din 17 mai 2006 (Cass. Soc., 17 mai 2006, recursul nr. 47455), Curtea de Casație a susținut că, atunci când un salariat a fost concediat din cauza unei inaptitudini ca urmare a unei boli profesionale care a fost considerată a fi cauzată de o greșeală de neiertat a angajatorului, acesta are dreptul la o indemnizație care să repare pierderea locului său de muncă datorată acestei greșeli a angajatorului. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta se plânge că a fost privată de dreptul său de a avea acces la un tribunal. În special, aceasta susține că în interpretarea strictă a regulii de confidențialitate a instanței judecătorești a Curții de Casație s-a adus atingere substanței dreptului de a avea acces la o instanță, deoarece nu s-a pronunțat niciodată asupra temeiniciei cererilor sale de despăgubire a prejudiciului său pentru pierderea locului de muncă ca urmare a erorii de neiertat a angajatorului său. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta consideră că această aplicare strictă a principiului laicității din partea statului membru în cauză duce la o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale, având în vedere că a fost privată de posibilitatea de a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit de pierderea locului de muncă. Contestația privind drepturile și obligațiile de natură civilă ale recurentei a fost ascultată în mod echitabil, așa cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție? În special, în lumina deciziei Beau Monsenior c. Franța, 17779/04, 23 octombrie 2007, a avut recurenta posibilitatea de a-și exercita în fața unei instanțe cererea de despăgubire pentru pierderea locului de muncă datorată vinovăției de neiertat a angajatorului S-a încălcat dreptul recurentei de a-și respecta bunurile, în sensul articolului 1 din Protocolul nr.
Requête n
o
53362/10
Gisèle GARBO
contre la France
introduite le 9 septembre 2010
La requérante, M
me
Gisèle Garbo, est une ressortissante française, née en 1961 et résidant à Sausheim. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
L.
Hincker, avocat à Strasbourg.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
1.
Accident du travail imputable à la faute inexcusable de l’employeur
Le 15 juillet 1986, la requérante fut embauchée par la fédération S.-S. en qualité d’agent de service dans une maison d’accueil pour enfants et adolescents. Le 30 décembre 2000, elle fut victime d’un accident du travail. Le portail qu’elle manœuvrait pivota et bascula sur elle, provoquant une fracture du fémur gauche et du poignet droit.
Par un jugement rendu le 30 septembre 2003, le tribunal des affaires de sécurité sociale du Haut-Rhin estima que l’accident du travail du 30
décembre 2000 était imputable à la faute inexcusable de l’employeur et ordonna une expertise aux fins d’évaluer les préjudices corporels subis par la requérante.
2.
Inaptitude et licenciement de la requérante
Par un avis du 9 janvier 2006, le médecin du travail déclara la requérante inapte à tout poste dans l’entreprise avec notion de danger immédiat pour sa personne.
Le 20 février 2006, la requérante fut licenciée pour inaptitude à tous les postes dans l’entreprise et impossibilité de reclassement.
3.
Demandes relatives aux congés payés
Le 31 juillet 2003, la requérante et dix-huit autres salariés de la fédération S.-S. saisirent le conseil de prud’hommes de Mulhouse de demandes tendant à l’octroi de différentes sommes au titre de congés payés et d’heures supplémentaires.
Par un jugement du 18 octobre 2005, la juridiction prud’homale déclara leurs prétentions irrecevables en raison du principe de l’unicité de l’instance qui impose au demandeur de réclamer dans la même procédure toutes ses prétentions, sauf s’il s’agit d’une prétention qui est née ou qui n’est révélée que postérieurement (voir articles R. 516-1 et R. 516-2 du code du travail dans « droit et pratique internes pertinents
»). La juridiction releva que tous les demandeurs, sans exception, avaient antérieurement introduit des actions contre la fédération S.-S. qui s’étaient terminées pour trois d’entre eux par un jugement du 26 novembre 2002 et pour les autres par un jugement du 17
novembre 2003
; que la saisine la plus récente datait du 9 avril 2003
; qu’il n’a été saisi des prétentions relatives au rappel de congés payés que par conclusions du 26 janvier 2004 et que ces prétentions étaient relatives aux congés des périodes 1998-2002
; que ces prétentions n’étaient pas nées ou révélées postérieurement aux saisines précédentes
; que, dès lors, c’était à bon droit que l’employeur soutenait l’irrecevabilité des demandes.
4.
Demande de dommages-intérêts pour la perte d’emploi formée au stade de l’appel
La requérante interjeta appel du jugement et forma une demande nouvelle tendant à l’octroi de la somme de 38
472 euros (EUR) à titre de dommages-intérêts, se prévalant d’une jurisprudence de la Cour de cassation du 17 mai 2006 selon laquelle un salarié peut demander une indemnité pour perte d’emploi suite à une faute inexcusable de l’employeur (voir «
droit et pratique internes pertinents
»).
Par un arrêt du 11 janvier 2007, la cour d’appel de Colmar confirma le jugement, considérant que c’était à bon droit que le conseil de prud’hommes de Mulhouse avait déclaré la demande relative aux congés payés de la requérante irrecevable en raison du principe de l’unicité de l’instance, et déclara la demande nouvelle irrecevable au motif que l’irrecevabilité de sa demande initiale entraînait l’irrecevabilité des autres demandes formées en appel.
5.
Nouvelle demande de dommages-intérêts pour la perte d’emploi formée devant le conseil de prud’hommes de Mulhouse
Le 12 février 2007, la requérante forma une demande devant le conseil de prud’hommes de Mulhouse tendant au paiement de 75
000 EUR à titre de dommages-intérêts pour la perte de son emploi due à la faute inexcusable de son employeur.
Par un jugement du 29 janvier 2008, le conseil de prud’hommes déclara sa demande en dommages-intérêts irrecevable au motif que, s’agissant de dommages-intérêts, cette demande entrait dans le cadre de l’irrecevabilité des autres demandes entraînées par l’irrecevabilité de la demande initiale tel qu’il ressortait de l’arrêt de la cour d’appel du 11 janvier 2007.
Par un arrêt du 23 octobre 2008, la cour d’appel de Colmar infirma le jugement, déclara recevable la demande de la requérante relative à l’indemnisation de son préjudice et condamna la fédération S.-S. à payer à la requérante la somme de 36
000 EUR à titre de dommages-intérêts. Elle considéra que la demande d’indemnisation de la requérante trouvait son fondement dans le licenciement pour inaptitude physique notifié par l’employeur le 20 février 2006
; qu’il devait être déduit de l’arrêt du 11
janvier de la cour d’appel de Colmar déclarant cette demande irrecevable au motif qu’elle ne pouvait être adjointe à une demande elle-même irrecevable, que celle-ci ne pouvait faire l’objet que d’une nouvelle procédure telle que précisément introduite le 12 février 2007 par la requérante devant le conseil de prud’hommes de Mulhouse.
La fédération S.-S. se pourvut en cassation.
Par un arrêt du 16 mars 2010, la Cour de cassation cassa et annula sans renvoi l’arrêt rendu par la cour d’appel de Colmar le 23 octobre 2008, selon le raisonnement qui suit
:
«
Vu l’article R. 1452-6 du code du travail
;
Attendu selon ce texte, que toutes les demandes dérivant du contrat entre les mêmes parties doivent faire l’objet d’une même instance sans qu’il soit fait aucune distinction entre les dispositions par lesquelles il a été statué sur la première des instances
;
(...)
Qu’en statuant ainsi, alors que la première instance s’était éteinte par l’effet d’une décision devenue irrévocable ayant déclaré irrecevable la demande nouvelle formée par la salariée, et que l’article R. 1452-5 [sic] du code du travail faisait obstacle à la recevabilité d’une demande identique devant une juridiction prud’homale, la cour d’appel a, par refus d’application, violé la règle susvisée.
»
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Le code du travail
Les dispositions pertinentes du code du travail applicables au moment des faits se lisent comme suit
:
Article R. 516-1
(nouvel article R. 1452-6, créé par décret n
o
2008-244 du 7 mars 2008)
«
Toutes les demandes dérivant du contrat de travail entre les mêmes parties doivent, qu’elles émanent du demandeur ou du défendeur, faire l’objet d’une seule instance, à moins que le fondement des prétentions ne soit né ou ne soit révélé que postérieurement à la saisine du conseil de prud’hommes.
»
Article R. 516-2
(nouvel article R. 1452-7 créé par décret n
o
2008-244 du 7 mars 2008)
«
Les demandes nouvelles dérivant du même contrat de travail sont recevables en tout état de cause, même en appel, sans que puisse être opposée l’absence de tentative de conciliation.
Les juridictions statuant en matière prud’homale connaissent de toutes les demandes reconventionnelles ou en compensation qui, par leur nature, entrent dans leur compétence, même si elles sont formées en cause d’appel.
»
2.
La jurisprudence de la chambre sociale de la Cour de cassation
a)
Sur le principe de l’unicité de l’instance
Par un arrêt du 12 novembre 2003 (Cass. soc., pourvoi no 01-41901), la Cour de cassation rejeta un pourvoi faisant grief à une cour d’appel d’avoir déclaré la demande d’un salarié irrecevable alors que la précédente instance avait été annulée pour défaut de mise en cause de l’autorité de tutelle et ce, alors qu’aucune décision au fond n’avait été rendue. Cet arrêt donna lieu à la décision de la Cour européenne des droits de l’homme
Beauseigneur c.
France
(n
o
17779/04) du 23 octobre 2007.
Par un arrêt du 16 novembre 2010 (Cass. soc., pourvoi n
o
09-70.404), la Cour de cassation cassa et annula l’arrêt de la cour d’appel qui avait infirmé un jugement du conseil de prud’hommes au motif que la seconde saisine du conseil de prud’hommes, en l’espèce, dérivait du même contrat de travail et se heurtait à la règle de l’unicité de l’instance, même si le premier jugement n’avait pas statué sur le fond mais s’était borné à annuler la procédure. La Cour de cassation affirma à cette occasion que la règle de l’unicité de l’instance résultant de l’article R. 1452-6 du code du travail n’est applicable que lorsque l’instance précédente s’est achevée par un jugement sur le fond.
b)
Sur l’indemnisation du préjudice pour perte d’emploi due à la faute inexcusable de l’employeur
Par un arrêt du 17 mai 2006 (Cass. Soc., 17 mai 2006, pourvoi n
o
04
‑
47455), la Cour de cassation affirma que, lorsqu’un salarié a été licencié en raison d’une inaptitude consécutive à une maladie professionnelle qui a été jugée imputable à une faute inexcusable de l’employeur, il a droit à une indemnité réparant la perte de son emploi due à cette faute de l’employeur.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint d’avoir été privée de son droit d’accès à un tribunal. Elle soutient en particulier que l’interprétation stricte de la règle de l’unicité de l’instance prud’homale par la Cour de cassation a porté atteinte à la substance même du droit d’accès à un tribunal dès lors qu’il n’a jamais été statué sur le bien-fondé de ses demandes relatives à l’indemnisation de son préjudice pour la perte de son emploi due à la faute inexcusable de son employeur.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante estime que cette application stricte du principe de l’unicité de l’instance prud’homale entraîne une violation du droit au respect de ses biens, en raison du fait qu’elle a été privée de la possibilité d’obtenir réparation du préjudice subi par la perte de son emploi.
1.
La contestation sur les droits et obligations de caractère civil de la requérante a-t-elle été entendue équitablement, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention
? En particulier, à la lumière de la décision
Beauseigneur c.
France
, n
o
17779/04, 23 octobre 2007, la requérante avait-t-elle la possibilité de faire valoir devant un tribunal sa demande d’indemnisation pour la perte d’emploi due à la faute inexcusable de l’employeur
?
2.
Y a-t-il eu atteinte au droit de la requérante au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1
?