GOURI c. FRANCE

Reclamanta, Doamna Messaouda Gouri, este cetățeană algeriană născută în 1952 și rezidentă în Barika (Algeria). A fost reprezentată înaintea Curții succesiv de D-l P. Noël și apoi D-l M. Spaety, avocați la Mulhouse.

Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, D-l F. Alabrune, directorul afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Ca urmare a unei hotărâri a Curții Naționale de Incapacitate și Tarifare a Asigurării Accidentelor de Muncă din 2 iulie 1999, reclamanta, afectată de o invaliditate reducând cel puțin două treimi din capacitatea sa de muncă și câștig, este titular al unei pensii de viduă invalidă cu efect retroactiv la 1 aprilie 1993. Ea indică că este mamă a șapte copii, nu a exercitat niciodată vreunei activități, nici în Franța, nici în Algeria, și că are ca singură resursă această pensie versată ca urmare a unei activități salariate a soțului ei în Franța.

La 8 iulie 2006, reclamanta a solicitat versarea unei alocații suplimentare de invaliditate (ASI) în complement, cu efect retroactiv la 1 aprilie 1993. La 2 august 2006, casa primară de asigurări sociale (CPAM) din Loiret a respins cererea reclamantei pe motiv că aceasta nu îndeplinea condiția de rezidență în Franța cerută de articolul L. 815-24 din codul securității sociale.

Printr-o sentință din 5 februarie 2008, tribunalul afacerilor de securitate socială a confirmat această decizie. El a susținut că alocația suplimentară a Fondului special de invaliditate era o prestație specială cu caracter necontributiv care excludea ca aceasta să fie acordată persoanelor care nu rezidă pe teritoriul francez: "(...) Considerând că conform articolului 10 bis al regulamentului CEE nr. 1408/71 din 14 iunie 1971, această prestație este acordată exclusiv pe teritoriul statului membru în care rezidă beneficiarul și în temeiul legislației acestui stat. Considerând că această alocare este reglementată în Franța de articolele L. 815-1 și următoarele din codul securității sociale [articolul L. 815-1 se referă de fapt la alocația de solidaritate pentru persoanele în vârstă]; că în special articolul L. 815-1 supune acordarea acestei alocații unei condiții de rezidență stabilă și efectivă pe teritoriul național; că această condiție, în special în raport cu regulamentul precitat, nu poate fi considerată contrară principiului egalității de tratament în materie de securitate socială privind o prestație cu caracter necontributiv, sau principiului nediscriminării; Considerând în consecință că această condiție legală nu poate fi "ridicată" și că, doamna Gouri neîndeplinind-o, cererea sa de alocare suplimentară trebuie respinsă."

Printr-o hotărâre din 25 martie 2009, curtea de apel Orleans a confirmat sentința. Ea a precizat că alocația litigioasă constituia doar unul dintre avantajele de asigurări de vârstă cu caracter necontributiv care se încadrează în solidaritate națională, de care era responsabil Fondul de solidaritate vârstă, și finanțarea căruia era asigurată în ansamblu de o fracțiune din diverse contribuții și prin transferuri efectuate de Caisse Nationale d'Allocations Familiales.

Reclamanta a depus un recurs în casație. În argumentul de casație, ea a susținut că art. 10 bis al regulamentului CEE nr. 1408/71 din 14 iunie 1971 modificat (a se vedea partea droit interne mai jos), care rezervă beneficiile prestațiilor speciale cu caracter necontributiv persoanelor care rezidă pe teritoriul statului membru competent să acordeze aceste prestații, trebuie interpretat strict în măsura în care se abate de la principiul exportabilității prestațiilor afirmat în art. 10 alineatul 1 al acestui regulament. Ea a susținut de asemenea că, neprecizând mai departe modul de finanțare a alocației suplimentare litigioase, curtea de apel a încălcat articolele 14 ale Convenției și 1 din Protocolul nr. 1.

Printr-o hotărâre din 28 aprilie 2011, Curtea de Casație a respins recursul: "(...) Dar considerând că rezultă din articolul L. 815-26 din codul securității sociale, cum rezultă din ordonanța nr. 2004-605 din 24 iunie 2004 că cheltuielile ocazionate de atribuirea alocației suplimentare menționate în articolul L. 815-24 sunt în sarcina unui fond special de invaliditate dotat cu personalitate civilă și autonomie financiară a cărui gestionare este asigurată de Caisse des Dépôts et Consignations; că conform articolului R. 815-63 din codul securității sociale, Fondul este esențial finanțat din suma sumelor care îi sunt alocate sub forma unei subvenții de stat al cărei montant apare în fiecare an în legea de finanțe supusă reprezentării naționale; că din aceste motive substituite celor criticate, din care rezultă că alocația suplimentară de invaliditate înscrisă în anexa II bis a regulamentului (CEE) 1408/71 prezintă un caracter necontributiv, astfel că nu poate fi exportată, decizia atacată este justificată legal."

Reclamanta indică că în paralel cu această procedură, pensiunea sa de viduă invalidă a fost înlocuită cu pensiunea de vârstă viduă la data celei de-a 55-a aniversări a ei, adică la 1 martie 2007. B. Dreptul și practica internă și europeană relevante

Ordonanța nr. 2004-605 din 24 iunie 2004 care simplifică vârsta minimă a instituit, efectiv de la 1 ianuarie 2006, alocația suplimentară de invaliditate (ASI). Este articolul L. 815-24 din codul securității sociale care reglementează această alocare; acesta este redactat după cum urmează: "În condițiile prevăzute în prezentul capitol, orice persoană rezidentă pe teritoriul metropolitan sau într-o departament menționat în articolul L. 751-1, titular al unui venit pe viață acordat cu titlu de asigurări de invaliditate sau vârstă de un regim de securitate socială rezultat din dispoziții legislative sau reglementare poate, indiferent de vârsta sa, să beneficieze de o alocare suplimentară al cărei montant este fixat prin decret și în limitele plafonului de resurse aplicabil alocației de solidaritate pentru persoanele în vârstă prevăzut în articolul L. 815-9: - dacă este afectată de o invaliditate generală reducând capacitatea sa de muncă sau de câștig în proporții determinate; - sau dacă a obținut acest venit din cauza unei invalidități generale cel puțin egale, fără a îndeplini condiția de vârstă pentru a beneficia de alocația pentru persoanele în vârstă prevăzută în articolul L. 815-1. Montantul alocației suplimentare poate varia în funcție de situația matrimonială a persoanelor în cauză."

Articolul L. 815-26 din codul securității sociale este redactat după cum urmează: "Cheltuielile ocazionate de atribuirea alocației suplimentare menționate în articolul L. 815-24 sunt în sarcina unui fond special de invaliditate dotat cu personalitate civilă și autonomie financiară și administrat de autoritatea competentă a statului, asistată de un comitet cuprinzând reprezentanți ai statului și ai principalelor regimuri de securitate socială. Gestionarea financiară este asigurată de Caisse des Dépôts et Consignations."

Regulamentul (CE) nr. 1992/2006 din 18 decembrie 2006 al Parlamentului European și al Consiliului a modificat regulamentul (CEE) nr. 1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariați, lucrătorilor independenți și membrilor familiei lor care se deplasează în interiorul Comunității. Acest regulament prevede în articolul seu 10 bis că beneficiul prestațiilor speciale cu caracter necontributiv trebuie rezervat persoanelor care rezidă pe teritoriul statului membru competent să acordeze aceste prestații. Conform anexei II bis a acestui regulament modificat, prestațiile speciale cu caracter necontributiv pentru Franța care nu sunt exportabile într-o țară de rezidență alta decât Franța sunt: a) Alocația suplimentară a fondului special de invaliditate și a Fondului de solidaritate vârstă; b) Alocația pentru adulți cu handicap (AAH); c) Alocația specială. 14. art. 39 al acordului de cooperare dintre Comunitatea Economică Europeană și Republica Democratică și Populară Algeriană, semnat la Alger la 26 aprilie 1976 și aprobat în numele Comunității prin regulamentul (CEE) nr. 2210/78 (JO L 263, p. 1), se citește după cum urmează: "1. (...) lucrătorii de naționalitate algeriană și membrii familiei lor rezidând cu ei beneficiază, în domeniul securității sociale, de un regim caracterizat prin absența oricărei discriminări bazate pe naționalitate comparativ cu proprii cetățeni ai statelor membre în care sunt angajați. (...) 4. Acești lucrători beneficiază de transferul liber către Algeria, la ratele aplicate în temeiul legislației statului membru sau statelor membre datoare, al pensiunilor și rentelor de vârstă, deces și accident de muncă sau boală profesională, precum și ale invalidității, în caz de accident de muncă sau boală profesională." PLÂNGERE

Invocând art. 14 al Convenției, combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta consideră că impunerea unei condiții de rezidență pentru perceput alocației litigioase este discriminatorie. ÎN DREPT

Reclamanta consideră că este victimă a unei discriminări bazate pe "rezidență" pentru obținerea unei alocații suplimentare de invaliditate. Ea invocă art. 14 al Convenției în combinație cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevăd următoarele: art. 14 "Exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de (...) Convenție trebuie asigurat fără nicio discriminare, în special pe motiv de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație." art. 1 din Protocolul nr. 1 "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi."

Guvernul contestă această teză. De la început, el expune că, în măsura în care reclamanta se referă la art. 39 al acordului de cooperare dintre Comunitatea Economică Europeană și Algeria aprobat de regulamentul CEE nr. 2210/78 din 26 septembrie 1978, aceste dispoziții nu sunt aplicabile cazului de față. Apoi, el explică că scopul atribuit de legislator ASI este de a garanta un minim de resurse persoanelor care rezidă efectiv pe teritoriul național în funcție de costul vieții în Franța, și aceasta fără nicio distincție bazată pe naționalitate. Plafonul de resurse care nu trebuie depășit pentru a beneficia de alocare este revizuit în fiecare an, la fel și montantul alocat cu titlu de ASI. Cât privește natura ASI, aceasta este cu siguranță o prestație specială cu caracter necontributiv, așa cum a judecat Curtea de Casație în hotărârea sa din 28 aprilie 2011. Caracterul necontributiv este de asemenea îndeplinit în raport cu criteriile stabilite de Curtea a Uniunii Europene, care prevede că o prestație are caracter necontributiv dacă nu este finanțată din cotizațiile asiguraților sociali. Or, Fondul este esențial finanțat din sumele care îi sunt alocate sub forma unei subvenții de stat. Astfel, ASI este o prestație specială necontributivă, menționată în anexa II bis a regulamentului (CE) nr. 1992/2006 ca neexportabilă. În continuare, Guvernul consideră că articolele 14 ale Convenției și 1 din Protocolul nr. 1 nu au fost încălcate. Citând hotărârea Carson și alții c. Regatul Unit ([GC], nr. 42184/05, CEDO 2010), el expune că beneficiarii ASI care rezidă în Franța și persoanele care rezidă în străinătate nu sunt plasați într-o situație analogă sau comparabilă în raport cu scopul urmărit de această prestație complementară. De fapt, deoarece se află vorba de a oferi beneficiarilor un venit minim de existență ținând seama de mediul economic și social al statului respectiv, rezidența pe acest teritoriu constituie nu doar o condiție de obținere a prestației, ci și mai ales raționamentul prestației. Din moment ce reclamanta, care rezidă în Algeria, nu se află într-o situație analogă cu detinătorii de ASI rezidând în Franța, nu există nicio discriminare. În orice caz, reamintind în special larga latitudine lăsată statului pentru a lua măsuri de ordin general în materie economică și socială, Guvernul consideră că diferența de tratament se bazează pe o situație obiectivă și rezonabilă și că nu este în sine injust ca pensionarul, oricine ar fi și indiferent de naționalitate, să suporte consecințele alegerii sale când decide asupra locului rezeidenței sale. El mai notează de altfel că, pe de o parte, nicio discriminare nu este recunoscută de Curtea a Uniunii Europene (din care citează jurisprudența) din cauza condiției de rezidență cerute pentru atribuirea prestațiilor speciale necontributive menționate în anexa II bis a regulamentului și că, pe de altă parte, criteriul rezeidenței pentru a beneficia de ASI este el însuși prevăzut de Convenția STE 012 a Consiliului Europei, acordul interimar european privind regimurile de securitate socială.

Reclamanta indică că la recunoașterea incapacității sale, nu avea cunoștință despre posibilitatea de a solicita o alocare în complement al pensiei de viduă invalidă și că, dacă ar fi avut această cunoștință, ar fi solicitat versarea unui complement de la 1 aprilie 1993. La acea vreme, circulara ministerială DSS/DCI/92/93 din 19 martie 1992 i-ar fi permis să beneficieze de o alocare în complement al pensiei sale, aceasta fiind datorată persoanelor de naționalitate algeriană sub rezerva existenței unui acord de reciprocitate. Or, art. 39 al acordului de cooperare dintre CEE și Algeria, aprobat de Consiliul Comunității la 26 septembrie 1978, stipulează că toți lucrătorii de naționalitate algeriană beneficiază în materie de securitate socială de un regim exempt de orice discriminare. Ea continuă că doar condiția de rezidență pe teritoriul francez o împiedică să trăiască decent. Condiția de rezidență exclude acordarea alocației suplimentare unei persoane care percepe deja o pensie în Franța dar nu rezidă acolo. Indiferent de faptul că Guvernul francez indică că condițiile de acordare a alocației nu sunt discriminatorii, deoarece nu exclud versarea acesteia unei persoane de naționalitate străină, reclamanta replicează că majoritatea persoanelor care ating vârsta pensionării aspiră să se întoarcă în țara lor de origine și că nicio motiv nu justifică că aceste persoane, pentru a trăi decent, sunt obligate să rămână în țara care le versează pensia. Mai mult, acordarea alocației reclamantei nu contravine deloc scopului atribuit de legislatorul francez ASI, deoarece resursele sale constituite din versarea unei pensii franceze nu sunt suficiente pentru a trăi normal. La acest respect, ea reamintește de asemenea că îndeplinește condițiile de invaliditate. Ea constată că două persoane de naționalitate algeriană percepând pensiunea de vârstă viduă dar rezidând una în Franța, cea de-a doua în Algeria, trebuie să se confrunte cu un tratament diferit: rezidentul francez percepe o pensie de vârstă viduă de un montant mai mare și poate solicita acordarea ASI, în timp ce rezidentul algerian percepe o parte din pensia de vârstă doar. Diferența de tratament nu se bazează pe o situație obiectivă și rezonabilă, deoarece abordarea revine la a estima că doar rezidenții francezi sub un prag de resurse suferă de precuritate. Diferența socio-economică între cele două state poate pe cel puțin justifica diferența de montant versată dar absolut nu refuzul de acordare a ASI. Alegerea indexării ASI poate fi costul vieții în Franța fără a exclude versarea acesteia în străinătate. Baza de calcul a indexării nu are vocația de a exclude beneficiarii ci pur și simplu încadrează creșterea anuală a montantului versată. În aceste condiții, reclamanta concluzionează că există o evidentă încălcare a articolului 14 al Convenției combinate cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea reamintește că art. 14 al Convenției doar completează alte clauze normative ale Convenției și Protocoalelor sale. Nu are o existență independentă, deoarece valoreaza doar pentru "exercițiul drepturilor și libertăților" pe care le garantează. Aplicarea acestuia nu presupune în mod necesar încălcarea unuia dintre drepturile materiale garantate de Convenție. Interzicerea discriminării consacrată de art. 14 depășește deci exercițiul drepturilor și libertăților pe care Convenția și Protocoalele sale impun fiecărui stat să le garanteze. Se aplică de asemenea drepturilor suplimentare, în măsura în care ele cad în domeniul de aplicare general al unuia din articolele Convenției, pe care statul a hotărât voluntar să le protejeze. Este necesar, dar este suficient, ca faptele cauzei să cadă "sub autoritatea" cel puțin a unuia din articolele Convenției (a se vedea, printre altele, Carson și alții, citat mai sus, § 63).

În prezenta speță, trebuie deci stabilit dacă plângerea reclamantei, privitoare la imposibilitatea de a-și face valabile drepturile la ASI, cade sub autoritatea, adică în domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

La acest respect, Curtea reamintește în primul rând că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu creează un drept la dobândire de bunuri și nu impune nicio restricție asupra libertății statelor contractante de a decide dacă vor institui sau nu un regim de protecție socială sau de a alege tipul sau nivelul prestațiilor care ar trebui acordate sub un astfel de regim. În schimb, din moment ce un stat contractant instituie o legislație prevăzând versarea automată a unei prestații sociale – indiferent dacă acordarea acestei prestații depinde sau nu de versarea anterioară de cotizații –, această legislație trebuie considerată ca generând un interes patrimonial care cade în domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1 pentru persoanele care îndeplinesc condițiile acesteia (Stec și alții c. Regatul Unit (dec.) [GC], nr. 65731/01 și 65900/01, § 54, CEDO 2005 - X, și Carson și alții, citat mai sus, § 64). Curtea a declarat că dacă art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează, ca atare, vreun drept la o pensie de un montant dat, o reducere a montantului unei alocații sau eliminarea acesteia poate constitui o încălcare a unui bun care trebuie justificată; ea a totuși precizat că atunci când interesat nu satisface sau încetează să satisfacă condițiile fixate de dreptul intern pentru acordarea unei forme sau alta de prestație sau pensie, nu există o încălcare a drepturilor decurgând din art. 1 din Protocolul nr. 1 (Béláné Nagy c. Ungaria [GC], nr. 53080/13, §§ 84 și 86, CEDO 2016). În cazul Stec (citat mai sus), Curtea a judecat că un drept la o prestație socială necontributivă cadea în domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1. În cazuri precum cel din speță, în care reclamanții formează grieving pe temeiul articolului 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, pe cale că au fost lipsiți, în întreg sau în parte și din motiv discriminator vizat de art. 14, a unei prestații date, criteriul relevant constă în a cerceta dacă, nu ar fi fost condiția de acordare litigioasă, persoanele în cauză ar fi avut un drept, sancționabil înaintea tribunalelor interne, de a perceput prestația în cauză. Dacă Protocolul nr. 1 nu cuprinde un drept de a perceput prestații sociale, de orice tip, atunci când un stat hotărăște să creeze un regim de prestații, trebuie să o facă într-un mod compatibil cu art. 14 (Stec și alții, citat mai sus, § 65).

În speța prezentă, faptele cad sub autoritatea articolului 1 din Protocolul nr. 1 și nu este contestat că imposibilitatea de a-și face valabile drepturile la ASI este legată doar de faptul că reclamanta are rezidența în Algeria. Rezultă că interesele reclamantei intră în domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1, și al dreptului la respectul bunurilor pe care îl garantează, ceea ce este suficient pentru a face aplicabil art. 14 al Convenției.

Conform jurisprudenței stabilite a Curții, doar diferențele de tratament bazate pe o caracteristică identificabilă ("situație") sunt susceptibile de a prezenta un caracter discriminator în scopul articolului 14 al Convenției. Mai mult, pentru ca o problemă să se pună în raport cu această dispoziție, trebuie să existe o diferență în tratamentul persoanelor plasate în situații analoge sau comparabile. O astfel de distincție este discriminatorie dacă nu are justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Mai mult, statele contractante se bucură de o anumită libertate de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații altfel analoge justifică distinții de tratament. Măsura acestei libertăți de apreciere variază în funcție de circumstanțe, domenii și context. O latitudine largă este de obicei lăsată statului pentru a lua măsuri de ordin general în materie economică sau socială. Prin cunoașterea directă a societății sale și a nevoilor ei, autoritățile naționale se găsesc în principiu mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ce este de utilitate publică în materie economică sau în materie socială, și Curtea respectă în principiu modul în care statul concepe imperativele utilității publice, cu excepția cazului în care judecata sa se dovedește "manifest lipsită de bază rezonabilă" (a se vedea Carson și alții, citat mai sus, § 61, precum și referințele citate acolo).

Curtea a avut ocazia să concluzioneze că locul rezeidenței unei persoane se analizează ca un aspect al situației sale personale și constituie deci un motiv de discriminare interzis de art. 14 al Convenției (Carson și alții, citat mai sus, § 71).

Se pune apoi întrebarea dacă reclamanta se afla într-o situație analogă cu aceea a persoanelor rezidând în Franța percepând alocația litigioasă.

Cum indică Guvernul în dezvoltările sale, necontestat pe acest punct de reclamant, ASI urmărește scopul de a garanta un minim de resurse persoanelor care rezidă efectiv pe teritoriul național în funcție de costul vieții în Franța. Astfel plafonul de resurse care nu trebuie depășit pentru a beneficia de alocare este revizuit în fiecare an, la fel și montantul alocat cu titlu de ASI. Curtea trebuie de altfel să noteze la acest respect că un cetățean francez rezidând în străinătate nu ar avea nici el mai mult drept la alocația litigioasă decât o persoană străină, cum este reclamanta.

Rezultă din aceste elemente că fondamentul însuși al ASI este de a asigura un nivel de viață satisfăcut persoanelor rezidând în Franța. Sistemul privitor la alocația litigioasă urmărește deci în primul rând să răspundă nevoilor acestor persoane, ținând seama de parametri economici proprii țării în care trăiesc, deci că este dificil de a stabili o adevărată comparație cu situația persoanelor rezidând în străinătate, ținând cont de multiplele disparități de ordin socio-economic care se pot constata de la o țară la alta. În cazul Carson și alții (citat mai sus, § 86), care se ocupa cu întrebarea valorificării pensiei persoanelor care au cotizat la asigurări naționale britanice dar au plecat din Regatul Unit, Curtea a observat că pot exista diferențe între unu sau mai mulți parametri cum sunt rata inflației, costul vieții, ratele dobânzilor, rata de creștere economică, rata de schimb între moneda locală și lira sterlină (care este moneda de plată a tuturor pensiilor) precum și măsuri sociale și fiscale. Un asemenea raționament valoreaza, mai cu seamă, pentru situații, cum este cea din speță, care privesc chestiunea atribuirii alocațiilor alimentate de subvenții de stat. Privitor la acest ultim punct, Curtea consideră că prezenta speță trebuie să fie distinsă de cazul Pichkur c. Ucraina (nr. 10441/06, § 52, 7 noiembrie 2013), în care autoritățile naționale nu au avansat niciun element pentru a justifica că reclamantul, care a lucrat și a cotizat la caisa de pensii de mulți ani, fie lipsit din întregul său pensie pe motiv că nu mai rezida în țară. În prezenta speță, Curtea ia notă, în schimb, din explicații furnizate de Guvern, din care rezultă că ASI a fost instituit de legislator în scopul de a răspunde în mod specific anumitor nevoi ale persoanelor rezidând pe teritoriu, a căror situație nu poate fi comparată cu aceea a altor persoane care au ales să se instaleze în străinătate (mutatis mutandis, Efe c. Austria, nr. 9134/06, §§ 52 și 53, 8 ianuarie 2013). Mai mult, nu este contestat în speța prezentă că reclamanta, chiar rezidând în afara Franței, continuă să primească o pensie de viduă, doar ASI i-a fost refuzată din cauza condiției de rezidență litigioase.

Ținând cont de ceea ce precede, Curtea concluzionează la absența de discriminare contrară articolului 14 al Convenției, reclamanta, care rezidă în Algeria, neaflu-indu-se într-o situație comparabilă cu cea a persoanelor rezidând pe teritoriul francez.

Rezultă că cererea este evident neîntemeiat și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, unanim, Declară cererea inadmisibilă. Făcut în limba franceză apoi comunicat în scris la 23 martie 2017. Milan Blaško Angelika Nußberger Grefier adjunct Președintă

La requérante, M me Messaouda Gouri, est une ressortissante algérienne née en 1952 et résidant à Barika (Algérie). Elle a été représentée devant la Cour successivement par M e P. Noël puis M e M. Spaety, avocats à Mulhouse.

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. F. Alabrune, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 4. À la suite d’un arrêt de la Cour nationale de l’incapacité et de la tarification de l’assurance des accidents du travail du 2 juillet 1999, la requérante, atteinte d’une invalidité réduisant au moins des deux tiers sa capacité de travail et de gain, est titulaire d’une pension de veuve invalide avec effet rétroactif au 1 er avril 1993. Elle indique être mère de sept enfants, n’avoir jamais exercé aucune activité, que ce soit en France ou en Algérie, et avoir pour seule ressource cette pension versée à la suite d’une activité salariée de son mari en France.

Le 8 juillet 2006, la requérante sollicita le versement en complément d’une allocation supplémentaire d’invalidité (ASI), avec effet rétroactif au 1 er avril 1993. Le 2 août 2006, la caisse primaire d’assurance maladie (CPAM) du Loiret débouta la requérante de sa demande au motif qu’elle ne remplissait pas la condition de résidence en France exigée par l’article L. 815-24 du code de la sécurité sociale.

Par un jugement du 5 février 2008, le tribunal des affaires de sécurité sociale confirma cette décision. Il fit valoir que l’allocation supplémentaire du Fonds spécial d’invalidité était une prestation spéciale à caractère non contributif qui excluait qu’elle soit servie aux personnes ne résidant pas sur le territoire français : « (...) Attendu que selon l’article 10 bis du règlement CEE n o 1408/71 du 14 juin 1971, cette prestation est servie exclusivement sur le territoire de l’État membre dans lequel réside le bénéficiaire et au titre de la législation de cet État. Attendu que cette allocation est régie en France par les articles L. 815-1 et suivants du code de la sécurité sociale [l’article L. 815-1 a trait en réalité à l’allocation de solidarité aux personnes âgées] ; que notamment l’article L. 815-1 soumet le service de cette allocation à une condition de résidence stable et effective sur le territoire national ; que cette condition, notamment au regard du règlement précité, ne saurait être considérée comme contraire au principe d’égalité de traitement en matière de sécurité sociale s’agissant d’une prestation à caractère non contributif, ou au principe de non-discrimination ; Attendu en conséquence que cette condition légale ne saurait être « levée » et que, madame Gouri ne la remplissant pas, sa demande d’allocation supplémentaire doit être rejetée. »

Par un arrêt du 25 mars 2009, la cour d’appel d’Orléans confirma le jugement. Elle précisa que l’allocation litigieuse ne constituait que l’un des avantages d’assurance vieillesse à caractère non contributif relevant de la solidarité nationale, dont le Fonds de solidarité vieillesse a la charge, et dont le financement est assuré dans leur ensemble par une fraction de diverses contributions et par des transferts opérés par la Caisse nationale d’allocations familiales.

La requérante forma un pourvoi en cassation. Dans son moyen de cassation, elle fit valoir que l’article 10 bis du règlement CEE n o 1408/71 du 14 juin 1971 modifié (voir partie droit interne ci-dessous), qui réserve le bénéfice des prestations spéciales à caractère non contributif aux personnes qui résident sur le territoire de l’État membre compétent pour servir ces prestations, devait être interprété strictement en ce qu’il déroge au principe de l’exportabilité des prestations affirmé à l’article 10 paragraphe 1 de ce règlement. Elle soutint également qu’en ne précisant pas davantage le mode de financement de l’allocation supplémentaire litigieuse, la cour d’appel avait violé les articles 14 de la Convention et 1 du Protocole n o 1.

Par un arrêt du 28 avril 2011, la Cour de cassation rejeta le pourvoi : « (...) Mais attendu qu’il résulte de l’article L. 815-26 du code de la sécurité sociale, tel qu’issu de l’ordonnance n o 2004-605 du 24 juin 2004 que les dépenses entraînées par l’attribution de l’allocation supplémentaire mentionnée à l’article L. 815-24 sont à la charge d’un fonds spécial d’invalidité doté de la personnalité civile et de l’autonomie financière dont la gestion est assurée par la Caisse des dépôts et consignations ; que selon l’article R. 815-63 du code de la sécurité sociale, le Fonds est essentiellement financé par le montant des sommes qui lui sont affectées sous la forme d’une subvention de l’État dont le montant figure chaque année dans la loi de finances soumise à la représentation nationale ; que par ces motifs substitués à ceux critiqués, dont il ressort que l’allocation supplémentaire d’invalidité inscrite à l’annexe II bis du règlement (CEE) 1408/71 présente un caractère non contributif, de sorte qu’elle ne peut être exportée, la décision attaquée se trouve légalement justifiée. »

La requérante indique qu’en parallèle de cette procédure, sa pension de veuve invalide fut remplacée par la pension de vieillesse veuve à la date de son 55 e anniversaire, soit le 1 er mars 2007. B. Le droit et la pratique internes et européens pertinents

L’ordonnance n o 2004-605 du 24 juin 2004 simplifiant le minimum vieillesse a institué, à compter du 1 er janvier 2006, l’allocation supplémentaire d’invalidité (l’ASI). C’est l’article L. 815-24 du code de la sécurité sociale qui régit cette allocation ; il est ainsi libellé : « Dans les conditions prévues au présent chapitre, toute personne résidant sur le territoire métropolitain ou dans un département mentionné à l’article L. 751-1, titulaire d’un avantage viager servi au titre de l’assurance invalidité ou de vieillesse par un régime de sécurité sociale résultant de dispositions législatives ou réglementaires peut, quel que soit son âge, bénéficier d’une allocation supplémentaire dont le montant est fixé par décret et dans la limite du plafond de ressources applicable à l’allocation de solidarité aux personnes âgées prévu à l’article L. 815-9 : - si elle est atteinte d’une invalidité générale réduisant sa capacité de travail ou de gain dans des proportions déterminées ; - ou si elle a obtenu cet avantage en raison d’une invalidité générale au moins égale, sans remplir la condition d’âge pour bénéficier de l’allocation aux personnes âgées prévue à l’article L. 815-1. Le montant de l’allocation supplémentaire peut varier selon la situation matrimoniale des intéressés. »

L’article L. 815-26 du code de la sécurité sociale est ainsi libellé : « Les dépenses entraînées par l’attribution de l’allocation supplémentaire mentionnée à l’article L. 815-24 sont à la charge d’un fonds spécial d’invalidité doté de la personnalité civile et de l’autonomie financière et administré par l’autorité compétente de l’État, assistée d’un comité comprenant des représentants de l’État et des principaux régimes de sécurité sociale. La gestion financière est assurée par la Caisse des dépôts et consignations. »

Le règlement (CE) n o 1992/2006 du 18 décembre 2006 du Parlement européen et du Conseil a modifié le règlement (CEE) n o 1408/71 relatif à l’application des régimes de sécurité sociale aux travailleurs salariés, aux travailleurs non salariés et aux membres de leur famille qui se déplacent à l’intérieur de la Communauté. Ce règlement prévoit en son article 10 bis que le bénéfice des prestations spéciales à caractère non contributif doit être réservé aux personnes qui résident sur le territoire de l’État membre compétent pour servir ces prestations. Selon l’annexe II bis de ce règlement modifié, les prestations spéciales à caractère non contributif pour la France qui ne sont pas exportables dans un pays de résidence autre que la France sont : a) Allocation supplémentaire du fonds spécial d’invalidité et du Fonds solidarité vieillesse ; b) Allocation aux adultes handicapés (AAH) ; c) Allocation spéciale.

L’article 39 de l’accord de coopération entre la Communauté économique européenne et la République algérienne démocratique et populaire, signé à Alger le 26 avril 1976 et approuvé au nom de la Communauté par le règlement (CEE) n o 2210/78 (JO L 263, p. 1), se lit comme suit : « 1. (...) les travailleurs de nationalité algérienne et les membres de leur famille résidant avec eux bénéficient, dans le domaine de la sécurité sociale, d’un régime caractérisé par l’absence de toute discrimination fondée sur la nationalité par rapport aux propres ressortissants des États membres dans lesquels ils sont occupés. (...) 4. Ces travailleurs bénéficient du libre transfert vers l’Algérie, aux taux appliqués en vertu de la législation de l’État membre ou des États membres débiteurs, des pensions et rentes de vieillesse, de décès et d’accident du travail ou de maladie professionnelle ainsi que d’invalidité, en cas d’accident du travail ou de maladie professionnelle. » GRIEF

Invoquant l’article 14 de la Convention, combiné avec l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante estime que l’imposition d’une condition de résidence pour la perception de l’allocation litigieuse est discriminatoire. EN DROIT

La requérante estime être victime d’une discrimination fondée sur la « résidence » pour l’obtention d’une allocation supplémentaire d’invalidité. Elle invoque l’article 14 de la Convention en combinaison avec l’article 1 du Protocole n o 1, qui disposent ceci : Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement conteste cette thèse. D’emblée, il expose que, pour autant que la requérante se réfère à l’article 39 de l’accord de coopération entre la Communauté économique européenne et l’Algérie approuvé par le règlement CEE n o 2210/78 du 26 septembre 1978, ces dispositions ne sont pas applicables au cas d’espèce. Ensuite, il explique que l’objectif assigné par le législateur à l’ASI est de garantir un minimum de ressources à des personnes qui résident effectivement sur le territoire national en fonction du coût de la vie en France, et ce en dehors de toute distinction fondée sur la nationalité. Le plafond de ressources à ne pas dépasser pour bénéficier de l’allocation est revu chaque année, ainsi que le montant alloué au titre de l’ASI. Quant à la nature de l’ASI, elle est assurément une prestation spéciale à caractère non contributif, comme l’a jugé la Cour de cassation dans son arrêt du 28 avril 2011. Le caractère non contributif est également rempli au regard des critères posés par la Cour de justice de l’Union européenne, celle-ci prévoyant qu’une prestation a un caractère non contributif si elle n’est pas financée par les cotisations des assurés sociaux. Or, le Fonds est essentiellement financé par le montant des sommes qui lui sont affectées sous la forme d’une subvention de l’État. Ainsi, l’ASI est une prestation spéciale non contributive, mentionnée à l’annexe II bis du règlement (CE) n o 1992/2006 comme non exportable. Ensuite, le Gouvernement estime que les articles 14 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 n’ont pas été méconnus. Citant l’arrêt Carson et autres c. Royaume-Uni ([GC], n o 42184/05, CEDH 2010), il expose que les bénéficiaires de l’ASI qui résident en France et les personnes qui résident à l’étranger ne sont pas placés dans une situation analogue ou comparable au regard de l’objectif poursuivi par cette prestation complémentaire. En effet, comme il s’agit de procurer aux bénéficiaires un revenu minimal d’existence eu égard à l’environnement économique et social de l’État concerné, la résidence sur ce territoire constitue non seulement une condition d’obtention de la prestation, mais également et surtout la raison d’être de cette prestation. Dès lors que la requérante, qui réside en Algérie, n’est pas dans une situation analogue aux titulaires de l’ASI résidant en France, il n’existe aucune discrimination. En tout état de cause, rappelant notamment l’ample latitude laissée à l’État pour prendre des mesures d’ordre général en matière économique et sociale, le Gouvernement estime que la différence de traitement repose sur une situation objective et raisonnable et qu’il n’est pas en soi injuste que le pensionné, quel qu’il soit et quelle que soit sa nationalité, subisse les conséquences de son choix lorsqu’il décide de son lieu de résidence. Il fait d’ailleurs remarquer, d’une part, qu’aucune discrimination n’est reconnue par la Cour de justice de l’Union européenne (dont il cite la jurisprudence) en raison de la condition de résidence exigée pour l’attribution des prestations spéciales non contributives mentionnées à l’annexe II bis du règlement et, d’autre part, que le critère de résidence pour bénéficier de l’ASI est lui-même repris par la Convention STE 012 du Conseil de l’Europe, accord intérimaire européen concernant les régimes de sécurité sociale.

La requérante indique que lors de la reconnaissance de son incapacité, elle n’avait pas connaissance de la possibilité de solliciter une allocation en complément de la pension de veuve invalide et que, si elle en avait eu connaissance, elle aurait sollicité le versement d’un complément depuis le 1 er avril 1993. À cette époque, la circulaire ministérielle DSS/DCI/92/93 du 19 mars 1992 lui aurait permis de bénéficier d’une allocation en complément de sa pension, celle-ci ayant été due aux personnes de nationalité algérienne sous réserve de l’existence d’un accord de réciprocité. En l’occurrence, l’article 39 de l’accord de coopération entre la CEE et l’Algérie, approuvé par le Conseil de Communauté en date du 26 septembre 1978, stipule que tous les travailleurs de nationalité algérienne bénéficient en matière de sécurité sociale d’un régime exempt de toute discrimination. Elle poursuit que seule la condition de résidence sur le territoire français l’empêche de vivre décemment. La condition de résidence exclut l’octroi d’allocation supplémentaire à une personne percevant déjà une pension en France mais n’y résidant pas. Pour autant que le Gouvernement français indique que les conditions d’octroi de l’allocation ne sont pas discriminatoires, car n’excluant pas son versement à une personne de nationalité étrangère, la requérante réplique que la majorité des personnes atteignant l’âge de la retraite aspirent à retrouver leur pays d’origine et qu’aucune raison ne justifie que ces personnes, pour vivre décemment, se voient obligées de rester dans le pays qui verse leur pension. De plus, l’octroi de l’allocation à la requérante ne contrevient absolument pas à l’objectif assigné par le législateur français à l’ASI, puisque ses ressources constituées par le versement d’une pension française ne sont pas suffisantes pour vivre normalement. À cet égard, elle rappelle aussi qu’elle remplit les conditions d’invalidité. Elle constate que deux personnes de nationalité algérienne percevant la pension de vieillesse veuve mais résidant l’une en France, la seconde en Algérie, doivent faire face à un traitement différent : le résident français perçoit une pension vieillesse veuve d’un montant supérieur et peut solliciter l’octroi de l’ASI, alors que le résident algérien perçoit une partie de la pension vieillesse uniquement. La différence de traitement ne repose pas sur une situation objective et raisonnable, puisque la démarche revient à estimer que seuls les résidents français sous un seuil de ressources souffrent de précarité. La différence socio-économique entre les deux États peut a minima justifier la différence de montant versé mais absolument pas le refus de l’octroi de l’ASI. Le choix de l’indexation de l’ASI peut être le coût de la vie en France sans pour autant exclure son versement à l’étranger. La base de calcul de l’indexation n’a pas vocation à exclure des bénéficiaires mais encadre simplement l’augmentation annuelle du montant versé. Dans ces conditions, la requérante conclut qu’il y a manifestement méconnaissance de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n o 1.

La Cour rappelle que l’article 14 de la Convention ne fait que compléter les autres clauses normatives de la Convention et de ses Protocoles. Il n’a pas d’existence indépendante, puisqu’il vaut uniquement pour « la jouissance des droits et libertés » qu’elles garantissent. Son application ne présuppose pas nécessairement la violation de l’un des droits matériels garantis par la Convention. L’interdiction de la discrimination que consacre l’article 14 dépasse donc la jouissance des droits et libertés que la Convention et ses Protocoles imposent à chaque État de garantir. Elle s’applique également aux droits additionnels, pour autant qu’ils relèvent du champ d’application général de l’un des articles de la Convention, que l’État a volontairement décidé de protéger. Il faut, mais il suffit, que les faits de la cause tombent « sous l’empire » de l’un au moins des articles de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Carson et autres , précité, § 63).

En la présente espèce, il convient donc d’établir si le grief de la requérante, portant sur l’impossibilité de faire valoir ses droits à l’ASI, tombe sous l’empire, c’est-à-dire dans le champ d’application de l’article 1 du Protocole n o 1. 21. À cet égard, la Cour rappelle en premier lieu que l’article 1 du Protocole n o 1 ne crée pas un droit à acquérir des biens et n’impose aucune restriction à la liberté pour les États contractants de décider d’instaurer ou non un régime de protection sociale ou de choisir le type ou le niveau des prestations censées être accordées au titre de pareil régime. En revanche, dès lors qu’un État contractant met en place une législation prévoyant le versement automatique d’une prestation sociale – que l’octroi de cette prestation dépende ou non du versement préalable de cotisations –, cette législation doit être considérée comme engendrant un intérêt patrimonial relevant du champ d’application de l’article 1 du Protocole n o 1 pour les personnes remplissant ses conditions ( Stec et autres c. Royaume-Uni (déc.) [GC], n os 65731/01 et 65900/01, § 54, CEDH 2005 ‑ X, et Carson et autres , précité, § 64). La Cour a énoncé que si l’article 1 du Protocole n o 1 ne garantit pas, en tant que tel, un quelconque droit à une pension d’un montant donné, une réduction du montant d’une allocation ou la suppression de celle-ci peut constituer une atteinte à un bien qu’il y a lieu de justifier ; elle a toutefois précisé que lorsque l’intéressé ne satisfait pas ou cesse de satisfaire aux conditions fixées par le droit interne pour l’octroi de telle ou telle forme de prestation ou de pension, il n’y a pas d’atteinte aux droits découlant de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Béláné Nagy c. Hongrie [GC], n o 53080/13, §§ 84 et 86, CEDH 2016). Dans l’affaire Stec (précitée), la Cour a jugé qu’un droit à une prestation sociale non contributive relevait du champ d’application de l’article 1 du Protocole n o 1. Dans des cas tels celui de l’espèce, où des requérants formulent sur le terrain de l’article 14 combiné avec l’article 1 du Protocole n o 1 un grief aux termes duquel ils ont été privés, en tout ou en partie et pour un motif discriminatoire visé à l’article 14, d’une prestation donnée, le critère pertinent consiste à rechercher si, n’eût été la condition d’octroi litigieuse, les intéressés auraient eu un droit, sanctionnable devant les tribunaux internes, à percevoir la prestation en cause. Si le Protocole n o 1 ne comporte pas un droit à percevoir des prestations sociales, de quelque type que ce soit, lorsqu’un État décide de créer un régime de prestations, il doit le faire d’une manière compatible avec l’article 14 ( Stec et autres , précité, § 65).

En l’espèce, les faits tombent sous l’empire de l’article 1 du Protocole n o 1 et il n’est pas contesté que l’impossibilité de faire valoir ses droits à l’ASI est liée uniquement au fait que la requérante a sa résidence en Algérie. Il s’ensuit que les intérêts de la requérante entrent dans le champ d’application de l’article 1 du Protocole n o 1, et du droit au respect des biens qu’il garantit, ce qui suffit pour rendre l’article 14 de la Convention applicable.

Selon la jurisprudence établie de la Cour, seules les différences de traitement fondées sur une caractéristique identifiable (« situation ») sont susceptibles de revêtir un caractère discriminatoire aux fins de l’article 14 de la Convention. En outre, pour qu’un problème se pose au regard de cette disposition, il doit y avoir une différence dans le traitement de personnes placées dans des situations analogues ou comparables. Une telle distinction est discriminatoire si elle manque de justification objective et raisonnable, c’est-à-dire si elle ne poursuit pas un but légitime ou s’il n’y a pas un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. Par ailleurs, les États contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour déterminer si et dans quelle mesure des différences entre des situations à d’autres égards analogues justifient des distinctions de traitement. L’étendue de cette marge d’appréciation varie selon les circonstances, les domaines et le contexte. Une ample latitude est d’ordinaire laissée à l’État pour prendre des mesures d’ordre général en matière économique ou sociale. Grâce à une connaissance directe de leur société et de ses besoins, les autorités nationales se trouvent en principe mieux placées que le juge international pour déterminer ce qui est d’utilité publique en matière économique ou en matière sociale, et la Cour respecte en principe la manière dont l’État conçoit les impératifs de l’utilité publique, sauf si son jugement se révèle « manifestement dépourvu de base raisonnable » (voir Carson et autres , précité, § 61, ainsi que les références y citées).

La Cour a eu l’occasion de conclure que le lieu de résidence d’une personne s’analyse en un aspect de sa situation personnelle et constitue par conséquent un motif de discrimination prohibé par l’article 14 de la Convention ( Carson et autres , précité, § 71).

Se pose ensuite la question de savoir si la requérante se trouvait dans une situation analogue à celle des personnes résidant en France percevant l’allocation litigieuse.

Comme le Gouvernement l’indique dans ses développements, non contestés sur ce point par la requérante, l’ASI poursuit comme objectif de garantir un minimum de ressources à des personnes qui résident effectivement sur le territoire national en fonction du coût de la vie en France. C’est ainsi que le plafond de ressources à ne pas dépasser pour bénéficier de l’allocation est revu chaque année, ainsi que le montant alloué au titre de l’ASI. La Cour se doit d’ailleurs de noter à cet égard qu’un ressortissant français résidant à l’étranger n’aurait pas davantage droit à l’allocation litigieuse qu’un étranger, tel que la requérante.

Il résulte de ces éléments que le fondement même de l’ASI est d’assurer un niveau de vie satisfaisant aux personnes résidant en France. Le système relatif à l’allocation litigieuse vise ainsi au premier chef à répondre aux besoins de ces personnes, en tenant compte de paramètres économiques propres au pays où ils vivent, de sorte qu’il est difficile d’établir une véritable comparaison avec la situation des personnes résidant à l’étranger, compte tenu des multiples disparités d’ordre socio-économique que l’on peut constater d’un pays à l’autre. Dans l’affaire Carson et autres (précitée, § 86), qui concernait la question de la revalorisation de la pension de personnes ayant cotisé à l’assurance nationale britannique mais ayant quitté le Royaume-Uni, la Cour a relevé que des différences pouvaient exister entre un ou plusieurs paramètres tels que le taux d’inflation, le coût de la vie, les taux d’intérêts, le taux de croissance économique, le taux de change entre la monnaie locale et la livre sterling (qui est la monnaie de paiement de toutes les pensions) ainsi que les mesures sociales et fiscales. Pareil raisonnement vaut, a fortiori , pour des situations, telle celle de l’espèce, qui concernent la question de l’attribution d’allocations alimentées par des subventions de l’État. Au regard de ce dernier point, la Cour estime que la présente affaire doit être distinguée de l’affaire Pichkur c. Ukraine (n o 10441/06, § 52, 7 novembre 2013), dans laquelle les autorités nationales n’avaient avancé aucun élément pour justifier que le requérant, ayant travaillé et cotisé à la caisse de retraite pendant de nombreuses années, soit privé de l’intégralité de sa pension au motif qu’il ne résidait plus dans le pays. Dans la présente affaire, la Cour prend note, au contraire, des explications fournies par le Gouvernement, dont il résulte que l’ASI a été établie par le législateur dans le but de répondre spécifiquement à certains besoins de personnes résidant sur le territoire, dont la situation ne peut être comparée à celle d’autres personnes ayant choisi de s’installer à l’étranger ( mutatis mutandis , Efe c. Autriche , n o 9134/06, §§ 52 et 53, 8 janvier 2013). En outre, il n’est pas contesté en l’espèce que la requérante, même résidant hors de France, continue de recevoir une pension de veuve, seule l’ASI lui ayant été refusée en raison de la condition de résidence litigieuse.

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut à l’absence de discrimination contraire à l’article 14 de la Convention, la requérante, qui réside en Algérie, ne se trouvant pas dans une situation comparable à celle des personnes résidant sur le territoire français.

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 23 mars 2017. Milan Blaško Angelika Nuβberger Greffier adjoint Présidente