Tastop și alții împotriva Turciei

Reclamanții, D. Kasim Taștop, D.na Hanım Taștop, Dii. Abdullah Taștop, İbrahim Taștop și Musa Taștop, și D.nele Emine Taștop, Zühriye Taștop (Arıkan) și Zeynep Demirdöken, sunt cetățeni turci născuți respectiv în 1947, 1951, 1977, 1984, 1989, 1983, 1979 și 1973 și locuind în Istanbul. Sunt respectiv tatăl, mama și frații și surorile lui İsmail Taștop. Sunt reprezentați în fața Curții de D.na K. Doğru, avocat în Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul sa.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Recenzarea contingentului din care filea parte İsmail Taștop („İsmail") a avut loc în 2006.

Tânărul s-a înscris la biroul cheilor și a fost supus procedurii obișnuite de examen medical – cuprinzând printre altele un examen psihologic – înainte de a-și începe instruirea militară.

Pe 31 august 2006, medicii l-au declarat pe persoana în cauză apt să-și îndeplinească serviciul militar.

Pe 25 noiembrie 2007, İsmail a început instruirea militară la Samsun.

După încheierea acesteia, el a fost integrat pe 12 februarie 2008 ca novice în postul din Cizre (Șırnak), într-un județ frontalier al sud-estului Turciei.

În „dosarul de investigare a trupei", İsmail figurează ca având răspuns afirmativ la întrebarea dacă bea și/sau se drogheaza.

Documentul în cauză menționa în special următoarele: „Prezența de cicatrici de tăieturi făcute cu lamă de ras. Spune că s-a drogat timp de trei sau patru ani (cannabis) și susține că nu mai face acest lucru de șase luni." 10. „Fișele de consultație" din 19 și 21 februarie 2008 erau redactate în acești termeni: „Persoana în cauză susține că nu are nici problemă psihologică nici problemă fizică. El spune că nu are nici o problemă cu familia. El declară că nu are problemă financiară. Potrivit cuvintelor sale, el a fumat cannabis timp de trei sau patru ani dar nu mai fumează de șase luni."

Pe 24 februarie 2008, între orele 12 și 16, İsmail era de gardă cu doi alți soldați, V.K. și E.Z. În timp ce aceștia din urmă începeau să curețe locul, İsmail s-a apucat brusc de fusila lui V.K., pusă jos. S-a tras singur o glonț în burtă sub ochii colegilor care l-ar fi implorat în zadar să lase fusila.

Pe 25 februarie 2008, în jurul orei 11, İsmail a decedat la spitalul militar din Șırnak.

O investigație penală a fost deschisă imediat.

Un examen extern al corpului a fost efectuat în prezența procurorului.

O autopsie clasică a fost de asemenea practică la spitalul militar din Diyarbakır în prezența procurorului. Medicii legiști au observat prezența unor cicatrici vechi de tăieturi făcute cu lamă de ras pe brațul stâng al lui İsmail. Ei nu au descoperit nici o altă urmă de violență pe corpul defunctului. Raportul de autopsie menționa de asemenea absența alcoolului sau drogurilor în sânge și în urina lui İsmail. Autopsia a permis concluzia că İsmail a murit dintr-un glonț tras din contact direct, a cărui orificiu de intrare era situat deasupra buricului.

O carnetă a fost găsită în buzunarul lui İsmail, în care figurau o notă redactată după cum urmează de mâna persoanei în cauză: „Mă bucuram că m-am înrolat în armată. Iert pe cei care m-au ofensat și sper ca cei pe care i-am ofensat să mă ierte."

O expertiza balistică a fost realizată. Experții au examinat fusila G-3 care a cauzat moartea lui İsmail și au concluzionat că arma în cauză era în bun stare de funcționare. Ei au observat că o singură glonț a fost tras. Ei au menționat ca reziduuri de tir urme de particule de plumb și antimonie găsite pe mâinile și hainele defunctului. Ei au observat absența amprentelor digitale exploatabile pe fusil. Nici un reziduu de tir nu a fost găsit pe V.K. și E.Z.

O altă expertiza a fost realizată de un medic legist pentru a ști dacă o persoană cu constituția lui İsmail putea să-și tragă singur o glonț în burtă cu o fusil G-3. Expertul a concluzionat afirmativ. El a mai adăugat că traiectoria glonțului era conformă cu unghiul de tir.

Mărturii soldaților au fost colectate, ale căror pasaje relevante în speță se citesc după cum urmează: V.K.: „Am fost de gardă cu İsmail și E.Z. de la ora 12 la ora 16. În conformitate cu instrucțiunile, am început să curețem locul. I-am pus fusila jos. Brusc, am auzit pe cineva încărcând o fusil. Când m-am întors, am văzut İsmail care și-a apropiat fusila mea și o îndrepta spre burtă. Înainte de a putea interveni, s-a tras o glonț în burtă. Nu știu de ce a agi așa. Tocmai ajunsese în postul de frontieră, nu-l cunoșteam foarte bine. Nu mi-a spus de nici o problemă. Deloc nu mă așteptam la sinuciderea sa." E.Z.: „Am fost de gardă cu İsmail și V.K. de la ora 12 la ora 16. Tocmai începusem să adun gunoiul când am auzit zgomotul unei fuși care se încarc. Am văzut İsmail care s-a apucat de fusila lui V. pentru a se sinucide. I-am zis să se oprească și pe nici un caz să nu tragă. Nu m-a ascultat și s-a tras o glonț în burtă. Am încercat să-l ajut să opresc hemoragia. Nu-l cunoșteam bine deoarece nu am avut ocazia de a discuta cu el. Nu știam că avea probleme atât de grave încât să-și ia viața." H.S.: „Am avut ocazia să discut cu İsmail. El mi-a spus puțin despre familia sa. El mi-a zis că venea dintr-o familie de doisprezece copii și că mama și tatăl, care locuiau la Gaziosmanpașa, district din Istanbul, nu se înțelegeau foarte bine. Potrivit cuvintelor sale, câștiga din vânzarea de țigarete la negru și se drogheaza. Nu voia să rămână în postul frontalier și gândea să meargă să vorbească cu comandantul nostru pentru a cere să fie transferat în alt loc. I-am spus că nu trebuie să-și facă griji și că se va obișnui cu condițiile vieții militare. Nu avem problemă în postul frontalier. Din ceea ce știu, İsmail nu avea neînțelegere cu nimeni. El nu vorbea mult, oricum. Rămânea tăcut, mereu în colțul lui. Mie mi se pare că mergea vorbind cu comandantul nostru de schimbarea regimentului, cred că acesta din urmă i-a sfătuit să aștepte o-două săptămâni, timp de a se adapta la condițiile vieții militare în postul frontalier." V.C.: „İsmail tocmai ajunsese în postul frontalier, abia dacă trecuseră doi zile. Îmi amintesc că l-am văzut în ziua incidentului și i-am cerut dacă mâncase ceva. El mi-a răspuns că nu prea avea poftă și că micul dejun i-a fost de-ajuns. Arăta obosindu-se în acea zi. Nu-l cunoșteam foarte bine. Era cineva tăcut, introvertit. Nu știu de ce și-a luat viața." H.Ș.: „Cunoșteam pe İsmail. Înainte de a merge la postul de comandă, am fost în același batalion timp de aproximativ o săptămână, apoi în aceeași companie timp de trei zile. Am avut șansa de a discuta puțin. Venea din Istanbul, ca și mine. Mai exact din Gaziosmanpașa, ca și unchiul meu de altfel. Era cineva foarte introvertit. Nu venea să discute cu noi. Prefera să rămână singur în colțul lui. Când i-am cerut dacă va merge bine, spunea că era deprimat și că nu voia să rămână în postul de comandă. I-am sfătuit să meargă să vorbească cu comandantul nostru. Știu că o fecse dar nu știu ce i-a răspuns comandantul nostru. De asemenea mi-a spus de folosirea sa de droguri în viața civilă. Simțeam că İsmail avea probleme, dar le ținea pe toate în el. Spun asta pentru că l-am găsit mereu gânditor, dar nu mi-a spus niciodată că voia să se sinucidă." N.E.: „Cum abia venise, nu am avut timp să-l cunosc. Știu că a mers să vorbească cu comandantul nostru să-i spună că nu reuși să se adapteze la viața militară în postul frontalier. Am crezut să înțeleg că comandantul nostru i-a sfătuit să aștepte puțin și că ar găsi o soluție dacă nu ar reuși mereu să se adapteze. Din ceea ce știu, el nu avea nici problemă nici cu superiori nici cu alți soldați. Nu știu de ce s-a sinucis." A.Ç.: „Eu l-am văzut pe İsmail chiar înainte de gardă. Îmi arătase vesel. Mi-a lăsat pachetul de țigarete. Deloc nu credeam că ar putea să-și ia viața." S.Ö: „Nu cunoșteam foarte bine pe İsmail. Tot ceea ce știu este că era tăcut și deseori singur în colțul lui. Nu mi-a spus de nici o problemă." O.Ç.: „Sunt comandantul acestei secțiuni. İsmail mi-a spus că bea și se drogheaza în viața civilă dar că stopase cinci sau șase luni mai devreme. El de asemenea mi-a arătat cicatrici vechi de tăieturi făcute cu lamă de ras. Cu o zi înainte, a venit să mă vorbească pentru a-mi spune că avea dificultate să se adapteze la postul frontalier. I-am spus că se va adapta rapid și i-am sfătuit să-și cunoască colegii. De asemenea i-am spus să vină la mine la orice problemă și că poate să se bazeze pe mine pentru a-l ajuta. După această conversație, am avut impresia clară că se simțea mai bine."

Alți soldați au susținut că nu cunoșteau pe İsmail.

Pe 8 aprilie 2008, fundația Mehmetçik (fundație care are scopul de a ajuta familiile soldaților răniți și soldaților deceduți în serviciu militar) a acordat o asistență într-o valoare de 20.000 de lire turce (aproximativ 10.000 de euro la momentul faptelor) familiei lui İsmail.

După investigație penală, pe 13 mai 2008, procurorul militar din Diyarbakır, concluzionând sinuciderea lui İsmail cu arma care fusese încredințată soldatului V.K. și considerând că nici o neglijență nu era atribuibilă autorităților militare, a pronunțat un non-lieu. Pentru aceasta s-a bazat în special pe raportul investigației locului incidentului, schița situației, raportul de expertiza, depozițiile martorii, notele manuscrise în care İsmail și-a exprimat intenția de a-și lua viața, faptul că nu spusese nimic la spital despre circumstanțele rănii sale și că nu acuzase pe nimeni, rapoartele medicale, raportul de autopsie și raportul de expertiza balistică.

Pe 10 iunie 2008, prin avocatul lor, tatăl și mama lui İsmail au depus opoziție împotriva ordonanței de non-lieu. Ei au susținut că fiul lor nu avea nici un motiv de sinucidere, că nu avea nici o problemă psihologică și că era foarte atașat de viață și de familie. Susținând că fiul lor ar fi putut fi victimă unei crime, ei au denunțat insuficiența investigației preliminare duse în speță. Ei au susținut de asemenea că au primit o apel telefonic de la un individ care ar fi zis: „Teroriștii au ucis fiul vostru în atacul armat."

Pe 25 august 2008, tribunalul militar din Diyarbakır a ordonat un supliment de instrucție judiciară pentru a clarifica dacă nota găsită în carnetă lui İsmail fusese scrisă bine de el și dacă era predispus la sinucidere.

Examenul grafologic a permis stabilirea că İsmail scripsese bine cu propria mână: „Mă bucuram că m-am înrolat în armată. Iert pe cei care m-au ofensat și sper ca cei pe care i-am ofensat să mă ierte."

Un medic a fost audiat. El a depus raportul sa de expertiza, ale căror pasaje relevante în speță se citesc după cum urmează: „La analiza dosarului lui İsmail, înțelegem că persoana în cauză abia venise în postul frontalier. Nu era foarte cunoscut în secțiune. Cei care-l cunoșteau au susținut că era introvertit. În mod evident, era cineva care prefera să rămână singur și retras. Potrivit fișei de informare, el folosise cannabis timp de trei sau patru ani și avea pe braț cicatrici vechi de tăieturi făcute cu lamă de ras. Prezența acestor urme a fost confirmată la autopsie. Persoanele care folosesc substanțe psihoactive și care se auto-mutilează au adesea comportament impulsiv. Sinuciderea este un act care constă în a-și întoarce mânia împotriva sine. Aceasta poate fi un gest impulsiv. În cazul lui İsmail, nu este posibil să se explice în manieră stabilă factorii psihologici care l-au condus la sinucidere. În schimb, elementele dosarului permit concluzia că era predispus la comportament impulsiv."

Printr-o sentință din 6 octombrie 2008, notificată lui Kasim Taștop și Hanım Taștop pe 30 octombrie 2008, tribunalul militar din Diyarbakır a respins opoziția reclamanților. El a considerat că ordonanța atacată era conformă regulilor de procedură și dispozițiilor legale. Bazîndu-se pe raportul investigației locului incidentului, schița situației, raportul de expertiza grafologică, raportul de autopsie, raportul de expertiza balistică, raportul de expertiza confirmând că o persoană cu constituția lui İsmail putea să-și tragă singur o glonț în burtă cu o fusil G-3, raportul de expertiza psihologică și alte elemente de dovadă din dosar, judecătorii au considerat că era vorba de caz de sinucidere dovedit și că nici un element din dosarul investigației nu permitea atribuirea responsabilității sinuciderii unei terțe persoane. ÎN DREPT

Invocând articolele 2, 6 și 13 din Convenție, reclamanții susțin că s-a făcut lumină asupra circumstanțelor exacte ale morții lui İsmail și că investigația penală dusă după acest incident conținea lacune. Ei consideră că İsmail, iubind viața și foarte atașat de familia, nu avea nici un motiv să se sinucidă. Ei sunt de părere că, orice ar fi, și chiar dacă ar fi vorba cu adevărat de sinucidere, autoritățile nu au luat măsurile necesare pentru a asigura protecția dreptului la viață al lui İsmail.

Guvernul invocă în primul rând neepuizarea cailor de atac interne și nerespectarea regulii celor șase luni. De asemenea pune în cauză calitatea reclamanților de a sesiza Curtea în sensul articolului 34 din Convenție. El combate în al doilea rând teza reclamanților și neagă orice responsabilitate în moartea lui İsmail.

El dorește să precizeze cum se prezintă mecanismul prevăzut pentru protecția integrității fizice și psihice a tinerilor recruți.

Astfel, potrivit Guvernului, înainte de chemarea unui contingent, se iau măsuri pentru a identifica tinerii recruți care riscă să prezinte probleme medicale. În marile orașe, birourile de recrutare ale tinerilor recruți dispun de un psihiatru care intervine la examenele de aptitudine. În mediul rural, primarii satelor sunt obligați să informeze autoritățile despre antecedente și caracter și să caute să determine dacă aceștia suferă de probleme particulare. În virtutea unui protocol existent între ministerul Apărării și cel al Sănătății, instituțiile hospitaliere trebuie să raporteze birourilor de recrutare ale tinerilor recruți persoane având dosar de antecedente medicale. Tinerii recruți care spun că suferă de probleme psihologice sau care prezintă certificat medical în acest sens sunt trimiși în spitalele militare pentru a trece examene psihiatrice.

După integrarea în corpul armatei, un sistem de consultații medicale și de controluri psihologice regulate este pus în loc, și tot tânăr recrută are dreptul de a cere să vadă un medic; persoanele care, înainte de a se alătura armatei, se găseau vindecate de o schizofrenie, depresie sau dependență de droguri sunt urmărite îndeaproape și periodic, la fel ca persoanele expuse la presiune datorită sarcinilor grele. Dacă este necesar, acestea din urmă sunt trimise în centre de reabilitare psihologică în cursul misiunii sau la sfârșitul acesteia. Persoane cu probleme psihologice dovedite sunt ajutate în realizarea sarcinilor. După caz, se apelează la apropiații tinărului recrută pentru a determina aptitudinea psihică a persoanei în cauză la îndeplinirea serviciului.

Ofițerii și subofițerii de profesie sunt instruiți corespunzător în materie de prevenire a accidentelor și incidentelor diverse. Ei țin sub control armele și medicamentele pentru a evita accidentele și tentative de sinucidere. Comandanții trebuie să cunoască caracteristicile efectivului de tineri recruți și să asigure un cadru adecvat. Dialogul și cooperarea sunt încurajate în sânul personalului și se iau măsuri pentru a preveni singurătatea, a mări moralul și disciplina trupelor, inclusiv prin recompense. Concedii sunt prevăzute și activități recreative sunt oferite. Se depun eforturi pentru ca tinerii recruți să stabilească relații sociale. Este interzis a insulta și a maltrata personalul, și acțiunile în acest sens sunt pedepsite.

În speță, Guvernul constată că İsmail fusese declarat apt să efectueze serviciu militar de către medici. El deduce din aceasta că aceștia evaluaseră starea de sănătate atât fizică cât și psihologică a tânărului recrută. El subliniază că datorită acestor examene fusese posibil a constata prezența pe braț a lui İsmail de cicatrici de tăieturi făcute cu lamă de ras și de a ști că persoana în cauză folosise cannabis timp de trei sau patru ani și stopase ulterior. El precizează că, potrivit fișelor de consultație din 19 și 21 februarie 2008, la conținut coroborat de mărturi soldaților, İsmail nu avea problemă psihologică. Tânărul nu ar fi manifestat nici o tulburare de comportament susceptibilă de a alerta autoritățile, nu ar fi dat dovadă de nici o instabilitate serioasă nici ar fi arătat în serviciul militar nici un semn indicând cea mai mică tendință de sinucidere. Astfel, potrivit Guvernului, nici o responsabilitate în sinuciderea lui İsmail nu putea fi atribuită autorităților. Nici o persoană nu ar fi fost în poziție de a prevedea că acesta ar acționa în felul acesta. Nici un semn nu ar fi permis să se creadă că persoana în cauză se găsea într-o stare psihică perturbată la punctul în care ar pune capăt zilelor. În vedere a celor sus-menționate, Guvernul consideră că toate măsurile necesare pentru protecția vieții lui İsmail fusese luate. El reamintește în final că o investigație penală a fost dusă ca urmare a incidentului și susține că efectivitatea acestei investigații nu dă tangență la nici o critică.

Reclamanții nu răspund la argumentele Guvernului. Ei doar reiau aserțiunile lor.

Curtea consideră că se cuvine să examine sub unghiul articolului 2 din Convenție plângerile formulate de reclamanți, cu înțelegerea că, maestră a calificării juridice a faptelor cauzei, ea nu este legată de cea pe care le atribuie reclamanții sau guvernele (Guerra și alții c. Italia, 19 februarie 1998, § 44, Colecție de hotărâri și decizii 1998-I).

Curtea, după ce a examinat toate elementele dosarului și a analizat argumentele părților, precizează de la început că nu consideră necesar să examineze în speță excepțiile de inadmisibilitate ridicate de Guvern, în măsura în care cererea este, orice ar fi, inadmisibilă pentru defect manifest de fond din motivele indicate mai jos (a se vedea, printre foarte altele, Hervé-Patrick și Béatrice Stella și Federația Națională a Familiilor din Franța c. Franța (dec.), n. 45574/99, 18 iunie 2002, și L.M. și F.I. c. Italia (dec.), n. 14316/02, 20 ianuarie 2009).

Pentru principiile generale în materie, Curtea se referă la jurisprudența bine stabilită (a se vedea, printre altele, Kılınç și alții c. Turcia, n. 40145/98, §§ 40-42, 7 iunie 2005, Ataman c. Turcia, n. 46252/99, §§ 54-56 și 63-65, 27 aprilie 2006, Salgın c. Turcia, n. 46748/99, §§ 76-78, 20 februarie 2007, Abdullah Yılmaz c. Turcia, n. 21899/02, §§ 55-58, 17 iunie 2008, și Ömer Aydın c. Turcia, n. 34813/02, §§ 46-48, 25 noiembrie 2008). Ea reamintește de asemenea că nu trebuie să se piardă din vedere impredictibilitatea comportamentului uman atunci când este vorba de interpretare în asemenea cauze a extinderii obligației pozitive a Statului privind art. 2 din Convenție (Keenan c. Regatul Unit, n. 27229/95, § 90, CEDO 2001-III).

În prezenta cauză, Curtea observă mai întâi că, ținând seama de toate circumstanțele care au înconjurat incidentul, de elementele colectate în investigația penală și de observațiile prezentate de părți, nimic nu permite să se presupună că viața lui İsmail a fost, în vreun mod, amenințată de acțiunile altuia. Orice afirmație conform căreia tânărul recrută ar fi fost victimă unei crime ar releva deci speculația. De aceea Curtea nu vede nici un motiv de a pune în cauză teza sinuciderii rămân de autoritățile naționale.

Se mai pune întrebarea dacă autoritățile militare știau sau ar fi trebuit să știe că İsmail prezenta risc real și imediat de sinucidere și, în caz afirmativ, dacă au făcut tot ceea ce se putea rezonabil aștepta de la ele pentru a preveni acest risc (Tanrıbilir c. Turcia, n. 21422/93, § 72, 16 noiembrie 2000, Keenan, citat, § 93, și Kılınç și alții, citat, § 43).

În vedere elementelor din posesia sa, Curtea observă că İsmail a fost supus unui examen medical și psihologic și a fost considerat apt să-și îndeplinească serviciul militar. Nici aptitudinea fizică nici aptitudinea psihică a lui İsmail de a-și îndeplini obligațiile militare nu au fost puse în cauză de reclamanți. Nu este nici contestat că İsmail nu a fost subiectul nici unui tratament avvilisant din partea altor soldați sau superiori. Totul dă semne că, până la incident, cu excepția faptului că se plângea că nu reușea să se adapteze la condițiile vieții militare în postul frontalier, tânărul recrută nu avea comportament anormal la punctul de a denota risc real și imediat ca să-și pună capăt zilelor. În schimb, persoana în cauză avea pe braț stâng cicatrici de tăieturi făcute cu lamă de ras (paragrafe 9 și 10 mai sus). Pe acest punct, Curtea consideră că ar fi fost de dorit ca autoritățile militare să ia inițiativa de a verifica natura exactă a tulburării de care suferea İsmail înainte de încorporare. Sigur, dacă un diagnostic psihologic mai aprofundat ar fi fost stabilit, el ar fi permis probabil de a aprecia mai precis tulburarea în cauză. Cu toate acestea, Curtea consideră că poate admite că, în circumstanțele cauzei, grijile lui İsmail nu puteau fi luate drept semne anteced ale unui risc iminent de sinucidere pe care ierarhia ar fi trebuit să-l perceapă. Cu alte cuvinte, în speță, nu este stabilit că autoritățile știau sau ar fi trebuit să știe că încorporarea și menținerea lui İsmail sub arme comportau risc real pentru integritatea fizică și psihică a acestuia. De aceea, a reproșa autorităților militare că nu au făcut mai mult pentru a preveni acest eveniment ar reveni la a le impune o povară excesivă privind obligațiile decurgând din art. 2 din Convenție (Salgın, citat, §§ 11-50 și 79-84, Seyfi Karan c. Turcia (dec.), n. 20192/04, 23 februarie 2010, Çevik și alții c. Turcia (dec.), n. 19676/10, 7 iunie 2011, și Ayan c. Turcia (dec.), n. 6376/10, 4 octombrie 2011). Prin urmare, Curtea consideră că plângerile reclamanților sunt manifestă nefondate.

Privind investigația penală, Curtea reamintește că, în cazuri similare cu speța, protecția proceduală a dreptului la viață implică o formă de investigație independență potrivită de a determina circumstanțele care au înconjurat moartea și de a stabili responsabilitățile (Çiçek c. Turcia (dec.), n. 67124/01, 18 ianuarie 2005). La acest privit, după analiză a dosarului, Curtea consideră că investigația penală dusă după moartea lui İsmail și procedura penală care a urmat în fața tribunalului militar din Diyarbakır au permis de a determina cu exactitate circumstanțele morții lui İsmail. Nu se poate reproșa serios că au fost insuficiente sau contradictorii. În ochii Curții, nu a existat neexecutare susceptibilă de a avea impact asupra caracterului serios și aprofundat al investigației și procedurii duse asupra morții recruții. De aceea nu vede nici un motiv de a pune în cauză stabilirea faptelor la care autoritățile naționale au procedat și concluzia la care au ajuns. Prin urmare, plângerile reclamanților sunt manifestă nefondate.

În consecință, ținând seama de elementele care preced, acestea trebuie respinse, în aplicare a articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier adjunct Președintă

Les requérants, M. Kasim Taștop, M me Hanım Taștop, MM. Abdullah Taștop, İbrahim Taștop et Musa Taștop, et M mes Emine Taștop, Zühriye Taștop (Arıkan) et Zeynep Demirdöken, sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1947, 1951, 1977, 1984, 1989, 1983, 1979 et 1973 et résidant à Istanbul. Ils sont respectivement le père, la mère et les frères et sœurs d’İsmail Taștop. Ils sont représentés devant la Cour par M e K. Doğru, avocate à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le recensement du contingent dont İsmail Taștop (« İsmail ») faisait partie eut lieu en 2006.

Le jeune homme se fit inscrire au bureau des appelés et fut soumis à la procédure habituelle d’examen médical – comprenant entre autres un examen psychologique – avant de commencer son entraînement militaire.

Le 31 août 2006, les médecins déclarèrent l’intéressé apte à accomplir son service militaire.

Le 25 novembre 2007, İsmail débuta sa formation militaire à Samsun.

A l’issue de celle-ci, il fut intégré le 12 février 2008 en tant que recrue au poste de Cizre (Șırnak), dans un département frontalier du Sud-Est de la Turquie.

Dans le « dossier d’enquête de la troupe », İsmail figure comme ayant répondu de manière affirmative à la question de savoir s’il buvait et/ou se droguait.

Le document en question mentionne notamment ce qui suit : « Présence de cicatrices d’entailles faites avec une lame de rasoir. Dit s’être drogué pendant trois ou quatre ans (cannabis) et affirme ne plus en faire usage depuis six mois. »

Les « fiches de consultation » des 19 et 21 février 2008 étaient rédigées en ces termes : « L’intéressé affirme n’avoir ni problème psychologique ni problème physique. Il dit n’avoir aucun souci avec sa famille. Il déclare n’avoir pas de problème financier. Selon ses dires, il a fumé du cannabis pendant trois ou quatre ans mais ne fume plus depuis six mois. »

Le 24 février 2008, entre 12 heures et 16 heures, İsmail était de garde avec deux autres soldats, V.K. et E.Z. Alors que ces derniers commençaient à nettoyer les lieux, İsmail s’empara soudain du fusil de V.K., posé par terre. Il se tira une balle dans le ventre sous les yeux de ses camarades qui l’auraient exhorté en vain à lâcher le fusil.

Le 25 février 2008, vers 11 heures, İsmail décéda à l’hôpital militaire de Șırnak.

Une instruction pénale fut immédiatement ouverte.

Un examen externe du corps fut effectué en présence du procureur.

Une autopsie classique fut également pratiquée à l’hôpital militaire de Diyarbakır en présence du procureur. Les médecins légistes notèrent la présence d’anciennes cicatrices d’entailles faites avec une lame de rasoir sur le bras gauche d’İsmail. Ils ne décelèrent aucune autre trace de violence sur le corps du défunt. Le rapport d’autopsie mentionnait également l’absence d’alcool ou de drogue dans le sang et dans les urines d’İsmail. L’autopsie permit de conclure qu’İsmail était décédé d’une balle tirée à bout touchant, dont l’orifice d’entrée était situé au-dessus du nombril.

Un bloc-notes fut trouvé dans la poche d’İsmail, dans lequel figurait une note rédigée comme suit de la main de l’intéressé : « Je me réjouissais d’avoir incorporé l’armée. Je pardonne à ceux qui m’ont offensé et j’espère que ceux que j’ai offensés me pardonneront. »

Une expertise balistique fut réalisée. Les experts examinèrent le fusil G-3 ayant causé la mort d’İsmail et conclurent que l’arme en question était en bon état de fonctionnement. Ils notèrent qu’une seule balle avait été tirée. Ils mentionnèrent comme résidus de tirs des traces de particules de plomb et d’antimoine retrouvées sur les mains et les vêtements du défunt. Ils notèrent l’absence d’empreintes digitales exploitables sur le fusil. Aucun résidu de tir ne fut retrouvé sur V.K. et E.Z.

Une autre expertise fut réalisée par un médecin légiste pour savoir si une personne de la corpulence d’İsmail pouvait se tirer elle-même une balle dans le ventre avec un fusil G-3. L’expert conclut par l’affirmative. Il ajouta également que la trajectoire de la balle était conforme à l’angle de tir.

Les témoignages des soldats furent recueillis, dont les passages pertinents en l’espèce se lisent comme suit : V.K. : « J’étais de garde avec İsmail et E.Z. de 12 heures à 16 heures. Conformément aux instructions, nous avons commencé à nettoyer les lieux. J’avais mis mon fusil par terre. Soudain, j’ai entendu quelqu’un recharger un fusil. Lorsque je me suis retourné, j’ai vu İsmail qui s’était emparé de mon fusil et qui le pointait sur son ventre. Avant même que j’aie pu intervenir, il s’était tiré une balle dans le ventre. Je ne sais pas pourquoi il a agi ainsi. Il venait juste d’arriver au poste de frontière, je ne le connaissais pas très bien. Il ne m’a fait part d’aucun problème. Je ne m’attendais pas du tout à son suicide. » E.Z. : « J’étais de garde avec İsmail et V.K. de 12 heures à 16 heures. Je commençais à ramasser les poubelles quand j’ai entendu le bruit d’un fusil qu’on rechargeait. J’ai vu İsmail qui s’était saisi du fusil de V. pour se suicider. Je lui ai dit d’arrêter et de ne surtout pas tirer. Il ne m’a pas écouté et s’est tiré une balle dans le ventre. Nous avons essayé de l’aider pour arrêter l’hémorragie. Je ne le connaissais pas bien car je n’avais pas eu l’occasion de discuter avec lui. Je ne savais pas qu’il avait des problèmes au point de se donner la mort. » H.S. : « J’avais eu l’occasion de discuter avec İsmail. Il m’avait un peu parlé de sa famille. Il m’avait dit qu’il venait d’une famille de douze enfants et que sa mère et son père, qui habitaient à Gaziosmanpașa, district d’Istanbul, ne s’entendaient pas très bien. Selon ses dires, il gagnait sa vie en vendant des cigarettes au noir et il se droguait. Il ne voulait pas rester dans ce poste de frontière et pensait aller voir notre commandant pour demander à être affecté ailleurs. Je lui avais dit qu’il ne devait pas s’en faire et qu’il finirait par s’habituer aux conditions de la vie militaire. Nous n’avons pas de problème au poste de frontière. A ma connaissance, İsmail n’avait de différend avec personne. Il ne parlait pas beaucoup, de toute façon. Il restait silencieux, toujours dans son coin. Il me semble qu’il était allé parler avec notre commandant du changement de régiment, je crois que ce dernier lui avait conseillé d’attendre une à deux semaines, le temps de s’adapter aux conditions de la vie militaire au poste de frontière. » V.C. : « İsmail venait d’arriver au poste de frontière, cela faisait à peine deux jours. Je me souviens l’avoir vu le jour de l’incident et lui avoir demandé s’il avait déjeuné. Il m’avait répondu qu’il n’en avait pas envie et que le petit déjeuner lui avait suffi. Il avait l’air fatigué ce jour-là. Je ne le connaissais pas très bien. C’était quelqu’un de silencieux, d’introverti. Je ne sais pas pourquoi il s’est donné la mort. » H.Ș. : « Je connaissais İsmail. Avant de rejoindre le poste de commandement, nous étions dans le même bataillon pendant environ une semaine, puis dans la même compagnie pendant trois jours. Nous avions eu la chance de discuter un peu. Il venait d’Istanbul, comme moi. Plus précisément de Gaziosmanpașa, comme mon oncle d’ailleurs. C’était quelqu’un de très introverti. Il ne venait pas discuter avec nous. Il préférait rester seul dans son coin. Quand je lui demandais s’il allait bien, il répondait qu’il était déprimé et qu’il ne voulait pas rester au poste de commandement. Je lui avais conseillé d’aller voir notre commandant. Je sais qu’il l’avait fait mais je ne sais pas ce que notre commandant lui avait répondu. Il m’avait également fait part de son usage de stupéfiants dans la vie civile. Je sentais qu’İsmail avait des soucis, mais il gardait tout à l’intérieur de lui. Je dis ça parce que je le trouvais tout le temps pensif, mais il ne m’avait jamais dit qu’il voulait se suicider. » N.E. : « Comme il venait d’arriver, je n’ai pas eu le temps de le connaître. Je sais qu’il était allé voir notre commandant pour lui dire qu’il n’arrivait pas à s’adapter à la vie militaire au poste de frontière. J’ai cru comprendre que notre commandant lui avait conseillé d’attendre un peu et qu’il trouverait une solution s’il n’arrivait toujours pas à s’adapter. A ma connaissance, il n’avait aucun problème ni avec nos supérieurs ni avec les autres soldats. Je ne sais pas pourquoi il s’est suicidé. » A.Ç. : « Moi j’ai vu İsmail juste avant la garde. Il m’avait paru joyeux. Il m’avait laissé son paquet de cigarettes. Je ne pensais pas du tout qu’il pourrait se donner la mort. » S.Ö : « Je ne connaissais pas très bien İsmail. Tout ce que je sais, c’est qu’il était silencieux et souvent seul dans son coin. Il ne m’avait fait part d’aucun problème. » O.Ç. : « Je suis le commandant de cette section. İsmail m’avait dit qu’il buvait et se droguait dans la vie civile mais qu’il avait arrêté cinq ou six mois auparavant. Il m’avait également montré ses anciennes cicatrices d’entailles faites avec une lame de rasoir. La veille, il était venu me voir pour me dire qu’il avait du mal à s’adapter à notre poste de frontière. Je lui avais dit qu’il s’adapterait rapidement et lui avais conseillé de faire la connaissance de ses camarades. Je lui avais également dit de venir me voir au moindre problème et qu’il pouvait compter sur moi pour l’aider. Après cette conversation, j’avais eu la nette impression qu’il se sentait mieux. »

Les autres soldats affirmèrent ne pas connaître İsmail.

Le 8 avril 2008, la fondation Mehmetçik (fondation qui a pour but d’aider les familles des soldats blessés et des soldats décédés pendant leur service militaire) octroya une aide d’un montant de 20 000 livres turques (soit environ 10 000 euros à l’époque des faits) à la famille d’İsmail.

A l’issue de l’instruction pénale, le 13 mai 2008, le procureur militaire de Diyarbakır, concluant au suicide d’İsmail avec l’arme qui avait été confiée au soldat V.K. et considérant qu’aucune négligence n’était attribuable aux autorités militaires, rendit un non-lieu. Pour ce faire, il se fonda notamment sur le rapport d’investigation du lieu de l’incident, le croquis de l’état des lieux, le rapport d’expertise, les dépositions des témoins, les notes manuscrites dans lesquelles İsmail exprimait son intention de se donner la mort, le fait qu’il n’avait rien dit à l’hôpital sur les circonstances de sa blessure et qu’il n’avait accusé personne, les rapports médicaux, le rapport d’autopsie et le rapport d’expertise balistique.

Le 10 juin 2008, par l’intermédiaire de leur avocat, le père et la mère d’İsmail formèrent opposition contre l’ordonnance de non-lieu. Ils soutinrent que leur fils n’avait aucune raison de se suicider, qu’il n’avait aucun problème psychologique et qu’il était très attaché à la vie et à sa famille. Alléguant que leur fils avait peut-être été victime d’un homicide, ils dénoncèrent l’insuffisance de l’enquête préliminaire menée en l’espèce. Ils affirmèrent également avoir reçu un appel téléphonique d’un individu qui leur aurait dit : « Les terroristes ont tué votre fils lors d’une attaque armée. »

Le 25 août 2008, le tribunal militaire de Diyarbakır ordonna un complément d’information judiciaire pour éclaircir le point de savoir si la note retrouvée dans le bloc-notes d’İsmail avait bien été rédigée par lui et s’il était prédisposé au suicide.

L’examen graphologique permit d’établir qu’İsmail avait bien écrit de sa main : « Je me réjouissais d’avoir incorporé l’armée. Je pardonne à ceux qui m’ont offensé et j’espère que ceux que j’ai offensés me pardonneront. »

Un médecin fut entendu. Il rendit son rapport d’expertise, dont les passages pertinents en l’espèce se lisent comme suit : « A l’analyse du dossier d’İsmail, nous comprenons que l’intéressé venait de rejoindre le poste de frontière. Il n’était pas très connu dans la section. Ceux qui le connaissaient ont affirmé qu’il était introverti. Visiblement, c’était quelqu’un qui préférait rester seul et en retrait. Selon la fiche d’information, il avait fait usage de cannabis pendant trois ou quatre ans et avait sur son bras d’anciennes cicatrices d’entailles faites avec une lame de rasoir. La présence de ces traces a été confirmée lors de l’autopsie. Les personnes qui font usage de produits psychoactifs et qui s’automutilent ont souvent un comportement impulsif. Le suicide est un acte qui consiste à retourner la colère contre soi. Cela peut être un geste impulsif. Dans le cas d’İsmail, il n’est pas possible d’expliquer de manière établie les facteurs psychologiques qui l’ont amené à se suicider. En revanche, les éléments du dossier permettent de conclure qu’il était prédisposé à un comportement impulsif. »

Par un jugement du 6 octobre 2008, notifié à Kasim Taștop et Hanım Taștop le 30 octobre 2008, le tribunal militaire de Diyarbakır écarta l’opposition des requérants. Il estima que l’ordonnance attaquée était conforme aux règles procédurales et aux dispositions légales. Se fondant sur le rapport d’investigation du lieu de l’incident, le croquis de l’état des lieux, le rapport d’expertise graphologique, le rapport d’autopsie, le rapport d’expertise balistique, le rapport d’expertise confirmant qu’une personne de la corpulence d’İsmail pouvait se tirer elle-même une balle dans le ventre avec un fusil G-3, le rapport d’expertise psychologique et les autres éléments de preuve contenus dans le dossier, les juges considérèrent qu’il s’agissait d’un cas de suicide avéré et qu’aucun élément du dossier d’instruction ne permettait d’attribuer la responsabilité de ce suicide à un tiers. EN DROIT

Invoquant les articles 2, 6 et 13 de la Convention, les requérants soutiennent que la lumière n’a pas été faite sur les circonstances exactes du décès d’İsmail et que l’instruction pénale conduite à la suite de cet incident comportait des lacunes. Ils estiment qu’İsmail, aimant la vie et très attaché à sa famille, n’avait aucune raison de se suicider. Ils sont d’avis que, en tout état de cause, et même dans le cas où il s’agirait réellement d’un suicide, les autorités n’ont pas pris les mesures nécessaires pour assurer la protection du droit à la vie d’İsmail.

Le Gouvernement excipe dans un premier temps du non-épuisement des voies de recours internes et du non-respect de la règle des six mois. Il met également en cause la qualité des requérants à saisir la Cour au sens de l’article 34 de la Convention. Il combat dans un second temps la thèse des requérants et nie toute responsabilité dans le décès d’İsmail.

Il souhaite préciser comment se présente le mécanisme prévu pour la protection de l’intégrité physique et psychique des appelés.

Ainsi, selon le Gouvernement, avant l’appel d’un contingent, des mesures sont prises pour identifier les appelés qui risquent de présenter des problèmes médicaux. Dans les grandes villes, les bureaux de recrutement des appelés disposent d’un psychiatre qui intervient lors des examens d’aptitude. En milieu rural, les maires des villages sont tenus d’informer les autorités des antécédents et du caractère des appelés et de chercher à déterminer si ceux-ci souffrent de problèmes particuliers. En vertu d’un protocole existant entre le ministère de la Défense et celui de la Santé, les établissements hospitaliers doivent signaler aux bureaux de recrutement des appelés les personnes ayant un dossier d’antécédents médicaux. Les appelés qui se disent souffrir de problèmes psychologiques ou qui présentent un certificat médical dans ce sens sont envoyés dans les hôpitaux militaires pour passer des examens psychiatriques.

Après l’intégration dans le corps de l’armée, un système de consultations médicales et de contrôles psychologiques réguliers est mis en place, et tout appelé a le droit de demander à voir un médecin ; les personnes qui, avant de rejoindre l’armée, se trouvaient rétablies d’une schizophrénie, d’une dépression ou d’une dépendance aux drogues sont surveillées de près et périodiquement, tout comme les personnes exposées à une pression due au lourd fardeau des missions. Si besoin est, ces dernières sont envoyées dans des centres de réhabilitation psychologique au cours de leur mission ou au terme de celle-ci. Les personnes atteintes de problèmes psychologiques avérés sont assistées dans la réalisation de leurs tâches. Le cas échéant, il est fait appel aux proches de l’appelé afin de déterminer l’aptitude psychique de l’intéressé à l’accomplissement de son service.

Les officiers et les sous-officiers de profession sont dûment formés en matière de prévention des accidents et incidents divers. Ils gardent sous contrôle les armes et médicaments afin d’éviter les accidents et tentatives de suicide. Les commandants se doivent de connaître les caractéristiques de leur effectif d’appelés et d’assurer un encadrement adéquat. Le dialogue et la coopération sont encouragés au sein du personnel et des mesures sont prises pour empêcher la solitude, accroître le moral et la discipline des troupes, y compris par des récompenses. Des congés sont prévus et des activités récréatives sont offertes. Des efforts sont déployés afin que les appelés établissent des relations sociales. Il est interdit d’insulter et de maltraiter le personnel, et les agissements dans ce sens sont punis.

En l’espèce, le Gouvernement constate qu’İsmail avait été déclaré apte à effectuer son service militaire par les médecins. Il en déduit que ceux-ci avaient évalué l’état de santé tant physique que psychologique de l’appelé. Il souligne que c’est grâce à ces examens qu’il avait été possible de constater la présence sur le bras d’İsmail de cicatrices d’entailles faites avec une lame de rasoir et de savoir que l’intéressé avait fait usage de cannabis pendant trois ou quatre ans et qu’il avait arrêté par la suite. Il précise que, selon les fiches de consultation des 19 et 21 février 2008, à la teneur corroborée par les témoignages des soldats, İsmail n’avait pas de problème psychologique. Le jeune homme n’aurait manifesté aucun trouble du comportement susceptible d’alerter les autorités, n’aurait fait preuve d’aucune instabilité sérieuse ni montré durant son service militaire aucun signe trahissant la moindre tendance suicidaire. Ainsi, selon le Gouvernement, aucune responsabilité dans le suicide d’İsmail ne pouvait être attribuée aux autorités. Personne n’aurait été en mesure de prévoir que celui-ci agirait de la sorte. Aucun signe n’aurait permis de penser que l’intéressé se trouvait dans un état psychique perturbé au point qu’il se suiciderait. Au vu de ce qui précède, le Gouvernement estime que toutes les mesures nécessaires pour protéger la vie d’İsmail avaient été prises. Il rappelle enfin qu’une investigation pénale a été menée à la suite de l’incident et soutient que l’effectivité de cette enquête ne prête le flanc à aucune critique.

Les requérants ne répondent pas aux arguments du Gouvernement. Ils se bornent à réitérer leurs allégations.

La Cour estime qu’il convient d’examiner sous l’angle de l’article 2 de la Convention les griefs formulés par les requérants, étant entendu que, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, elle n’est pas liée par celle que leur attribuent les requérants ou les gouvernements ( Guerra et autres c. Italie , 19 février 1998, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I).

La Cour, après avoir examiné l’ensemble des éléments du dossier et analysé les arguments des parties, précise d’emblée qu’elle n’estime pas nécessaire d’examiner en l’espèce les exceptions d’irrecevabilité soulevées par le Gouvernement, dans la mesure où la requête est, en tout état de cause, irrecevable pour défaut manifeste de fondement pour les motifs indiqués ci-dessous (voir, parmi beaucoup d’autres, Hervé-Patrick et Béatrice Stella et la Fédération Nationale des Familles de France c. France (déc.), n o 45574/99, 18 juin 2002, et L.M. et F.I. c. Italie (déc.), n o 14316/02, 20 janvier 2009).

Pour les principes généraux en la matière, la Cour se réfère à sa jurisprudence bien établie (voir, entre autres, Kılınç et autres c. Turquie , n o 40145/98, §§ 40-42, 7 juin 2005, Ataman c. Turquie , n o 46252/99, §§ 54 ‑ 56 et 63-65, 27 avril 2006, Salgın c. Turquie , n o 46748/99, §§ 76 ‑ 78, 20 février 2007, Abdullah Yılmaz c. Turquie , n o 21899/02, §§ 55-58, 17 juin 2008, et Ömer Aydın c. Turquie , n o 34813/02, §§ 46-48, 25 novembre 2008). Elle rappelle également qu’il ne faut pas perdre de vue l’imprévisibilité du comportement humain lorsqu’il s’agit d’interpréter dans de telles affaires l’étendue de l’obligation positive de l’Etat au regard de l’article 2 de la Convention ( Keenan c. Royaume-Uni , n o 27229/95, § 90, CEDH 2001 ‑ III).

Dans la présente affaire, la Cour note d’abord que, eu égard à l’ensemble des circonstances ayant entouré l’incident, aux éléments recueillis lors de l’investigation pénale ainsi qu’aux observations présentées par les parties, rien ne permet de supposer que la vie d’İsmail ait été, d’une manière ou d’une autre, menacée par les agissements d’autrui. Toute affirmation selon laquelle l’appelé aurait été victime d’un homicide relèverait donc de la spéculation. Aussi la Cour ne voit-elle aucune raison de remettre en cause la thèse du suicide retenue par les autorités nationales.

Reste à savoir si les autorités militaires savaient ou auraient dû savoir qu’İsmail présentait un risque réel et immédiat de suicide et, dans l’affirmative, si elles ont fait tout ce que l’on pouvait raisonnablement attendre d’elles pour prévenir ce risque ( Tanrıbilir c. Turquie , n o 21422/93, § 72, 16 novembre 2000, Keenan , précité, § 93, et Kılınç et autres , précité, § 43).

Au vu des éléments dont elle dispose, la Cour observe qu’İsmail a fait l’objet d’un examen médical et psychologique et qu’il a été considéré comme apte à accomplir son service militaire. Ni l’aptitude physique ni l’aptitude psychique d’İsmail à accomplir ses obligations militaires n’ont été mises en cause par les requérants. Il n’est pas non plus contesté qu’İsmail n’a fait l’objet d’aucun traitement avilissant de la part d’autres soldats ou de ses supérieurs hiérarchiques. Tout donne à penser que, jusqu’à l’incident, à part le fait qu’il se plaignait de ne pas s’habituer aux conditions de la vie militaire au poste de frontière, l’appelé n’avait pas un comportement anormal au point de dénoter un risque réel et immédiat qu’il mît fin à ses jours. En revanche, l’intéressé avait sur le bras gauche des cicatrices d’entailles faites avec une lame de rasoir (paragraphes 9 et 10 ci-dessus). Sur ce point, la Cour estime qu’il aurait été souhaitable que les autorités militaires prissent l’initiative de faire vérifier la nature exacte du trouble dont avait souffert İsmail avant son incorporation. Certes, si un diagnostic psychologique plus poussé avait été établi, il aurait sans doute permis d’apprécier plus précisément le trouble en question. Cependant, la Cour estime pouvoir admettre que, dans les circonstances de la cause, les soucis d’İsmail ne pouvaient passer pour des signes avant-coureurs d’un risque imminent de suicide que sa hiérarchie aurait dû percevoir. Autrement dit, en l’espèce, il n’est pas établi que les autorités savaient ou auraient dû savoir que l’engagement et le maintien d’İsmail sous les drapeaux comportaient un risque réel pour l’intégrité physique et psychique de celui-ci. Aussi, reprocher aux autorités militaires de n’avoir pas fait davantage pour prévenir cet événement reviendrait à leur imposer un fardeau excessif au regard de leurs obligations découlant de l’article 2 de la Convention ( Salgın , précité, §§ 11-50 et 79-84, Seyfi Karan c. Turquie (déc.), n o 20192/04, 23 février 2010, Çevik et autres c. Turquie (déc.), n o 19676/10, 7 juin 2011, et Ayan c. Turquie (déc.), n o 6376/10, 4 octobre 2011). Dès lors, la Cour estime que les griefs des requérants sont manifestement mal fondés.

S’agissant de l’enquête pénale, la Cour rappelle que, dans les affaires similaires à l’espèce, la protection procédurale du droit à la vie implique une forme d’enquête indépendante propre à déterminer les circonstances ayant entouré le décès ainsi qu’à établir les responsabilités ( Çiçek c. Turquie (déc.), n o 67124/01, 18 janvier 2005). A cet égard, après analyse du dossier, la Cour considère que l’enquête pénale diligentée à la suite du décès d’İsmail et la procédure pénale qui s’en est suivie devant le tribunal militaire de Diyarbakır ont permis de déterminer avec exactitude les circonstances de la mort d’İsmail. On ne saurait sérieusement leur reprocher d’avoir été insuffisantes ou contradictoires. Aux yeux de la Cour, il n’y a pas eu de manquement susceptible d’avoir une incidence sur le caractère sérieux et approfondi de l’enquête et de la procédure menées sur le décès de l’appelé. Aussi ne voit-elle aucune raison de remettre en cause l’établissement des faits auquel les autorités nationales ont procédé et la conclusion à laquelle elles sont parvenues. Partant, les griefs des requérants sont manifestement mal fondés.

Par conséquent, compte tenu des éléments qui précèdent, ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente