MANASCURTA v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei franceze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr.

31856/07

depusă de

Ion MANASCURTA

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită la 14 februarie 2012, în cadrul unei camere compuse din:

Josep Casadevall,

Președinte,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Mihai Poalelungi,

judecători,

și Santiago Quesada,

Grefier al Secției

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 13 iulie 2007,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

A.

Circumstanțele cauzei

1.

Decizia pronunțată la nivel național în favoarea reclamantului și executarea acesteia

2.

Faptele cauzei pot fi rezumate în felul următor.

3.

Reclamantul este un fermier, care a înregistrat la consiliul local din Talmaza o întreprindere menită să opereze o fermă de oi pe care reclamantul ulterior a achiziționat-o. Lotul de pământ de lângă fermă, cu o suprafață totală de 15 ha, era în folosința lui L.C. pentru o perioadă de 20 ani, în baza unui contract de arendă încheiat cu consiliul local la 30 ianuarie 2003. La 12 august 2003, reclamantul a convenit cu L.C. că îl va substitui pe cel din urmă în contractul de arendă semnat cu consiliul local. Reclamantul intenționa să folosească lotul de pământ în calitate de pășune pentru ferma sa.

4.

La 28 mai 2006, consiliul local a adoptat o decizie prin care a anulat contractul de arendă din 30 ianuarie 2003 și decizia sa din 18 mai 2006.

5.

Reclamantul a depus o acțiune în instanța de judecată împotriva consiliului local solicitând anularea de către acesta a deciziei din 28 mai 2006.

6.

La 11 decembrie 2006, Judecătoria Ștefan-Vodă a hotărât în favoarea reclamantului și a obligat consiliul local să delimiteze hotarele lotului de pământ de 15 ha folosit de reclamant în condițiile contractului de arendă și să nu creeze obstacole reclamantului în folosința acestuia, precum și să-i elibereze reclamantului toate actele necesare pentru reconstrucția fermei. Decizia a fost menținută în apel de Curtea de Apel Bender la 16 ianuarie 2007. În ciuda eforturilor reclamantului de a obține executarea deciziei definitive pronunțate în favoarea sa, aceasta nu a fost executată până în prezent.

2.

Hotărârea pilot Olaru and others

și consecințele acesteia pentru cauze similare

7.

La 28 iulie 2009, Curtea a pronunțat hotărârea pilot

Olaru and others

(a se vedea

Olaru and Others v. Moldova

, nr. 476/07, 22539/05, 17911/08 și 13136/07, 28 iulie 2009) în care ea a constatat,

inter alia

, că problema neexecutării hotărârilor judecătorești naționale, prin care s-a acordat spațiu locativ de stat diferitor categorii de persoane, a relevat existența unei „probleme sistemice”.

Curtea a hotărât,

inter alia

, că statul pârât trebuie să instituie un recurs intern efectiv care să asigure o redresare adecvată și suficientă pentru neexecutarea sau executarea întârziată a hotărârilor judecătorești definitive (a se vedea

Olaru and others

, citată mai sus, § 58 și punctul 4 al dispozitivului hotărârii).

3.

Introducerea unui remediu intern nou și evoluțiile ulterioare

8.

La 20 septembrie 2011, Guvernul Moldovei a informat Curtea că la 1 iulie 2011 a intrat în vigoare o nouă lege (Legea nr. 87), prin care a fost instituit un remediu împotriva problemei neexecutării hotărârilor judecătorești definitive, precum și împotriva problemei duratei nerezonabile a procedurilor.

9.

La 29 septembrie 2011, Grefierul Curții a informat reclamantul din această cauză și toți reclamanții care se află într-o situație similară despre noul remediu, întrebându-i dacă ei intenționează să facă uz de acest remediu în termenul de șase luni stabilit de Legea nr. 87 (a se vedea paragraful 11 de mai jos). Atenția reclamanților a fost atrasă asupra faptului că potrivit articolului 35 § 1 al Convenției, Curtea poate examina o chestiune doar după epuizarea tuturor căilor interne de recurs și omisiunea de a respecta această regulă ar putea reprezenta motiv pentru declararea cererii inadmisibile.

B.

Dreptul intern relevantă

11.

Potrivit Legii nr. 87, orice persoană ce consideră că i-a fost încălcat dreptul la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau dreptul la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești poate adresa în instanță de judecată o cerere de chemare în judecată privind constatarea unei astfel de încălcări și repararea prejudiciului cauzat. Potrivit articolului 1 al Legii, aceasta trebuie interpretată și aplicată prin prisma legislației naționale, a prevederilor Convenției și a jurisprudenței Curții. Potrivit articolului 4 al Legii, cererea de chemare în judecată se examinează de instanța de judecată sesizată în cel mult 3 luni de la depunerea sa. Articolul 5 al Legii prevede că

în urma constatării faptului că a fost încălcat dreptul la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau dreptul la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești, instanța de judecată decide asupra acordării unei satisfacții echitabile în contul reparării prejudiciului

moral, material, precum și a costurilor și a cheltuielilor de judecată. Articolul 6 al Legii simplifică procedura de executare a hotărârilor adoptate în conformitate cu legea, astfel încât de la reclamanți nu se mai cere depunerea altor cereri sau îndeplinirea altor formalități. Potrivit articolului 7 al Legii,

persoanele care au depus cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu o pretinsă încălcare a dreptului lor la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești, în a cărei privință Curtea Europeană nu a decis asupra admisibilității și fondului cauzei, pot cere despăgubiri în instanțe de judecată naționale, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

12.

În același timp, Codul de procedură civilă a fost modificat în sensul reducerii numărului de instanțe de apel de la două la una și scutirii de la plata taxei de stat pentru asemenea procese.

PRETENȚII

13.

Referindu-se la articolul

6 al Convenției și articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, reclamantul s-a plâns de faptul că statul nu a asigurat executarea unor hotărâri judecătorești obligatorii și executorii pronunțate în favoarea sa

.

ÎN DREPT

14.

Mai întâi, Curtea va determina faptul dacă reclamantul a respectat regula epuizării căilor interne de recurs stabilită de articolul 35 al Convenției, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

“1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept internațional general recunoscute, și într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive.”

15.

Curtea reiterează că scopul regulii privind epuizarea căilor interne de recurs este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau a soluționa – de obicei prin intermediul sistemului său judecătoresc – violările pretinse împotriva lor înainte ca aceste pretenții să fie formulate în fața Curții. În consecință, statele nu sunt obligate să răspundă pentru acțiunile lor în fața unei instanțe internaționale, înainte de a avea posibilitatea de a rezolva chestiunile respective prin intermediul propriului sistem juridic. Această regulă se bazează pe presupunerea, reflectată în articolul 13 al Convenției – cu care aceasta este înrudită – că există un remediu efectiv disponibil în privința încălcării pretinse din sistemul național. Astfel, un aspect important al principiului este că mecanismul de protecție stabilit de Convenție este subordonat sistemelor naționale care asigură protecția drepturilor omului (a se vedea, printre multe altele,

Handyside v. the United Kingdom

, 7 decembrie 1976, § 48, Series A nr. 24;

Akdivar and Others v. Turkey

, 16 septembrie 1996, § 65,

Reports of Judgments and Decisions

1996

‑

IV; și

Fressoz and Roire v. France

[GC], nr.

29183/95, § 37, ECHR 1999

‑

I).

16.

Cu toate acestea, unicele remedii obligatorii impuse de articolul 35 al Convenției sunt cele care se referă la violările pretinse și care sunt în același timp disponibile și suficiente. Existența unor asemenea remedii trebuie să fie suficient de sigură nu doar în teorie, dar și în practică, pentru că în caz contrar acestea nu vor fi suficient de accesibile și efective (a se vedea

Akdivar and Others

, citată mai sus, § 66, și

Dalia v. France

, 19 februarie 1998, § 38,

Reports

1998

‑

I). Suplimentar, potrivit “principiilor general recunoscute ale dreptului internațional”, ar putea să existe circumstanțe deosebite care l-ar putea absolvi pe reclamant de la obligația de a epuiza căile interne de recurs disponibile (a se vedea

Van Oosterwijck v. Belgium

, 6 noiembrie 1980, § 36, Series A nr. 40, și

Akdivar and Others

, citată mai sus, §

67). Totuși, existența unor simple dubii în privința șanselor de succes ale unui remediu specific, care nu este în mod evident ineficient, nu este un motiv valabil pentru neepuizarea căilor interne de recurs (a se vedea

Van Oosterwijck

, citată mai sus, § 37;

Akdivar and Others

, citată mai sus, §

71; și

Brusco v. Italy

(dec.), nr.

69789/01, ECHR 2001

‑

IX).

17.

O apreciere a faptului dacă au fost epuizate căile interne de recurs este în mod normal efectuată cu referință la data la care a fost depusă cererea la Curte. Totuși, această regulă are excepții care ar putea fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea

Baumann v. France

, nr. 33592/96, § 47, 22 mai 2001;

Nogolica v. Croatia

(dec.), nr.

77784/01, ECHR 2002

‑

VIII;

Andrášik and Others v. Slovakia

(dec.), nr.

57984/00, 60226/00, 60237/00, 60242/00, 60679/00, 60680/00 și 68563/01, ECHR 2002

‑

IX;

Charzyński v. Poland

(dec.), nr. 15212/03, § 35, ECHR 2005

‑

V;

Grzinčič v. Slovenia

, nr. 26867/02, §§ 106-111, 3 mai 2007; și

Eskilsson v. Sweden

(dec.), nr. 14628/08, 24

ianuarie 2012).

18.

Curtea notează că reclamantul a fost de acord să facă uz de noul remediu și că procedurile inițiate de el în baza Legii nr. 87 sunt pendinte. Reclamantul nu a disputat eficiența noului remediu. În acest sens, Curtea reiterează că în hotărârea

Balan v. Moldova

((dec.), nr. 44746/08, 24

ianuarie 2012), ea a constatat că noul remediu introdus prin Legea nr. 87 avea scopul să soluționeze problema executării cu întârziere a hotărârilor judecătorești și că acesta nu era inefectiv. De asemenea, s-a constatat că în ciuda faptului că noul remediu a devenit disponibil după depunerea acestei cereri, reclamantul era obligat să facă uz de acesta și că aplicarea acestuia nu a reprezentat o povară excesivă pentru reclamant și pentru ceilalți reclamanți aflați în poziție similară.

19.

Având în vedere constatările sale în cauza

Balan

, Curtea conchide că reclamantul din această cauză trebuia de asemenea să se conformeze cerinței articolului 35 § 1 al Convenției și să epuizeze noua cale internă de recurs în baza Legii nr. 87. Ea notează, totuși, că acest proces nu a fost finisat de către reclamant.

20.

Prin urmare, cererea sa trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§

1 și 4 al Convenției ca urmare a neepuizării căilor interne de recurs.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte