CASE OF KARRER v. ROMANIA

Primul reclamant s-a născut în 1982 și locuiește în Furstenfeld, Austria. El este tatăl celui de-al doilea reclamant, care s-a născut în 2006 și trăiește la o adresă neespecificată în România. La 13 aprilie 2004, primul reclamant s-a căsătorit cu un cetățean român, K.T. Căsătoria a fost încheiat la Salzburg, Austria. La 15 februarie 2006, fiica lor, al doilea reclamant, s-a născut. Părinții au avut custodia comună a copilului în temeiul legii austriece. Ei au locuit la Salzburg. La 1 februarie 2008 K.T. și primul reclamant separat. La 25 februarie 2008 K.T. a depus o cerere de divorț la autoritățile Salzburg. Primul reclamant a depus o cerere contrare la 25 martie 2008. La 29 ianuarie 2008 K.T. La 8 februarie 2008, Curtea Civilă de District de Salzburg a acordat injuncția provizorie pentru o perioadă de trei luni. Acțiunea penală a fost inițiată și împotriva primului reclamant pentru infligerea unui prejudiciu corporal. 10. La 1 februarie 2008 K.T. a depus o acțiune pentru custodia exclusivă temporară a celui de-al doilea reclamant pe parcursul procedurii de divorț. La sfârșitul lunii septembrie 2008, în timp ce procedurile de atribuire a custodiei austriece erau în așteptare în fața instanțelor austriece, K.T. a plecat pentru România împreună cu cel de-al doilea reclamant. Primul reclamant nu a fost informat cu privire la plecare, chiar dacă în momentul în care soții aveau custodia comună a celui de-al doilea reclamant. 11. Între timp, la 25 iulie 2008, Curtea penală de district de Salisburg a achitat primul reclamant de a inflige prejudicii corporale. Procurorul public de Salisburg a rezervat dreptul de a iniția proceduri penale împotriva K.T. pentru perjuri. 12. La 25 noiembrie 2008, Curtea Civilă de districtul Salzburg a acordat prima reclamantă custodia exclusivă temporară a celui de-al doilea reclamant până la finalizarea procedurii de divorț. Curtea a invocat, printre altele, opinia expertă care a concluzionat că primul reclamant a fost mai potrivit pentru a avea custodia. K.T. nu pare să fi apelat împotriva hotărârii. 13. În prezent, procedurile de divorț între primul reclamant și K.T. sunt în așteptare în fața instanțelor române. 14. La 30 septembrie 2008, primul reclamant a prezentat o cerere de returnare a celui de-al doilea reclamant în Austria în temeiul articolului 3 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale abstului internațional de copii („Convenția de la Haga”). El susține că cel de-al doilea reclamant a fost eliminat din teritoriul austriac în încălcarea custodiei comune deținute de soții la momentul îndepărtării. La 7 octombrie 2008, autoritățile austriece au prezentat cererea Ministerului de Justiție din România („Ministrul român”), Autoritatea Centrală responsabilă pentru obligațiile stabilite în temeiul Convenției de la Haga. 15. La 28 octombrie 2008, la cererea Ministerului României, Departamentul de Poliție Generală (Inspectoratul General al Poliții) a confirmat că al doilea reclamant locuia cu mama ei, în România, la casa bunicilor ei. În plus, la 3 noiembrie 2008, Departamentul de Servicii Sociale și Protecția Copilului (Departamentul General de Asistență Socială și Protecția Copilului) a elaborat un raport în legătură cu al doilea reclamant. Raportul menționează în principal declarațiile K.T. privind situația ei în Austria, motivele ei de plecare, precum și declarațiile bunicilor materni cu privire la angajamentul lor de a oferi locuințe și sprijin financiar al doilea reclamant pe termen indefinit. De asemenea, s-a menționat că al doilea reclamant nu părea un copil abuzat sau neglijat și că era foarte atașat de mama ei și de bunicii ei materni. Raportul a concluzionat că al doilea reclamant avea condiții de viață adecvate, atât din punct de vedere material, cât și emoțional. 16. La 5 decembrie 2008, Ministerul României a inițiat o procedură în numele primului reclamant în fața Curții de județ București. Prin hotărârea din 28 ianuarie 2009, a comunicat la 28 mai 2009, Curtea de județ București a constatat în favoarea primului reclamant, ordonând returnarea celui de-al doilea reclamant în Austria. Curtea județului București a susținut că cererea a căzut în conformitate cu art. 3 din Convenția de la Haga și că nici o excepție prevăzută în temeiul articolului 13 nu a fost aplicată. 17. K.T. a făcut apel. Ea a prezentat mai multe elemente de probă, inclusiv declarațiile părinților ei ca martori acordate la o Curtea română în contextul procedurii de divorț și de custodie. Ea a mai prezentat un raport de bunăstare redactat de Serviciul de Custodie în Primăria Timișoara (Serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Primariei Municipiului Timișoara). Raportul a inclus informații despre situația familiei K.T., condițiile de viață și declarațiile K.T. în legătură cu circumstanțele vieții ei și plecarea din Austria. În cele din urmă, raportul a recomandat că K.T. prin o hotărâre finală pronunțată la 8 iulie 2009 și pronunțată în formă scrisă la 17 septembrie 2009, Curtea de Apel a permis apelul asupra punctelor de drept, susținând că returnarea celui de-al doilea reclamant în Austria o va expune la prejudicii fizice și psihologice, în sensul articolului 13 § 1 litera (b) din Convenția de la Haga. Pe fond, Curtea de Apel din București a afirmat că prima reclamantă a demonstrat un comportament violent față de K.T., așa cum a menținut Curtea Civilă din districtul Salzburg atunci când a acordat K.T. injuncția interioară din 8 februarie 2008. Curtea de Apel din București a afirmat în continuare că prima reclamantă a încălcat ordinul de restricție în septembrie 2008, care a determinat că K.T. va veni în România. În sfârșit, instanța internă a raționat că, chiar dacă nu exista nici o dovadă a unui comportament violent al primului reclamant față de copil, acest lucru ar putea fi deferit de comportamentul său față de K.T. și de plecarea K.T. în România. Hotărârea Curții Civile din districtul de Salzburg din 25 noiembrie 2008 a fost respinsă pe motiv că până atunci K.T. și al doilea reclamant au părăsit deja Austria. 19. În cadrul procedurii interne, Ministerul României a informat autorităților austriece cu privire la progresul procedurii Convenției de la Haga. Informațiile au inclus data ședințelor și dacă a fost depus sau nu un apel. De la dovezile aduse cazului, se pare că Ministerul României nu a avut nici un contact direct cu primul reclamant în legătură cu procedurile Convenției de la Haga. 20. Dispozițiile relevante ale Convenției de la Haga, care au intrat în vigoare în ceea ce privește România la 30 septembrie 1992, citiți, în măsura în care este cazul, după cum urmează. „Îndepărtarea sau păstrarea unui copil trebuie considerată injustificată în cazul în care – a) este încălcarea drepturilor de custodie atribuite unei persoane, unei instituții sau a oricărui alt organism, fie în comun, fie în monoterapie, în temeiul legii statului în care copilul a fost rezident în mod obișnuit imediat înainte de îndepărtare sau reținere; și b) la momentul îndepărtării sau reținerii acestor drepturi au fost efectiv exercitate, fie în comun, fie în monoterapie, sau ar fi fost astfel exercitate, dar pentru îndepărtare sau reținere. Drepturile de custodie menționate la punctul a) de mai sus pot apărea, în special, prin aplicarea legii sau din cauza unei decizii judiciare sau administrative, sau din cauza unui acord care are efect juridic în temeiul legii statului respectiv. „Convenția se aplică copiilor care au fost rezidenți în mod obișnuit într-un stat contractant imediat înainte de orice încălcare a custodiei sau a drepturilor de acces. Convenția încetează să se aplice atunci când copilul ajung la vârsta de 16 ani.” „Un stat contractant desemnează o autoritate centrală pentru a îndeplini sarcinile impuse de convenție asupra acestor autorități. [..]” „Autoritățile centrale cooperează reciproc și promovează cooperarea între autoritățile competente din respectivul stat pentru a asigura returnarea rapidă a copiilor și pentru a realiza celelalte obiecte ale prezentei convenții. În special, fie direct, fie prin intermediul oricărui intermediar, acestea iau toate măsurile adecvate – [.] f) pentru a iniția sau facilita instituția procedurilor judiciare sau administrative în vederea obținerii returnării copilului și, într-un caz corespunzător, pentru a lua măsuri de organizare sau asigurare a exercitării efective a drepturilor de acces; [..]” „Autoritățile judiciare sau administrative ale statelor contractante acționează rapid în cadrul procedurilor de returnare a copiilor. În cazul în care autoritatea judiciară sau administrativă în cauză nu a luat o decizie în termen de șase săptămâni de la data începerii procedurii, reclamantul sau autoritatea centrală a statului solicitat, de proprie inițiativă sau dacă autoritatea centrală a statului reclamant are dreptul să solicite o declarație a motivelor întârzierii. În cazul în care un răspuns este primit de către Autoritatea Centrală a statului solicitat, autoritatea respectivă transmite răspunsul la Autoritatea Centrală a statului reclamant sau la solicitant, după caz.” „În cazul în care un copil a fost înlăturat sau reținut în mod incorect în temeiul articolului 3 și, la data începerii procedurii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant în care copilul este, o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs de la data îndepărtării sau reținerii nelegiuite, autoritatea în cauză ordonă imediat returnarea copilului. Autoritatea judiciară sau administrativă, chiar dacă procedurile au fost inițiate după expirarea perioadei de un an menționate la alineatul anterior, ordonă, de asemenea, returnarea copilului, cu excepția cazului în care se demonstrează că copilul este acum stabilit în noul său mediu. În cazul în care autoritatea judiciară sau administrativă din statul solicitat are motive să creadă că copilul a fost retras într-un alt stat, acesta poate rămâne în procedură sau respinge cererea de returnare a copilului.” „În afară de dispozițiile articolului anterior, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este obligată să ordone returnarea copilului în cazul în care persoana, instituția sau alt organism care se opune returnării sale stabilește că – a) persoana, instituția sau alt organism care are grijă de persoana copilului nu a exercitat de fapt drepturile de custodie la momentul îndepărtării sau reținerii, sau a fost consimțită sau ulterior achiziționată în îndepărtarea sau reținerea copilului; sau b) există un risc grav că returnarea sa ar expune copilului la prejudicii fizice sau psihologice sau ar plasa în alt mod în situație intolerabilă. Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, refuza să ordone returnarea copilului în cazul în care constată că copilul obiectează să fie returnat și a atins o vârstă și un grad de maturitate la care este necesar să ia în considerare opiniile sale. În examinarea circumstanțelor menționate în prezentul articol, autoritățile judiciare și administrative iau în considerare informațiile referitoare la contextul social al copilului furnizat de Autoritatea Centrală sau de altă autoritate competentă a reședinței obișnuite a copilului.” „Returnarea copilului în temeiul dispozițiilor articolului 12 poate fi refuzată dacă acest lucru nu ar fi permis prin principiile fundamentale ale statului solicitat referitoare la protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale.” 21. Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind jurisdicția și recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materie de responsabilitate parentală („Regulamentul”), în măsura în care se menționează după cum urmează: (17) „În cazul îndepărtării sau reținerii injustificate a unui copil, returnarea copilului ar trebui obținută fără întârziere, iar în acest scop, Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 ar continua să se aplice în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament, în special art. 11. [...]” „1. În cazul în care o persoană, o instituție sau un alt organism care are drept de custodie se aplică autorităților competente din un stat membru pentru a elibera o hotărâre pe baza Convenției de la Haga [..], pentru a obține returnarea unui copil care a fost îndepărtat sau reținut în mod incorect într-un alt stat membru decât statul membru în care copilul a fost rezident în mod obișnuit imediat înainte de îndepărtarea sau reținerea nelegiuială, se aplică alineatele (2)-8). [...] (3) O instanță la care se depune o cerere de returnare a unui copil, astfel cum se menționează la alineatul (1), acționează rapid în cadrul procedurii privind cererea, utilizând cele mai rapide proceduri disponibile în legislația națională. Fără a aduce atingere primului paragraf, instanța, cu excepția cazului în care circumstanțe excepționale împiedică acest lucru, pronunță hotărârea sa cel târziu la șase săptămâni de la depunerea cererii. O instanță nu poate refuza să returneze un copil pe baza articolului 13 litera (b) din [...] Convenția de la Haga dacă se stabilește că au fost luate măsuri adecvate pentru a asigura protecția copilului după întoarcerea ei. O instanță nu poate refuza să returneze un copil dacă persoana care a solicitat returnarea copilului nu a primit posibilitatea de a fi auzită. În cazul în care o instanță a eliberat o procedură privind nereturnarea în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980, instanța trebuie să transmită imediat, fie direct, fie prin intermediul autorității sale centrale, o copie a ordinii de returnare și a documentelor relevante, în special o tranșare a ședințelor în fața instanței, instanței cu jurisdicția sau autoritatea centrală în statul membru în care copilul a fost rezident în mod obișnuit imediat înainte de îndepărtarea sau reținerea nelegiuială, astfel cum este stabilită de legislația națională. Curtea primește toate documentele menționate în termen de o lună de la data ordinului de nereturnare. Cu excepția cazului în care instanțele din statul membru în care copilul a fost rezident în mod obișnuit imediat înainte de îndepărtarea sau reținerea ilegală au fost deja confiscate de una dintre părți, instanța sau autoritatea centrală care primește [o copie a unei ordine privind nereturnarea în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga și a documentelor relevante pentru acest ordin] trebuie să-i notifice părților și să le invite să prezinte instanței, în conformitate cu legislația națională, în termen de trei luni de la data notificării, astfel încât instanța să poată examina problema custodiei copilului. [..]”