AFFAIRE S.C. BARTOLO PROD COM S.R.L. ET BOTOMEI c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o requerere (nr. 16294/03) îndreptată împotriva României și de care o societate comercială română, S.C. Bartolo Prod Com SRL și un cetățean român, M.V. Botomei, au sesizat Curtea pe 5 mai 2003 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Societatea S.C. Bartolo Prod Com SRL este reprezentată de cel de-al doilea reclamant, dl Botomei, administratorul ei, care exercită și ca avocat la Bacău. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul seu, dna I. Cambrea, din ministerul Afacerilor Externe.

Ca urmare a recuzării dl Corneliu Bîrsan, judecător ales din partea României (art. 28 din Regulamentul Curții), Președintele camerei a desemnat pe dl Mihai Poalelungi să șadă în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulamentul Curții).

Pe 8 martie 2010, requererea a fost comunicată Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.

Pe 28 iulie 1995 și 3 mai 1996, primăria Bacăului a autorizat societatea reclamantă să comercializeze produse alimentare într-un spațiu comercial amenajat în două apartamente, proprietate a societății reclamante și care erau situate la parter unui imobil de locuințe. Autorizația era valabilă pentru un an.

Pe 16 septembrie 1996, primăria a anulat autorizația pe motiv că localul a fost mărit prin lucrări efectuate ilegal. Primăria a ordonat, de asemenea, demolarea lor.

Prin trei acțiuni introduse în fața instanțelor interne, reclamanii au cerut anularea deciziei primăriei, reînnoirea autorizației și recunoașterea dreptului de proprietate al societății asupra localului comercial.

Prin o primă hotărâre definitivă din 4 iunie 1998, curtea de apel Suceava a anulat decizia litigioasă. Curtea a considerat că primăria nu indicase care construcții erau vizate de decizia din 16 septembrie 1996. Prin a doua hotărâre definitivă din 29 aprilie 1999, aceeași curte de apel a condamnat primăria să reînnoiască autorizația reclamantei pentru exercitarea unei activități comerciale în localul care îi aparține. În sfârșit, prin a treia hotărâre definitivă din 10 noiembrie 2000, aceeași curte de apel a confirmat că reclamanta era proprietara acestui local.

Primăria a refuzat să reînnoiască autorizația și, pe 15 septembrie 1999, a ordonat demolarea a două anexe care serveau ca depozit.

Reclamanii s-au opus, dar dimineața zilei de 20 septembrie 1999, angajații primăriei au demolat aceste anexe.

În aceeași zi, reclamanii au introdus o acțiune împotriva autorităților locale. Au cerut anularea ordinului de demolare și plata daunelor și prejudiciilor. Printr-o decizie cu caracter preliminar pronunțată în aceeași zi, tribunalul a ordonat o suspendare a ordinului de demolare până la pronunțarea hotărârii pe fond.

Prin hotărâre definitivă din 3 decembrie 1999, curtea de apel Bacău a admis recursul primarului, considerând că suspendarea nu era justificată și că, în orice caz, la momentul în care tribunalul s-a pronunțat, anexele fuseseră deja demolate.

Prin sentință din 4 iulie 2002, tribunalul județean Suceava a anulat ordinul de demolare și primarul a fost condamnat la o amendă pentru refuzul de a se conforma hotărârii definitive care ordona reînnoirea autorizației.

La recursul părților susținătoare, prin hotărâre definitivă din 28 noiembrie 2002, curtea de apel Suceava a casat sentința din 4 iulie 2002 și, pe fond, a respins acțiunea pe motiv că anexele fuseseră construite ilegal.

Primăria a reîterit refuzul de a reînnoii autorizația și a condiționat acordarea acesteia de realizarea anumitor lucrări de modernizare a localului comercial.

Ca urmare a respingerii cererii de permis de construire pentru lucrările de modernizare, prin hotărâre definitivă din 19 iulie 2004, tribunalul județean Bacău a ordonat primăriei să elibereze permisul solicitat. Un executor judecătoresc s-a deplasat la primărie pentru a executa decizia, dar a întâmpinat un nou refuz.

Reclamanta a realizat lucrările și, pe 3 septembrie 2004, primarul a ordonat demolarea lor pe motiv că noile construcții depășeau domeniul public. Reclamanii au contestat ordinul de demolare, susținând că primarul refuza să se conformeze hotărârilor definitive care-l condamnau să elibereze autorizația de funcționare și permisul de construire.

Pe 29 septembrie 2005, primarul a eliberat permisul de construire.

Prin sentință din 22 decembrie 2005, tribunalul județean Bacău a respins acțiunea și a confirmat valabilitatea ordinului de demolare pe motiv că construcțiile erau ilegale pentru că depășeau suprafața prevăzută de hotărârea definitivă din 19 iulie 2004. Reclamanii au depus un recurs.

În cursul anului 2006, inspectori ai primăriei au constatat că localul comercial era închiriat altor societăți care exercitau activități comerciale acolo.

Pe 23 iunie 2009, primarul a eliberat autorizația de funcționare care a fost trimisă reclamantei prin scrisoare recomandată la adresa indicată de aceasta. Scrisoarea nu i-a ajuns pentru că nu a revendicat-o la poștă. Reclamanta a aflat despre existența acestor autorizații în cursul anului 2010, când copii au fost introduse în dosarul de proces.

Prin hotărâre definitivă din 28 septembrie 2010, curtea de apel Bacău a respins recursul și a confirmat ordinul de demolare.

În cursul lunii decembrie 2010, angajații primăriei au demolat construcțiile anexe.

Reclamanii susțin că refuzul de a reînnoii autorizația de funcționare și demolarea construcțiilor au încălcat dreptul lor de acces la tribunal și dreptul lor la respectarea bunurilor. Invocă art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, formulați în felul următor în părțile lor relevante: art. 6 § 1 "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)" art. 1 din Protocolul nr. 1 "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."

Curtea constată că dl Botomei a introdus prezenta requerere în numele societății S.C. Bartolo Prod Com SRL și, de asemenea, în propriul nume în virtutea calității sale de administrator al societății.

Curtea constată imediat că deși dl Botomei a participat la procedurile interne, a acționat în calitatea sa de reprezentant legal al societății reclamante, aceasta din urmă fiind unicul titulară al dreptului de proprietate asupra localului comercial și al autorizației de funcționare.

Curtea reamintește că nu este justificat să se ridice "vălul societății" sau să se faci abstracție de personalitatea juridică a societății decât în circumstanțe excepționale, în special atunci când este clar stabilit că aceasta se află în imposibilitatea de a sesiza prin organele sale statutare organele Convenției (Agrotexim și alții c. Grecia, 24 octombrie 1995, § 66, seria A nr. 330-A). Or, evident, aceasta nu este cazul în prezenta cauză, în măsura în care societatea reclamantă a putut sesiza Curtea fără nicio dificultate.

În orice caz, deținerea chiar și a unei fracțiuni substanțiale a capitalului social nu poate fi suficientă, în principiu, pentru a califica cel de-al doilea reclamant ca "victimă" în sensul articolului 34 din Convenție (Agrotexim și alții, citat anterior, § 63). Cu toate acestea, trebuie să aibă interese personale în obiectul requetei (Olczak c. Polonia (decizie), nr. 30417/96, §§ 58-60, CEDO 2002-X (extrase), și Pokis c. Letonia (decizie), nr. 528/02, CEDO 2006-XV). Trebuie constatat că aceasta nu este cazul în prezenta cauză, dl Botomei neîncadrând niciun alt prejudiciu decât cel suferit de societate din care este administrator (a se vedea, mutatis mutandis, Gărdean și S.C. Group 95 SA c. România, nr. 25787/04, § 15, 1 decembrie 2009).

Prin urmare, Curtea consideră că dl Botomei nu poate pretinde să fie victima unei încălcări a articolelor invocate din Convenție și, în consecință, declară requetele, în măsura în care o privesc, incompatibile ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și o respinge în aplicarea articolului 35 § 4. 2. Privind nemulțumirea privitoare la presupusa violare a articolelor 6 § 1 și 1 din Protocolul nr. 1

Sub aspectul articolelor 6 § 1 și 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de demolarea construcțiilor anexe la localul comercial și de refuzul de a reînnoii autorizația de funcționare. a) Privind nemulțumirea privitoare la demolarea construcțiilor anexe la localul comercial

Reclamanta susține că demolarea construcțiilor anexe a încălcat dreptul ei de acces la tribunal și dreptul ei la respectarea bunurilor.

Curtea constată că construcțiile anexe au fost demolate în aplicarea ordinelor primarului pe care reclamanta a putut să le conteste liber în fața instanțelor interne care au examinat pe fond valabilitatea acestor ordine. A beneficiat de posibilitatea de a-și prezenta argumentele și de a-și apăra punctul de vedere în cadrul unor proceduri echitabile și contradictorii, atât pe fond, cât și în cadrul căilor de atac exercitate împotriva hotărârilor date în prima instanță.

Valabilitatea ordinelor de demolare fiind confirmată ca urmare a unor proceduri care nu relevă niciun caracter arbitrar, Curtea consideră că reclamanta nu poate susține o violare a dreptului ei la respectarea bunurilor din cauza executării acestor ordine.

De aici rezultă că această nemulțumire este evident nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. b) Privind nemulțumirea privitoare la refuzul de a reînnoii autorizația de funcționare

Reclamanta se plânge de refuzul primarului Bacăului de a executa hotărârea definitivă din 29 aprilie 1999 și de a reînnoii autorizația sa de funcționare.

Guvernul ridică o excepție cu privire la lipsa calității de "victimă" a reclamantei. El consideră că aceasta din urmă nu a dovedit că a suferit un prejudiciu din cauza refuzului de reînnoire a autorizației. El arată că reclamanta a continuat activitatea comercială în absența unei autorizații, motiv pentru care a fost sancționată de mai multe ori și că a închiriat localul altor societăți, obținând astfel un profit.

Reclamanta contestă această teză. Ea susține că a suferit pierderi importante deoarece activitatea sa a fost grav entravată de refuzul de a reînnoii autorizația.

Curtea constată imediat că primarul Bacăului a eliberat autorizația menționată pe 23 iunie 2009 și că aceasta a fost trimisă prin scrisoare recomandată reclamantei care a omis să o revendice.

Deoarece reclamanta nu a indicat niciun motiv valabil pentru a justifica această omisiune, Curtea consideră că ar trebui să limiteze examinarea nemulțumirii la perioada cuprinsă între 29 aprilie 1999 și 23 iunie 2009.

Privind excepția ridicată de Guvern, Curtea consideră că profitul obținut din închirierea localului comercial nu-i privează pe reclamantă de calitatea de victimă a unei încălcări a Convenției, în sensul articolului 34 din Convenție.

În acest sens, Curtea reamintește că nu poate exista pierderea calității de "victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au remediat încălcarea Convenției (Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI).

În cazul de față, în afara faptului că la nicio vreme autoritățile interne nu au recunoscut vreo violare a Convenției, chiriile percepute, deși au putut atenua parțial consecințele economice ale refuzului de a acorda autorizația de funcționare, nu au putut compensa faptul că timp de mai bine de zece ani, reclamanta a fost constrânsă fie să-și înceteze activitatea, fie să o continue risculând să sufere sancțiuni.

Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului privind lipsa calității de victimă a reclamantei.

Ea constată apoi că nemulțumirea formulată de reclamantă privitoare la non-reînnoire a autorizației, în măsura în care se referă la perioada cuprinsă între 29 aprilie 1999 și 23 iunie 2009, nu este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Ar trebui deci să fie declarată admisibilă.

Reclamanta susține că nerespectarea hotărârii definitive din 29 aprilie 1999 și refuzul de a reînnoii autorizația de funcționare constituiau manifestări ale comportamentului abuziv al primarului la adresa sa.

Curtea reamintește că a tratat în repetate rânduri cazuri care ridicau întrebări similare cu cea din prezenta cauză, în care a concluzionat că a fost o violare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza omisiunii autorităților, fără o justificare valabilă, de a executa într-un termen rezonabil o decizie definitivă dată împotriva lor (a se vedea, de exemplu, Tacea c. România, nr. 746/02, 29 septembrie 2005; Dragne și alții c. România, nr. 78047/01, 7 aprilie 2005; Orha c. România, nr. 1486/02, 12 octombrie 2006; Musteață și alții c. România, nr. 67344/01, 10772/04, 14819/04, 14025/05 și 23596/06, § 32, 6 octombrie 2009).

În prezenta cauză, Curtea constată că, deși reclamanta a obținut pe 29 aprilie 1999 o hotărâre definitivă care ordona primăriei să reînnoiască autorizația sa de funcționare, această hotărâre a fost executată abia pe 23 iunie 2009. Deci, există o întârziere de mai bine de 10 ani în executare.

Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului care susțin că refuzul era datorat comportamentului reclamantei. Curtea consideră că cererile reclamantei care vizau obținerea unei autorizații și a unui permis de construire pentru anexele localului nu puteau constitui un pretext pentru administrație pentru a refuza reînnouirea autorizației, ținând seama că litigiile referitoare la aceste anexe au fost supuse unor proceduri distincte judecate în favoarea primăriei. În plus, Curtea constată că pe 23 iunie 2009, primarul a eliberat autorizația doar pentru localul comercial, așa cum este descris de hotărârea din 29 aprilie 1999, fără a indica motivele obiective care l-ar fi împiedicat timp de mai bine de zece ani să se conformeze acestei hotărâri.

Privind neajunsurile de care se plângeseră anumiți locatari, Curtea consideră că acesta era un litigi de natură privată care ar fi putut fi aduse în fața instanțelor interne de persoanele interesate. În orice caz, aceste plângeri nu eliberau nici ele pe primar de obligația sa de a se conforma hotărârii definitive sus-menționate, cu atât mai mult că primarul avea posibilitatea de a retrage mai târziu autorizația, respectând procedurile legale, dacă reclamațiile locatarilor s-ar fi dovedit a fi nefundate.

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea duce, în prezenta cauză, la o concluzie diferită de cea la care a ajuns în cauzele menționate anterior (a se vedea §49 mai sus).

Ținând cont de jurisprudența sa în materie și de elementele dosarului, Curtea consideră că autoritățile locale ale orașului Bacău nu au depus eforturile necesare pentru a executa cu promptitudine hotărârea definitivă favorabilă reclamantei.

Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului autorităților locale de a reînnoii autorizația de funcționare a societății reclamante între 29 aprilie 1999 și 23 iunie 2009.

De altfel, având în vedere constatarea violării articolului 6 § 1 din Convenție pentru perioada litigioasă, Curtea nu consideră necesar să examineze separat nemulțumirea sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamanta cere 868.355,76 euro (EUR) ca compensare pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit și care reprezintă pierderea de venit datorată imposibilității de a exploata în mod normal localul comercial și anexele sale. Furnizează un raport de expertiză contabilă. Reclamanta cere, de asemenea, un milion de euro ca compensare pentru daunele morale.

Guvernul contestă aceste pretenții, estimând că sumele cerute sunt excesive și au un caracter speculativ. În acest sens, el subliniază că autorizația de funcționare era valabilă doar pentru un an. El adaugă că autorizația nu se referea la anexele localului și că, în orice caz, reclamanta a închiriat acest local altor societăți, obținând astfel un profit.

Curtea constată că singura bază de luat în considerare pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în prezenta cauză în constatarea violării articolului 6 § 1 din Convenție pe motiv că autoritățile locale nu au executat, într-un termen rezonabil, hotărârea definitivă din 29 aprilie 1999. Nu ar putea să se angajeze în speculații cu privire la rezultatele activității reclamantei în absența unei asemenea încălcări, și nici să considere suma totală pe care aceasta ar fi putut-o obține dacă activitatea sa ar fi putut continua în mod normal (a se vedea, mutatis mutandis, S.C. Ghepardul SRL c. România, nr. 29268/03, § 68, 14 aprilie 2009).

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea acordă reclamantei 6.000 EUR, pentru toate capetele de daune. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere, de asemenea, 80.212 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții. Furnizează două facturi din 2005 și 2009 atestând plata honorariilor avocatului în procedurile interne și o factură din 2009 emisă în numele cabinetului de avocatură al dlui Botomei pentru 20.000 EUR ca cheltuieli de reprezentare în fața Curții.

Guvernul consideră că sumele cerute sunt excesive și că, în orice caz, din documentele furnizate nu rezultă că honorariile în cauză aveau o legătură cu prezenta requerere și că au fost cu adevărat plătite. Prin urmare, el invită Curtea să respingă cererea reclamantei.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor.

În cazul de față, Curtea consideră că justificările furnizate de reclamantă nu permit stabilirea unei legări între cheltuielile menționate și procedurile interne care fac obiectul prezentei cauze.

Privind cheltuielile de reprezentare în fața Curții, Curtea consideră că în absența altor documente justificative, factura emisă în numele cabinetului de avocatură al dlui Botomei nu permite stabilirea naturii exacte a serviciilor prestate și a necesității lor obiective în procedura desfășurată în fața Curții. Asta fiind zis, Curtea admite că dl Botomei a trebuit certamente să suporte cheltuieli pentru a prezenta requererea în fața Curții. În aceste condiții, pronunțând în conformitate cu spiritul articolului 41, ea decide să aloce reclamantei 500 EUR, pentru toate cheltuielile. C. Dobânzi de mora

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzilor de mora să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară requeta admisibilă privind nemulțumirea ridicată de reclamantă pe baza articolului 6 § 1 din Convenție și articolului 1 din Protocolul nr. 1 privitoare la refuzul autorităților locale de a reînnoii autorizația de funcționare a societății reclamante între 29 aprilie 1999 și 23 iunie 2009 și inadmisibilă pentru restul; 2. Constată că a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Constată că nu este necesar să se examineze separat nemulțumirea sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1; 4. Constată a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data reglementării: i) 6.000 EUR (șase mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru ansamblul prejudiciilor suferite; ii) 500 EUR (cinci sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit de reclamantă, pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea termenului sus-menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 21 februarie 2012, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 16294/03) dirigée contre la Roumanie et dont une société commerciale roumaine, S.C. Bartolo Prod Com. SRL et un ressortissant roumain, M.V. Botomei, ont saisi la Cour le 5 mai 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La société S.C. Bartolo Prod Com. SRL est représentée par le second requérant, M. Botomei, son administrateur, qui exerce également comme avocat à Bacău. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me I. Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.

A la suite du déport de M. Corneliu Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie (article 28 du Règlement de la Cour), le Président de la chambre a désigné M. Mihai Poalelungi pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 26 § 4 de la Convention et 29 § 1 du règlement de la Cour).

Le 8 mars 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Les 28 juillet 1995 et 3 mai 1996, la mairie de Bacău autorisa la société requérante à commercialiser des produits alimentaires dans un espace commercial aménagé dans deux appartements, propriété de la société requérante et qui étaient situés au rez ‑ de ‑ chaussée d’un immeuble d’habitations. L’autorisation était valable pour un an.

Le 16 septembre 1996, la mairie annula l’autorisation au motif que le local avait été agrandi par des travaux effectués illégalement. La mairie ordonna également leur démolition.

Par trois actions introduites devant les juridictions internes, les requérants demandèrent l’annulation de la décision de la mairie, le renouvellement de l’autorisation et la reconnaissance du droit de propriété de la société sur le local commercial.

Par un premier arrêt définitif du 4 juin 1998, la cour d’appel de Suceava annula la décision litigieuse. La cour retint que la mairie n’avait pas indiqué quelles constructions étaient visées par la décision du 16 septembre 1996. Par un deuxième arrêt définitif du 29 avril 1999, la même cour d’appel condamna la mairie à renouveler l’autorisation de la requérante pour exercer une activité commerciale dans le local lui appartenant. Enfin, par un troisième arrêt définitif du 10 novembre 2000, la même cour d’appel confirma que la requérante était la propriétaire de ce local.

La mairie refusa de renouveler l’autorisation et, le 15 septembre 1999, elle ordonna la démolition de deux annexes servant d’entrepôt.

Les requérants s’y opposèrent, mais le matin du 20 septembre 1999, des employés de la mairie démolirent ces annexes.

Le même jour, les requérants introduisirent une action contre les autorités locales. Ils demandèrent l’annulation de l’ordre de démolition et le versement de dommages et intérêts. Par un jugement avant dire droit rendu le même jour, le tribunal ordonna un sursis à l’ordre de démolition jusqu’au prononcé du jugement sur le fond de l’affaire.

Par un arrêt définitif du 3 décembre 1999, la cour d’appel de Bacău accueillit le pourvoi du maire, estimant que le sursis n’était pas justifié et, qu’en tout état de cause, à l’heure à laquelle le tribunal s’était prononcé, les annexes avaient déjà été démolies.

Par un jugement du 4 juillet 2002, le tribunal départemental de Suceava annula l’ordre de démolition et le maire fut condamné à une amende pour le refus de se conformer à l’arrêt définitif ordonnant le renouvèlement de l’autorisation.

Sur pourvoi des parties défenderesses, par un arrêt définitif du 28 novembre 2002, la cour d’appel de Suceava cassa le jugement du 4 juillet 2002 et, sur le fond, rejeta l’action au motif que les annexes avaient été construites illégalement.

La mairie réitéra son refus de renouvellement de l’autorisation et conditionna son octroi à la réalisation de certains travaux de modernisation du local commercial.

A la suite du rejet de la demande de permis de construire pour les travaux de modernisation, par un arrêt définitif du 19 juillet 2004, le tribunal départemental de Bacău ordonna à la mairie de délivrer le permis sollicité. Un huissier de justice se déplaça à la mairie afin de procéder à l’exécution, mais il essuya un nouveau refus.

La requérante réalisa les travaux et, le 3 septembre 2004, le maire ordonna leur démolition au motif que les nouvelles constructions empiétaient sur le domaine public. Les requérants contestèrent l’ordre de démolition, alléguant que le maire refusait de se conformer aux arrêts définitifs le condamnant à délivrer l’autorisation de fonctionnent et le permis de construire.

Le 29 septembre 2005, le maire délivra le permis de construire.

Par un jugement du 22 décembre 2005, le tribunal départemental de Bacău rejeta l’action et confirma la validité de l’ordre de démolition au motif que les constructions étaient illégales car elles excédaient la superficie prévue par l’arrêt définitif du 19 juillet 2004. Les requérants formèrent un pourvoi.

Au cours de l’année 2006, des inspecteurs de la mairie constatèrent que le local commercial était loué à d’autres sociétés qui y exerçaient des activités commerciales.

Le 23 juin 2009, le maire délivra l’autorisation de fonctionnement qui fut envoyée à la requérante par lettre recommandée à l’adresse indiquée par cette dernière. La lettre ne lui parvint pas, car elle ne la réclama pas à la poste. La requérante prit connaissance de l’existence de ces autorisations au cours de l’année 2010, quand des copies furent versées au dossier d’instance.

Par un arrêt définitif du 28 septembre 2010, la cour d’appel de Bacău rejeta le pourvoi et confirma l’ordre de démolition.

Au cours du mois de décembre 2010, des employés de la mairie démolirent les constructions annexes. II.

La Cour note que M. Botomei a introduit la présente requête au nom de la société S.C. Bartolo Prod Com SRL et également en son nom propre en vertu de sa qualité d’administrateur de la société.

La Cour relève d’emblée que si M. Botomei a participé aux procédures internes, il a agi en sa qualité de représentant légal de la société requérante, cette dernière étant l’unique titulaire du droit de propriété sur le local commercial et de l’autorisation de fonctionnement.

La Cour rappelle qu’il n’est pas justifié de lever le « voile social » ou de faire abstraction de la personnalité juridique de la société que dans des circonstances exceptionnelles, notamment lorsqu’il est clairement établi que celle-ci se trouve dans l’impossibilité de saisir par l’intermédiaire de ses organes statutaires les organes de la Convention ( Agrotexim et autres c. Grèce , 24 octobre 1995, § 66, série A n o 330 ‑ A). Or, à l’évidence, tel n’est pas le cas en l’espèce, dans la mesure où la société requérante a pu saisir la Cour sans aucune difficulté.

En tout état de cause, la détention d’une part même substantielle du capital social ne saurait suffire, en principe, pour qualifier le second requérant de « victime » au sens de l’article 34 de la Convention ( Agrotexim et autres , précité, § 63). Encore faut-il qu’il ait des intérêts personnels dans l’objet de la requête ( Olczak c. Pologne (déc.), n o 30417/96, §§ 58 ‑ 60, CEDH 2002 ‑ X (extraits), et Pokis c. Lettonie (déc.), n o 528/02, CEDH 2006 ‑ XV). Force est de constater que tel n’est pas le cas en l’espèce, M. Botomei n’invoquant pas d’autre préjudice que celui subi par la société dont il est administrateur (voir, mutatis mutandis, Gărdean et S.C. Group 95 SA c. Roumanie , n o 25787/04, § 15, 1 er décembre 2009).

Partant, la Cour estime que M. Botomei ne peut pas prétendre être la victime d’une violation des articles invoqués de la Convention et, par conséquent, déclare la requête, pour autant qu’elle le concerne, incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et la rejette en application de l’article 35 § 4. 2. Sur le grief concernant la prétendue violation des articles 6 § 1 et 1 du Protocole n o 1

Sous l’angle des articles 6 § 1 et 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint de la démolition des constructions annexes au local commercial et du refus de renouvèlement de l’autorisation de fonctionnement. a) Sur le grief concernant la démolition des constructions annexes au local commercial

La requérante allègue que la démolition des constructions annexes a enfreint son droit d’accès à un tribunal et son droit au respect des biens.

La Cour constate que les constructions annexes ont été démolies en application des ordres du maire que la requérante a pu librement contester devant les juridictions internes qui ont examiné sur le fond la validité de ces ordres. Elle a bénéficié de la possibilité d’exposer ses arguments et de défendre son point de vue dans le cadre des procédures équitables et contradictoires, aussi bien sur le fond que dans le cadre des voies de recours exercées contre les jugements rendus en première instance.

La validité des ordres de démolition ayant été confirmée à l’issue des procédures qui ne révèlent aucun caractère arbitraire, la Cour estime que la requérante ne saurait alléguer une violation de son droit au respect des biens du fait de la mise en application de ces ordres.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. b) Sur le grief concernant le refus de renouvèlement de l’autorisation de fonctionnement

La requérante se plaint du refus du maire de Bacău d’exécuter l’arrêt définitif du 29 avril 1999 et de renouveler son autorisation de fonctionnement.

Le Gouvernement soulève une exception quant au défaut de qualité de « victime » de la requérante. Il considère que cette dernière n’a pas prouvé avoir subi un préjudice en raison du refus de renouvèlement de l’autorisation. Il expose que la requérante a continué son activité commerciale en l’absence d’autorisation, raison pour laquelle elle a été plusieurs fois sanctionnée et qu’elle a loué le local à d’autres sociétés, obtenant ainsi un profit.

La requérante conteste cette thèse. Elle allègue qu’elle a subi des pertes importantes dès lors que son activité a été gravement entravée par le refus de renouvèlement de l’autorisation.

La Cour constate d’emblée que le maire de Bacău a délivré ladite autorisation le 23 juin 2009 et qu’elle a été envoyée par lettre recommandée à la requérante qui a omis de la réclamer.

La requérante n’ayant indiqué aucune raison valable pour justifier cette omission, la Cour estime qu’il convient de restreindre l’examen du grief à la période comprise entre le 29 avril 1999 et le 23 juin 2009.

S’agissant de l’exception soulevée par le Gouvernement, la Cour estime que le profit tiré de la location du local commercial ne prive pas la requérante de sa qualité de victime d’une violation de la Convention, au sens de l’article 34 de la Convention.

A cet égard, la Cour rappelle qu’il ne peut y avoir perte de qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention ( Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999 ‑ VI).

En l’occurrence, outre le fait qu’à aucun moment les autorités internes n’ont reconnu une quelconque violation de la Convention, les loyers perçus, bien qu’ils aient pu atténuer partiellement les conséquences économiques du refus d’octroi de l’autorisation de fonctionnement, ne pouvaient pas compenser le fait que pendant plus de dix ans, la requérante a été contrainte soit de cesser son activité soit de la poursuivre au risque de se voir infliger des sanctions.

Par conséquent, la Cour rejette l’exception du Gouvernement quant au défaut de qualité de victime de la requérante.

Elle relève ensuite que le grief formulé par la requérante concernant le non-renouvèlement de l’autorisation, pout autant qu’il porte sur la période comprise entre le 29 avril 1999 et le 23 juin 2009, n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement estime que le retard dans l’octroi de l’autorisation était dû en grande partie au comportement de la requérante qui a insisté pour obtenir une autorisation et un permis de construire pour des annexes qui empiétaient sur le domaine public. En outre, il affirme que la mairie a été saisie à plusieurs reprises par des locataires de l’immeuble où se situait le local commercial qui ont fait état de leur mécontentement quant à l’activité de la requérante.

La requérante soutient que la méconnaissance de l’arrêt définitif 29 avril 1999 et le refus de renouvèlement de l’autorisation de fonctionnement constituaient des manifestations du comportement abusif du maire à son égard.

La Cour rappelle qu’elle a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle de la présente espèce, dans lesquelles elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de l’omission des autorités, sans justification valable, d’exécuter dans un délai raisonnable une décision définitive rendue à leur encontre (voir, par exemple, Tacea c. Roumanie , n o 746/02, 29 septembre 2005 ; Dragne et autres c. Roumanie , n o 78047/01, 7 avril 2005 ; Orha c. Roumanie , n o 1486/02, 12 octobre 2006 ; Musteață et autres c. Roumanie , n os 67344/01, 10772/04, 14819/04, 14025/05 et 23596/06, § 32, 6 octobre 2009).

Dans la présente affaire, la Cour note que, bien que la requérante ait obtenu le 29 avril 1999 un arrêt définitif ordonnant à la mairie de renouveler son autorisation de fonctionnement, cet arrêt n’a été exécutée que le 23 juin 2009. Dès lors, il existe un retard de plus de 10 ans dans l’exécution.

La Cour ne saurait accueillir les arguments du Gouvernement qui soutient que le refus était dû au comportement de la requérante. La Cour estime que les demandes de la requérante visant à obtenir une autorisation et un permis de construire pour les annexes du local, ne pouvaient pas constituer un prétexte pour l’administration pour refuser le renouvèlement de l’autorisation, dès lors que les litiges concernant ces annexes ont fait l’objet de procédures distinctes tranchées en faveur de la mairie. Par ailleurs, la Cour note que le 23 juin 2009, le maire a délivré l’autorisation pour le seul local commercial, tel que décrit par l’arrêt du 29 avril 1999, sans indiquer les motifs objectifs qui l’auraient empêché pendant plus de dix ans de se conformer à cet arrêt.

Quant aux nuisances dont certains locataires se seraient plaint, la Cour considère qu’il s’agissait de litiges d’ordre privé qui auraient pu être portés devant les juridictions internes par les personnes intéressées. En tout état de cause, ces plaintes n’exonéraient pas non plus le maire de son obligation de se conformer à l’arrêt définitif susmentionné, cela d’autant plus que le maire avait la possibilité de retirer ultérieurement l’autorisation, en respectant les procédures légales, si les griefs des locataires s’étaient avérés fondés.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener, dans la présente affaire, à une conclusion différente de celle à laquelle elle est parvenue dans les affaires précitées (voir le paragraphe 49 ci-dessus).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière et des éléments du dossier, la Cour estime que les autorités locales de la ville de Bacău n’ont pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter avec célérité l’arrêt définitif favorable à la requérante.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du refus des autorités locales de renouveler l’autorisation de fonctionnement de la société requérante entre le 29 avril 1999 et le 23 juin 2009.

Par ailleurs, eu égard au constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention pour la période litigieuse, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner séparément le grief sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

La requérante réclame 868 355,76 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’elle aurait subi et qui représente le manque à gagner dû à l’impossibilité d’exploiter normalement le local commercial et ses annexes. Elle fournit un rapport d’expertise comptable. La requérante demande également un million d’euros au titre du dommage moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions, estimant que les sommes demandées sont excessives et qu’elles ont un caractère spéculatif. A cet égard, il souligne que l’autorisation de fonctionnement n’était valable que pendant une année. Il ajoute que cette autorisation ne concernait pas les annexes du local et, qu’en tout état de cause, la requérante a loué ce local à d’autres sociétés, tirant ainsi un profit.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention au motif que les autorités locales n’ont pas exécuté, dans un délai raisonnable, l’arrêt définitif du 29 avril 1999. Elle ne saurait se livrer à des spéculations sur les résultats de l’activité de la requérante en l’absence d’une telle violation, ni à considérer le montant total des sommes que cette dernière aurait pu obtenir si son activité avait pu continuer normalement (voir, mutatis mutandis, S.C. Ghepardul SRL c. Roumanie , n o 29268/03, § 68, 14 avril 2009).

Eu égard à ce qui précède, la Cour accorde à la requérante 6 000 EUR, tous chefs de préjudice confondus. B. Frais et dépens

La requérante demande également 80 212 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et pour ceux engagés devant la Cour. Elle fournit deux factures de 2005 et 2009 attestant le paiement d’honoraires d’avocat dans les procédures internes et une facture de 2009 établie au nom du cabinet d’avocats de M. Botomei pour 20 000 EUR au titre des frais de représentation devant la Cour.

Le Gouvernement estime que les sommes réclamées sont excessives et qu’en tout état de cause, il ne ressort pas des documents fournis que les honoraires en question avaient un lien avec la présente requête et qu’ils ont été réellement versés. Dès lors, il invite la Cour à rejeter la demande de la requérante.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.

En l’espèce, la Cour estime que les justificatifs fournis par la requérante ne permettent pas d’établir un lien ente les frais mentionnés et les procédures internes qui font l’objet de la présente affaire.

S’agissant des frais de représentation devant la Cour, la Cour estime qu’en l’absence d’autres pièces justificatives, la facture établie au nom du cabinet d’avocats de M. Botomei ne permet pas d’établir la nature exacte des services rendus et leur nécessité objective dans la procédure engagée devant la Cour. Cela étant, la Cour admet que M. Botomei a certainement dû engager des frais pour présenter la requête devant la Cour. Dans ces conditions, statuant en équité comme le veut l’article 41, elle décide d’allouer à la requérante 500 EUR, tous frais confondus. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré par la requérante des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 concernant le refus des autorités locales de renouveler l’autorisation de fonctionnement de la société requérante entre le 29 avril 1999 et le 23 juin 2009 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i) 6 000 EUR (six mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour l’ensemble des préjudices subis ; ii) 500 EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président