ZAGANCZYK v. POLAND

Cea decizia nr. 4955/09 Tomasz ZAGAשCZYK împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 6 martie 2012 în calitate de Cameră compusă din: David Thór Björgvinsson, președinte, Lech Garlicki, Päivi Hirvelä, George Nicolaou, Zdravka Kalaydjieva, Nebojša Vučinić, Vincent A. De Gaetano, judecători și Fatoș Aracı, secretar adjunct al secțiunii, Având în vedere cererea depusă la 22 decembrie 2008, având în vedere declarația din 30 noiembrie 2011 depusă de Guvernul contestat la 7 decembrie 2011, care solicită Curții să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Tomasz Zagańczyk, este un național polonez care s-a născut în 1973 și trăiește în Varșovia. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Czuła, un avocat care practică în Varșovia. Guvernul polonez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 6 septembrie 2004, reclamantul a depus în judecată Băncii Handlowy S.A. pentru reintegrare și rectificare a certificatului său de ocupare a forței de muncă. La 29 noiembrie 2006, Curtea de district Warszawa-δródmieście (secțiunea de muncă), compusă dintr-un evaluator și doi judecători laici, a respins afirmațiile reclamantului. La 2 decembrie 2008, Curtea Regională de Varșovia a respins recursul reclamantului. La 9 decembrie 2008, reclamantul a solicitat Curtea Regională să numească un avocat de asistență juridică în vederea depunerii unui recurs de casă. Se pare că, la 12 decembrie 2008, reclamantul a depus la Curtea Regională de Varșovia o plângere în temeiul articolului 5 din Legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil („Legea 2004”). La o dată neespecificată mai târziu, Curtea Regională de Varșovia și-a respins plângerea din moment ce a fost depusă după încheierea procedurii. Reclamantul nu a depus nici o altă plângere în ceea ce privește lungimea excesivă a procedurii. Legea internă și practicile relevante Assessors (judecători judecători judecători) Legea și practica internă relevantă privind statutul evaluatorilor, inclusiv hotărârea istorică a Curții Constituționale Polone din 24 octombrie 2007 (cazul nr. SK 7/06), sunt stabilite în hotărârea Curții în cazul Henryk Urban și Ryszard Urban v. Polonia , nr. 23614/08 , §§ 16-25, 30 noiembrie 2010. Legea privind școala Națională pentru Judiciare și Serviciul de Procuror La 23 ianuarie 2009 Parlamentul a adoptat Legea privind școala Națională pentru Judiciare și Serviciul Procuror ( Ustawa o Krajowej Szkole Sādownictwa i Prokuratury ), care a intrat în vigoare la 4 martie 2009. Legea instituie o instituție cuprinzătoare și centralizată responsabilă pentru formarea judecătorilor și procurorilor. Ca răspuns la hotărârea Curții Constituționale din 24 octombrie 2007, Legea privind școala națională pentru justiție și Serviciul de procuror a abolit instituția de evaluatori, astfel cum este prevăzută în Legea din 27 iulie 2001 privind organizarea curților (secțiunea 60 (12)). În plus, aceasta prevede în mod specific că, începând cu 5 mai 2009, evaluatorii nu mai sunt autorizați să exercite competențe judiciare (art. 68 alin. (1)). HOTĂRÂREA Lipsa de independență a evaluatorului Reclamantul se plânge că Curtea de District a fost compusă dintr-un evaluator (judecător judecător) care nu are independență. El se bazează pe articolul § 1 din convenție care prevede, în măsura în care este cazul: "În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege." Prin scrisoarea din 30 noiembrie 2011 primită la 7 decembrie 2011, Guvernul a informat Curtea că propunea să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cererea. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Termenii declarației prevăzute după cum urmează: „... Guvernul dorește prin aceasta să exprime – prin intermediul declarației unilaterale recunoașterea faptului că instanța de primă instanță care a tratat cazul reclamantului, ședința în calitate de evaluator, nu a fost un tribunal independent, conform art. 6 § 1 din Convenție. ... În aceste circumstanțe și având în vedere hotărârea Curții din 30 noiembrie 2010 în cazul Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia în care a declarat că faptul de a recunoaște încălcarea dreptului reclamanților de a-și auzi cazul de către un tribunal independent, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție, constituie în sine o satisfacție suficientă pentru daunele nepecuniare și că acțiunile juridice ale statului (de exemplu. adoptarea Legii privind școala Națională pentru Judiciare și Serviciul de Prosecuție (Ustawa o Krajowej Szkole Sādownictwa I Prokuraturi ) la 23 ianuarie 2009) pentru a remedia deficiența instituției evaluatorii prin eliminarea acesteia și prin introducerea unui nou sistem cuprinzător și centralizat pentru formarea judecătorilor au remediat în mod eficient lipsa de independență a evaluatorilor în cadrul sistemului judiciar polonez, Guvernul susține că recunoașterea lor necondiționată a faptului că dreptul reclamantului în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție a fost restricționat de Curtea Europeană ar trebui constatat o soluție suficientă pentru orice daune suferite de reclamant ca urmare a cazului său fiind hotărâtă de un evaluator în fața instanței de primă instanță. (...) Guvernul ar sugera în mod respectuos că declarația de mai sus ar putea fi acceptată de Curte ca „un alt motiv” care să justifice izbucnirea din lista de cazuri a Curții, astfel cum se menționează la art. 37 § 1 litera (c) din Convenție.” Reclamantul solicită Curtea să continue examinarea cazului său și să respingă declarația unilaterală a Guvernului, susținând că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. Curtea reamintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să ia o cerere sau o parte din aceasta din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”. art. 37 § 1 în amendă include prevederea că: „Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile în cauză.” Acesta reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale ale unui guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului (a se vedea Martyna c. Polonia (dec.), nr. 72040/01, 15 ianuarie 2008; Gołubowski și alte 6 cereri c. Polonia) (dec.), nr. 21506/08, 22650/08, 34732/08, 41594/08, 55405/08, 38781/09 și 49198/09, 5 iulie 2011). În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația în funcție de principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (emisiune preliminară) [GC], nr. 26307/95, § 75-77, CEDO 2003 VI). Curtea reamintește că s-a ocupat deja de instituția de evaluatori polonezi din punctul de vedere al articolului 6 din Convenție. În Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia (n. 23614/08, 30 noiembrie 2010), hotărârea sa principală privind această chestiune, Curtea a examinat în detaliu problema independenței unui „tribual” compus dintr-un evaluator în ceea ce privește conformitatea cu cerințele articolului 6 § 1 și a constatat, printre altele , cum urmează: „48. Curtea Constituțională a luat în considerare statutul de evaluatori în hotărârea sa de conducere din 24 octombrie 2007. Ministrul. Curtea constată că, în analiza problemei de independență a evaluatorilor, Curtea Constituțională a făcut trimitere la jurisprudența de la Strasbourg și a observat că art. 45 din Constituție a fost modelat pe art. 6 § 1 din Convenție (...). 51. (...) Curtea constată că concluziile Curții Constituționale au fost făcute în contextul unei revizuiri abstracte a constituționalității dispozițiilor legale, dar, având în vedere principiul subsidiarității, consideră că acestea pot fi aplicate faptelor prezentului caz, având în vedere asemănarea dintre cerințele constituționale și obligațiile Convenției în ceea ce privește independența judiciară și bazarea Curții Constituționale pe jurisprudența relevantă a Curții. (...) Considerarea importantă pentru această Curte este faptul că Curtea Constituțională a constatat că modul în care Polonia a legiferat statutul de evaluatori era deficient, deoarece nu avea garanțiile de independență prevăzute la art. 45 § 1 din Constituție, garanțiile care sunt substanțial identice cu cele prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție. 52. Curtea subliniază faptul că Curtea Constituțională a îndepărtat cadrul de reglementare care reglementează instituția de evaluatori, astfel cum este prevăzut în Legea 2001. În plus, subliniază că Curtea Constituțională nu a exclus posibilitatea ca evaluatorii sau ofițerii similari să exercite competențele judiciare, cu condiția ca aceștia să aibă garanțiile necesare de independență (...). Curtea Constituțională, referindu-se la standardele internaționale, a subliniat varietatea posibilelor soluții pentru a permite hotărârea de persoane în afară de judecători. În acest sens, Curtea constată că sarcina sa în acest caz nu este de a decide în abstracto privind compatibilitatea cu Convenția instituției de evaluatori sau cu alți ofițeri similari care există în anumite state membre ale Consiliului Europei, dar să examineze modul în care Polonia a reglementat statutul de evaluatori. 53. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că evaluatorul B.R.-G. lipsa independenței impuse de art. 6 § 1 din Convenție, motivul pentru care ea ar fi putut fi eliminată de Ministrul Justiției în orice moment în timpul mandatului său și că nu există garanții adecvate care să o protejeze împotriva exercitării arbitrare a acestui poder de către ministru (...). Nu este necesar să se ia în considerare alte aspecte ale statutului de evaluatori, deoarece removabilitatea lor de către executiv este suficientă pentru a vicia independența Curții de District Lesko care a fost compusă de evaluatorul B.R.-G.” Primul element al testului Curții în hotărârea Henryk Urban și Ryszard Urban se concentrează pe deficitul instituțional în ceea ce privește poziția de evaluatori Cu toate acestea, în analiza sa, Curtea a avut în vedere, de asemenea, al doilea element al testului, și anume dacă circumstanțele unui anumit caz ar putea da naștere unor motive legitime pentru a crede că ministrul procurorului general al justiției a avut un interes în cadrul procedurii (a se vedea Henryk Urban și Ryszard Urban , citat mai sus § 56). În ceea ce privește problema justului de satisfacție, Curtea a susținut că constatarea unei încălcări constituie în sine suficientă satisfacție pentru orice prejudiciu moral care ar fi putut fi susținut de reclamanți (a se vedea Henryk Urban și Ryszard Urban) În plus, având în vedere motivele pe care le susține constatarea unei încălcări și principiul certitudinii juridice, Curtea nu a constatat niciun motiv care să o ceară să îndrepte deschiderea cauzei (a se vedea Henryk Urban și Ryszard Urban) , citat mai sus, § 56, 63-66). Aceasta este abordarea generală a Curții în cazurile evaluatorilor cu privire la chestiunea de satisfacție echitabilă, cu excepția cazului în care există circumstanțe specifice. În plus, în aceeași hotărâre, Curtea a constatat că: „67. (...) Este remarcabil faptul că deficitul constituțional și al Convenției privind statutul de evaluatori a fost remediat de către autoritățile interne – care au hotărât să elimine total biroul de evaluator – în termenul atribuit de Curtea Constituțională (...). Având în vedere cele de mai sus, se poate remarca faptul că autoritățile statului contestat au luat măsurile corective necesare pentru a aborda și remedia deficitul care substă în acest caz.” În ceea ce privește costurile și cheltuielile, Curtea a constatat că nu există justificare pentru atribuirea costurilor juridice în temeiul articolului 41 (Henrik Urban și Ryszard Urban) În acest caz, Curtea nu poate discerna nici o circumstanță care ar putea da naștere la o presupunere că ministrul Justiției – Procurorul General ar fi putut fi interesat de procedurile inițiate de reclamant și, prin urmare, problema în acest caz se limitează la deficitul instituțional în ceea ce privește statutul de evaluatori. În circumstanțele prezentului caz, Curtea acceptă faptul că guvernul nu este obligat să ofere nicio compensație reclamantului, având în vedere hotărârea Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia. Curtea a examinat cu atenție termenii declarației guvernamentale și observă că declarația lor conține o recunoaștere clară a încălcării articolului 6 § 1 din Convenție și se referă la adoptarea Legii privind școala Națională pentru Judiciare și Serviciul Procuror care a abolit instituția de evaluatori (a se vedea legislația internă relevantă de mai sus). având în vedere natura admiterilor conținute în declarația guvernului, precum și absența unor factori care ar putea distinge prezentul caz de abordarea Curții în cazul Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia Tribunalul consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii în măsura în care se referă la plângerea legată de lipsa de independență a evaluatorului [art. 37 § 1 litera (c)]; a se vedea, pentru principiile relevante Tahsin Acar c. Turcia (emisiune preliminară) [GC], citată mai sus). Având în vedere toate considerațiile de mai sus, Curtea este convinsă că respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenție și în Protocolurile sale, nu impune ca aceasta să continue examinarea plângerii în cauză (art. 37 § 1 în amendă În consecință, este necesar să se elimine aplicarea din listă în ceea ce privește plângerea legată de lipsa de independență a evaluatorului. Lungimea procedurii Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la lungimea excesivă a procedurii. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat măsurile relevante prevăzute de legea poloneză și a remarcat că reclamantul și-a depus plângerea în temeiul articolului 5 din legea din 2004, după încheierea procedurii în cazul său, în timp ce această dispoziție prevede că această plângere „să fie depusă în timp ce procedura este în așteptare”. Prin urmare, reclamantul ar fi trebuit să depună o plângere în temeiul articolului 16 din legea din 2004, cu condiția ca o parte care nu a depus o plângere în temeiul articolului 5 din aceeași lege să poată solicita compensații în temeiul articolului 417 din Codul Civil pentru daunele care rezultă din lungimea necorespunzătoare a procedurii după încheierea procedurii privind fondurile cazului. Guvernul a susținut că reclamantul nu a reușit să beneficieze de acest remediu. Reclamantul nu a observat. Curtea reamintește că a constatat atât o plângere în temeiul articolului 5 din Legea 2004 și o acțiune pentru daune în temeiul articolului 16 din Legea de 2004 coroborat cu art. 417 din Codul Civil care constituie remedii eficace în ceea ce privește plângerile de lungime excesivă a procedurii judiciare în funcție de etapa procedurii interne (a se vedea Charzyński c. Polonia (dec.), nr. 15212/03, § 36-42, CEDH 2005 Krasuski c. Polonia , nr. 6144/00, § 72, CEHR 2005 V (extract); Krystyna Misiak și Jan Misiak c. Polonia , nr. 31193/04, § 123, 11 aprilie 2011). Reclamantul a depus o plângere în temeiul articolului 5 într-o ocazie în 2008; totuși, plângerea sa a fost respinsă deoarece a fost depusă în mod tardiv. Apoi, reclamantul a avut posibilitatea de a urmări un alt remediu, dar nu a reușit să aducă o acțiune pentru daune în temeiul articolului 16 din Legea 2004 coroborat cu art. 417 din Codul Civil. În consecință, reclamația privind durata excesivă a procedurii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea recourslor interne. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că doi judecători laici s-au așezat în instanța de primă instanță și s-a plâns și de judecătorul judecător de district în judecată în instanța regională. Având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea nu constată nicio încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale care rezultă din aceste plângeri. Rezultă că aceste plângeri sunt în mod evident nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenii declarației guvernului contestat; în ceea ce privește plângerea privind lipsa de independență a evaluatorului în conformitate cu art. 37 litera (c) din Convenție; declară restul cererii inadmisibil. Fatoș Aracı David Thór Björgvinsson Președintele adjunct al grefierului

FOURTH SECTION

DECISION

Application no. 4955/09

Tomasz ZAGAŃCZYK

against

Poland

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 6

March 2012 as a Chamber composed of:

David Thór Björgvinsson,

President,

Lech Garlicki,

Päivi Hirvelä,

George Nicolaou,

Zdravka Kalaydjieva,

Nebojša Vučinić,

Vincent A. De Gaetano,

judges,

and Fatoș Aracı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 22 December 2008,

Having regard to the declaration dated 30 November 2011 submitted by the respondent Government on 7 December 2011 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Tomasz Zagańczyk, is a Polish national who was born in 1973 and lives in Warsaw. He was represented before the Court by Mr

Ł.

Czuła, a lawyer practising in Warsaw. The Polish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr J. Wołąsiewicz of the Ministry of Foreign Affairs.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On 6 September 2004 the applicant sued the Bank Handlowy S.A. for reinstatement and rectification of his employment certificate.

On 29 November 2006 the Warszawa-Śródmieście District Court (labour

section), composed of an assessor and two lay judges, dismissed the applicant’s claims.

On 2 December 2008 the Warsaw Regional Court dismissed the applicant’s appeal.

On 9 December 2008 the applicant requested the Regional Court to appoint a legal-aid lawyer with a view to filing a cassation appeal. According to the applicant, his request was dismissed.

It appears that on 12 December 2008 the applicant lodged with the Warsaw Regional Court a complaint under section 5 of the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time (“the 2004 Act”). On an unspecified later date the Warsaw Regional Court rejected his complaint since it had been filed after the termination of the proceedings. The applicant did not lodge any other complaint in respect of the excessive length of the proceedings.

B.

Relevant domestic law and practice

1.

Assessors (junior judges)

The relevant domestic law and practice regarding the status of assessors, including the landmark judgment of the Polish Constitutional Court of 24

October 2007 (case no. SK 7/06), are set out in the Court’s judgment in the case of

Henryk Urban and Ryszard Urban v. Poland

, no.

23614/08

, §§

16-25, 30 November 2010.

2.

The Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service

On 23 January 2009 Parliament enacted the Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service (

Ustawa o Krajowej Szkole Sądownictwa i Prokuratury

), which entered into force on 4 March 2009. The law establishes a comprehensive and centralised institution responsible for training judges and prosecutors.

In response to the Constitutional Court’s judgment of 24 October 2007 the Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service abolished the institution of assessors as provided for by the Law of 27 July 2001 on the Organisation of Courts (section 60 (12)). Furthermore, it specifically provided that as from 5 May 2009 assessors ceased to be authorised to exercise judicial powers (section 68 (1)).

THE LAW

A.

Lack of independence of the assessor

The applicant complained that the District Court had been composed of an assessor (junior judge) who lacked independence. He relied on Article

6

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a

fair ... hearing ... by an independent and impartial tribunal established by law.”

By letter dated 30 November 2011 which was received on 7 December 2011 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.

The terms of the declaration provided as follows:

“...the Government hereby wish to express – by way of the unilateral declaration

‑

their acknowledgement of the fact that the first-instance court which dealt with the applicant’s case, sitting as an assessor, was not an independent tribunal, as required by Article 6 § 1 of the Convention. ...

In these circumstances, and having regard to the Court’s judgment of 30 November 2010 in the case of

Henryk Urban and Ryszard Urban v. Poland

in which it stated that the fact of acknowledging the violation of the applicants’ right to have their case heard by an independent tribunal, as guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention, constitutes in itself sufficient just satisfaction for non-pecuniary damage and that the State’s legal actions (

i.e.

adoption of the Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service (

Ustawa o Krajowej Szkole Sądownictwa I Prokuratury

) on 23 January 2009) to remedy the shortcomings underlying the institution of

assessors by abolishing it and introducing new, comprehensive and centralised system for training judges effectively remedied the lack of independence of assessors within the Polish judiciary system, the Government submit that their unconditional acknowledgment of the fact that the applicant’s right under Article 6 § 1 of the Convention was restricted should be found by the European Court a sufficient redress for any damage suffered by the applicant as a result of his case being decided by an assessor before the first-instance court. (...)

The Government would respectfully suggest that the above declaration might be accepted by the Court as ‘any other reason’ justifying the striking out of the case of the Court’s list of cases, as referred to in Article 37 § 1 (c) of the Convention.”

The applicant requested the Court to continue the examination of his case and to reject the Government’s unilateral declaration. He claimed that there had been a violation of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application or part thereof out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

Article 37 § 1

in fine

includes the proviso that:

“However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires.”

It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an application or part thereof under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued (see

Martyna v. Poland

(dec.), no. 72040/01, 15 January 2008;

Gołubowski and 6 other applications v. Poland

(dec.), nos. 21506/08, 22650/08, 34732/08, 41594/08, 55405/08, 38781/09 and 49198/09, 5 July 2011). To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v. Turkey

(preliminary issue) [GC],

no. 26307/95, § 75-77, ECHR 2003

‑

VI).

The Court recalls that it has already dealt with the institution of Polish assessors from the standpoint of Article 6 of the Convention. In

Henryk

Urban and Ryszard Urban v. Poland

(no. 23614/08, 30 November 2010), its leading judgment on the issue, the Court examined in detail the question of the independence of a “tribunal” composed of an assessor in terms of conformity with the requirements of Article 6 § 1 and found,

inter alia

, as follows:

“48.

The Constitutional Court considered the status of assessors in its leading judgment of 24 October 2007. It held that section 135 § 1 of the 2001 Act, providing that the Minister of Justice could confer the exercise of judicial powers on assessors, fell short of constitutional requirements because assessors did not enjoy the necessary guarantees of independence, notably

vis-à-vis

the Minister. The Court notes that in its analysis of the question of the independence of assessors the Constitutional Court referred to the Strasbourg case-law and observed that Article 45 of the Constitution was modelled on Article 6 § 1 of the Convention (...).

international standards, pointed to the variety of possible solutions for allowing adjudication by persons other than judges. In this connection, the Court notes that its task in the present case is not to rule

in abstracto

on the compatibility with the Convention of the institution of assessors or other similar officers which exist in certain Member States of the Council of Europe, but to examine the manner in which Poland regulated the status of assessors.

The first element of the Court’s test in the

Henryk Urban and Ryszard Urban

judgment concentrated on the institutional deficiency as regards the position of assessors

vis-à-vis

the Minister of Justice – Prosecutor General. However, in its analysis the Court also had regard to the second element of

the test, namely whether the circumstances of a particular case could give rise to legitimate grounds for believing that the Minister of Justice

‑

Prosecutor General had taken an interest in the proceedings (see

Henryk

Urban and Ryszard Urban

, cited above, § 56).

As regards the issue of just satisfaction, the Court held that the finding of a violation constituted in itself sufficient just satisfaction for any non

‑

pecuniary damage which may have been sustained by the applicants (see

Henryk Urban and Ryszard Urban

, cited above, § 62). Moreover, having regard to the reasons underlying its finding of a violation and to the principle of legal certainty the Court found no grounds which would require it to direct the reopening of the case (see

Henryk Urban and Ryszard Urban

, cited above, § 56, 63-66). This is the Court’s general approach in assessors’ cases to the issue of just satisfaction unless the existence of specific circumstances is shown in a particular case.

Furthermore, in the same judgment the Court found that:

“67.

(...) It is noteworthy that the constitutional and Convention deficiency regarding the status of assessors was remedied by the domestic authorities – which decided to abolish the office of assessor altogether – within the time-frame allotted by

the Constitutional Court (...). Having regard to the above, it may be noted that the authorities of the respondent State took the requisite remedial measures in order to

address and remedy the deficiency underlying the present case.”

As regards costs and expenses, the Court found that there was no justification for awarding legal costs under Article 41 (

Henryk Urban and Ryszard Urban

, cited above, §

70).

In the present case the Court cannot discern any circumstances which could give rise to an assumption that the Minister of Justice – Prosecutor General may have been taking an interest in the proceedings instituted by the applicant and therefore the issue in the present case is limited to the institutional deficiency regarding the status of assessors. In the circumstances of the present case the Court accepts that the Government are not required to offer any compensation to the applicant in light of the

Henryk Urban and Ryszard Urban v. Poland

judgment.

The Court has carefully examined the terms of the Government’s declaration. It observes that their declaration contains a clear acknowledgment of a breach of Article 6 § 1 of the Convention and refers to

the adoption of the Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service which abolished the institution of assessors (see

relevant domestic law above). Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration as well as the absence of any factors which could distinguish the present case from the Court’s approach in the case of

Henryk Urban and Ryszard Urban v.

Poland

the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application in so far as it concerns the complaint related to the lack of independence of the assessor (Article 37 § 1 (c); see, for the relevant principles

Tahsin Acar v. Turkey

(preliminary issue) [GC], cited above).

In light of all the above considerations, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the complaint at issue (Article 37 § 1

in fine

).

Accordingly, it is appropriate to strike the application out of the list in so far as it concerns the complaint related to the lack of independence of the assessor.

B.

Length of proceedings

The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention about the excessive length of the proceedings.

The Government argued that the applicant had not exhausted relevant remedies provided for by the Polish law. They noted that the applicant had lodged his complaint under section 5 of the 2004 Act after the proceedings in his case had been terminated, whereas this provision stipulated that such complaint “shall be lodged while the proceedings were pending”. The applicant should have therefore lodged a complaint under section 16 of the 2004 Act, which provided that a party which had failed to lodge a complaint under section 5 of the same Act could claim compensation under Article

417 of the Civil Code for the damage which resulted from the unreasonable length of the proceedings after the proceedings on the merits of the case had ended. The Government submitted that the applicant had failed to avail himself of that remedy.

The applicant did not comment.

The Court recalls that it has found both a complaint under section 5 of the 2004 Act and

an action for damages under section 16 of the 2004 Act in conjunction with Article 417 of the Civil Code

to be effective remedies in respect of grievances of excessive length of judicial proceedings depending on the stage of the domestic proceedings (see,

Charzyński v. Poland

(dec.), no. 15212/03, § 36-42, ECHR 2005

‑

V;

Krasuski

v. Poland

, no. 61444/00, §

72, ECHR 2005

‑

V (extracts);

Krystyna Misiak and Jan Misiak v. Poland

, no. 31193/04, § 123, 11 April 2011). The applicant lodged a complaint under section 5 on one occasion in 2008; however, his complaint was rejected as it had been filed belatedly. Subsequently, the applicant had the opportunity to pursue another remedy, but he failed to bring an action for damages under section 16 of the 2004 Act in conjunction with Article 417 of the Civil Code.

It follows that the complaint concerning the excessive length of the proceedings must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

C.

Remaining complaints

The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that two lay judges had sat in the first-instance court. He also complained about the seconded district court judge sitting in the Regional Court.

In the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds no appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols arising from these complaints. It follows that these complaints are manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration;

Decides

to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the complaint concerning the lack of independence of the assessor in accordance with Article 37

§

1

(c) of the Convention;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Fatoș Aracı

David Thór Björgvinsson

Deputy Registrar

President