BEHRING c. SUISSE

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 12245/05 Dieter BEHRING împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 6 martie 2012 într-o cameră compusă din Dean Spielmann, președinte, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Ann Power-Forde, Ganna Yudkivska, Helen Keller, Andre Potoki, judecători, și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune; Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 martie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Dieter Behring, este un resortisant elvețian, născut în 1955 și rezident în Thun. Markus Raess, avocat în Zurich. Guvernul elvețian ( La 19 octombrie 2004, procurorul general al cantonului Basel-Ville: arestarea reclamantului, acuzat de comiterea mai multor infracțiuni, inclusiv spălare de bani. La 20 octombrie 2004, tribunalul corecțional din Basel-Ville a dispus plasarea reclamantului în detenție provizorie pentru riscul de coluziune. Prin decizia din 25 octombrie 2004, procurorul general al Confederației a decis să efectueze el însuși investigația cu privire la solicitant. La 25 noiembrie 2004, procurorul general a acordat un mandat de arestare pe lângă reclamant. La 26 noiembrie 2004, acesta a adresat instanței federale o cerere de arestare provizorie a reclamantului care a fost acceptată prin decizia din 28 noiembrie 2004. Printr-un act din 30 noiembrie 2004, reclamantul sesizează Tribunalul Penal Federal cu privire la o acțiune îndreptată împotriva hotărârii instanței federale de judecată și se plângea, printre altele, că instanța federală de judecată dispunea plasarea sa în detenție preventivă, în condițiile în care aceasta ar interveni într-o etapă ulterioară a procedurii penale. Prin decizia din 16 decembrie 2004, Tribunalul Penal Federal a respins plângerea reclamantului și a considerat că acesta din urmă era lezat în nici un interes din punct de vedere juridic și că erau îndeplinite condițiile de detenție preventivă. Printr-un act din 12 ianuarie 2005, reclamantul a recurs la Tribunalul Federal, care a ajuns la concluzia eliberării sale imediate. În esență, acesta își reamintea argumentele formulate în fața Tribunalului Penal Federal. Prin hotărârea din 3 februarie 2005, Tribunalul Federal a respins acțiunea. Instanța a amintit că instanța de judecată nu era parte la procedura penală împotriva reclamantului și că raportul pe care urma să trebuiască să îl redacteze la sfârșitul anchetei n a fost un rezumat al investigațiilor preliminare, în special în ceea ce privește faptele și dovezile care ar fi reținute împotriva sa. Decizia finală de a-l acuza pe reclamant ar fi fost atunci numai a procurorului general, deci judecătorul federal era suficient de independent de procurorul general. La art. 5 alineatul (3) din Convenție nu fusese violat în acest caz. La 26 aprilie 2005, reclamantul a fost eliberat. Prin scrisoarea din 7 iunie 2007, avocatul reclamantului a informat grefa Curții că raportul final al instanței federale de judecată în ancheta cu privire la reclamant nu a fost încă întocmit și că, prin urmare, niciun act de acuzăre nu a fost adus împotriva sa. În ianuarie 2011, legislația în materie de procedură penală a fost pe deplin modificată ca urmare a unificării procedurilor civile și penale la nivel elvețian și, printre altele, ca urmare a eliminării judecătorilor federali de judecată și a transferului către Ministerul Public al Confederației Elvețiene al tuturor investigațiilor încă în curs de desfășurare. Prin comunicatul de presă din aprilie 2011, Ministerul Public al Confederației Europene a informat publicul și persoanele vătămate cu privire la faptul că își desfășoară activitatea în prezent în ancheta privind reclamantul. În plus, acesta a arătat că a fost în măsură să pună capăt până la sfârșitul anului. Prin comunicatul de presă din iunie 2011, Ministerul de Stat al Confederației Indiqua a declarat că, având în vedere circumstanțele actuale, ancheta ar putea dura un pic mai mult decât anunțat inițial. Dreptul intern relevant 1. Legea federală privind procedurile penale federale din 15 iunie 1934 (în vigoare până la 31 decembrie 2010) art. 34 În temeiul prezentei legi, procurorul general și orice persoană lezată care este parte civilă sunt considerate părți la acuzare. art. 47. (1) Acuzat este condus fără întârziere în fața autorității care a acordat mandatul de arestare și este interogat de aceasta cu privire la faptele cauzei în termen de 24 de ore. 2.În cazul în care este vorba despre un motiv de arestare, procurorul general conduce fără întârziere acuzarea fie autorității judiciare cantonale competente să se pronunțe asupra: arestare, fie în fața instanței federale de arestare și solicită confirmarea arestării (...) art. 119 (1) În cazul în care instanța de judecată consideră că a atins scopul de a fi judecat, aceasta stabilește părților un termen pentru a solicita, dacă este necesar, o examinare suplimentară. El se pronunță asupra acestor rechiziții. (...) art. 125 În acest caz, există prezumții de vinovăție suficiente, procurorul general reține actul de acuzare. (2) Codul de procedură penală elvețian din 5 octombrie 2007 (în vigoare începând cu 1 ianuarie 2011) art. 61 L c. procuratura publică, în timpul dezbaterilor sau în cadrul procedurii de recurs. (...) Art. 324 1. Procuratura publică sesizează instanța competentă în cazul în care a considerat că suspiciunile stabilite pe baza mijloacelor de probă sunt suficiente și că o ordonanță penală nu poate fi pronunțată. (...) GRIEF Pe teren la art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamantul susține că deținerea sa preventivă nu a fost ordonată de un magistrat suficient de independent de părțile la procedură. Reclamantul denunță rolul instanței de judecată federale în cazul său. În special, se plânge că acesta a luat decizia de a-l pune în detenție preventivă, în timp ce a putut fi obligat să redacteze raportul final al anchetei care stă la baza acuzației sale. O persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. (c) din prezentul articol, trebuie să fie adusă imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare (...) Întrucât magistratul a dispus punerea în detenție a reclamantului nu a fost obligat să funcționeze ca parte urmărită, raportul său final nu constituie în nici un fel actul de acuzare cu privire la reclamant pentru a fi judecat în fața instanței. Guvernul consideră, prin urmare, că prezenta cauză se deosebește în mod clar de cea care a avut loc la Tribunalul H.B.c. Elveția De asemenea, acesta arată că, în virtutea unei practici constante a Tribunalului Judiciar federal, magistratul care a dispus plasarea în detenție preventivă nu este niciodată însărcinat cu executarea cauzei și, prin urmare, nu va fi obligat să redacteze raportul final. În cele din urmă, guvernul arată că intrarea în vigoare a Codului de procedură penală din 2007 va avea ca rezultat eliminarea instituției instanței judecătorești și a situației denunțate de reclamant. Din aceste motive, guvernul invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru neatenție vădită de temei. În opinia sa, raportul final întocmit de instanța de judecată federală nu este neutru, deoarece acesta este redactat numai dacă magistratul intenționează să recomande Parchetului punerea sub acuzare a inculpatului. În caz contrar, instanța de judecată emite, într-adevăr, o ordonanță de nejudiciare. Reclamantul susține, în cele din urmă, că modificarea legislației în curs de procedură nu poate fi considerată un factor determinant, deoarece numai situația este importantă în momentul în care reclamantul a fost pus în detenție preventivă. În ceea ce privește practica judiciară invocată de guvernul pârât, aceasta nu ar fi, în opinia reclamantului, de natură să contracareze aparențele negative create de dispozițiile legislative aplicabile. Curtea amintește că controlul judiciar al încălcării dreptului la libertatea unui individ constituie un element esențial al garanției prevăzute la art. 5 alineatul (3). În sensul acestei dispoziții, magistratul poate trece la exercitarea unor funcții judiciare. Astfel, acesta trebuie să fie independent de puterea executivă și de părți ( Medvedyev și alte Franța [GC], n 3394/03, § 124, CEDH 2010 ; H.B. c. Elveția , n 2699/95, § 45, 5 aprilie 2001 Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 146, Rec., 1998 VIII Huber c. Elveția, 23 octombrie 1990, § 43, seria A n 188). În speță, Curtea arată, în primul rând, că raportul final în litigiu nu constituie actul prin care recurentul ar fi putut fi pus sub acuzare și trimis în fața instanțelor de judecată. Situația acestuia diferă, așadar, în mod semnificativ de cea care a dat naștere hotărârii H.B. c. Elveția, în cazul în care ordonana de trimitere a instanței judecătorești de judecată constituia, în același timp, actul de acuzare. Pe de altă parte, Curtea constată că ancheta împotriva reclamantului este în continuare pendinte și că dreptul intern relevant a fost profund modificat în interval. Funcia de judecător judecător judecătoresc federal a fost eliminată, iar ancheta este în prezent condusă de Ministerul Public al Confederației Europene în temeiul articolului 61 din Codul de procedură penală. Decizia de a acuza reclamantul va fi luată direct de către procurorul general după încheierea anchetei. Din cauza acestei modificări a dreptului intern relevant, instanța judecătorească care l-a pus în detenție pe reclamant nu va mai putea interveni într-o etapă ulterioară a procedurii. Prin urmare, nu se pune nicio întrebare cu privire la independența sa în speță (a contra Huber Elveția, menționat anterior, § 43. Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a menționa că nu există nicio aparență de încălcare a drepturilor garantate prin art. 5 alin. (3) din Convenție nu este stabilită în speță. Prin urmare, este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 3 lit. (a) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Modulul Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

12245/05

Dieter BEHRING

contre la Suisse

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 6 mars 2012 en une chambre composée de

:

Dean Spielmann,

président,

Karel Jungwiert,

Mark Villiger,

Ann Power-Forde,

Ganna Yudkivska,

Helen Keller,

André Potocki,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 22 mars 2005,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Dieter Behring, est un ressortissant suisse, né en 1955 et résidant à Thun. Il a été représenté devant la Cour par M

e

Markus Raess, avocat à Zürich. Le gouvernement suisse («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M. Frank Schürmann, de l’Office fédéral de la justice.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 19 octobre 2004, le procureur du canton de Bâle-Ville ordonna l’arrestation du requérant, soupçonné d’avoir commis diverses infractions, notamment du blanchiment d’argent.

Le 20 octobre 2004, le tribunal correctionnel de Bâle-Ville ordonna le placement du requérant en détention provisoire pour risque de collusion.

Par décision du 25 octobre 2004, le procureur général de la Confédération décida de mener lui-même l’enquête au sujet du requérant.

Le 25 novembre 2004, le procureur général décerna un mandat d’arrêt à l’encontre du requérant.

Le 26 novembre 2004, il adressa au juge d’instruction fédéral une demande de mise en détention provisoire du requérant qui fut acceptée par décision du 28 novembre 2004.

Par acte du 30 novembre 2004, le requérant saisit le tribunal pénal fédéral d’un recours dirigé contre la décision du juge d’instruction fédéral. Il se plaignait, entre autre, que le juge d’instruction fédéral avait ordonné son placement en détention préventive, alors qu’il interviendrait à un stade ultérieur de la procédure pénale. Le requérant en déduisait que l’article 5 § 3 de la Convention avait été violé en l’espèce.

Par décision du 16 décembre 2004, le tribunal pénal fédéral rejeta la plainte du requérant. Il estimait que ce dernier n’était lésé dans aucun intérêt juridiquement protégé et que les conditions de son placement en détention préventive étaient réunies.

Par acte du 12 janvier 2005, le requérant recourut devant le Tribunal fédéral, concluant à sa libération immédiate. Il reprenait pour l’essentiel son argumentation développée devant le tribunal pénal fédéral.

Par arrêt du 3 février 2005, le Tribunal fédéral rejeta le recours. La juridiction rappela que le juge d’instruction n’était pas partie à la procédure pénale dirigée contre le requérant et que le rapport qu’il allait devoir rédiger à l’issue de l’enquête n’était qu’un résumé des investigations préliminaires, rappelant notamment les faits et les preuves qui seraient retenus contre lui. La décision finale de mettre le requérant en accusation appartiendrait alors exclusivement au procureur général. Le juge d’instruction fédéral était donc suffisamment indépendant du procureur général. L’article 5 § 3 de la Convention n’avait donc pas été violé en l’espèce.

Le 26 avril 2005, le requérant fut remis en liberté.

Par lettre du 7 juin 2007, l’avocat du requérant informa le greffe de la Cour que le rapport final du juge d’instruction fédéral dans l’enquête concernant le requérant n’avait pas encore été établi et que, dès lors, aucun acte d’accusation n’avait été dressé contre lui.

Le 1

er

janvier 2011, la législation en matière de procédure pénale fut entièrement modifiée suite à l’unification des procédures civiles et pénales au niveau suisse. Cette réforme impliqua, entre autre, la suppression des juges d’instruction fédéraux et le transfert au ministère public de la Confédération de toutes les enquêtes encore pendantes.

Par communiqué de presse daté d’avril 2011, le ministère public de la Confédération informa le public et les personnes lésées qu’il gérait désormais l’enquête concernant le requérant. Par ailleurs, il indiquait être en mesure d’y mettre fin d’ici à la fin de l’année.

Par communiqué de presse daté de juin 2011, le ministère public de la Confédération indiqua qu’au vu des circonstances actuelles l’enquête pourrait durer un peu plus longtemps qu’initialement annoncé.

B.

Le droit interne pertinent

Article 34

«

Aux termes de la présente loi, sont considérés comme parties l’inculpé, le procureur général et tout lésé qui se constitue partie civile.

»

Article 47

«

»

Article 119

«

(...)

»

Article 125

«

S’il existe des présomptions de culpabilité suffisantes, le procureur général dresse l’acte d’accusation.

»

er

janvier 2011)

Article 61

«

L’autorité investie de la direction de la procédure (direction de la procédure) est

:

a. le ministère public, jusqu’à la décision de classement ou la mise en accusation (...)

»

Article 104

«

:

a. le prévenu

;

b. la partie plaignante

;

c. le ministère public, lors des débats ou dans la procédure de recours.

(...)

»

Article 324

«

(...)

»

GRIEF

Sur le terrain de l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant soutient que sa détention préventive n’a pas été ordonnée par un magistrat suffisamment indépendant des parties à la procédure.

EN DROIT

Le requérant dénonce le rôle du juge d’instruction fédéral dans son affaire. En particulier, il se plaint que celui-ci ait pris la décision de le placer en détention préventive alors qu’il aurait pu être amené à rédiger le rapport final d’enquête servant de base à sa mise en accusation. Il invoque l’article

5

« Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires (...) »

Le Gouvernement soutient que le rôle du juge d’instruction fédéral satisfait aux exigences de l’article 5 § 3 de la Convention. Le magistrat ayant ordonné la mise en détention du requérant n’était pas amené à fonctionner comme partie poursuivante, son rapport final ne constituant en aucune manière l’acte d’accusation traduisant le requérant devant le tribunal pour y être jugé. Le Gouvernement estime dès lors que la présente affaire se distingue nettement de celle ayant donné lieu à l’arrêt

H.B. c. Suisse

. Il expose également qu’en vertu d’une pratique constante de l’office des juges d’instructions fédéraux, le magistrat qui a ordonné le placement en détention préventive n’est jamais chargé de l’instruction de l’affaire et ne sera donc pas amené à rédiger le rapport final. Finalement, le Gouvernement indique que l’entrée en vigueur du Code de procédure pénale de 2007 aura pour conséquence la suppression de l’institution du juge d’instruction et de la situation dénoncée par le requérant. Pour ces raisons, le Gouvernement invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour défaut manifeste de fondement.

Le requérant s’oppose à cette approche. Il estime que le rapport final rédigé par le juge d’instruction fédéral n’est pas neutre, car il n’est rédigé que si le magistrat entend recommander au parquet la mise en accusation du prévenu. Dans le cas contraire, le juge d’instruction rend, en effet, directement une ordonnance de non-lieu. Le requérant soutient finalement que le changement de législation en cours de procédure ne saurait être tenu pour déterminant, car seule importe la situation au moment où le requérant a été placé en détention préventive. Quant à la pratique judiciaire invoquée par le gouvernement défendeur, elle ne serait, de l’avis du requérant, pas de nature à contrer les apparences négatives créées par les dispositions législatives applicables.

La Cour rappelle que le contrôle judiciaire des atteintes portées au droit à la liberté d’un individu constitue un élément essentiel de la garantie de l’article

5 §

magistrat

» puisse passer pour exercer des «

fonctions judiciaires

», au sens de cette disposition, il doit remplir certaines conditions représentant, pour la personne détenue, des garanties contre l’arbitraire ou la privation injustifiée de liberté. Ainsi, il doit être indépendant du pouvoir exécutif et des parties (

Medvedyev et autres

c

.

France

[GC], n

o

3394/03, § 124, CEDH 2010 ;

H.B. c. Suisse

, n

o

26899/95, § 45, 5 avril 2001

;

Assenov et autres c. Bulgarie

, 28

octobre

1998, § 146,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VIII

;

Huber c.

Suisse

, 23

octobre 1990, § 43, série A n

o

188).

En l’espèce, la Cour relève, tout d’abord, que le rapport final litigieux ne constitue pas l’acte par lequel le requérant aurait pu être mis en accusation et renvoyé devant les juridictions de jugement. La situation de celui-ci diffère donc notablement de celle ayant donné lieu à l’arrêt

H.B. c. Suisse

, où l’ordonnance de renvoi du juge d’instruction constituait en même temps l’acte d’accusation. Par ailleurs, la Cour note que l’enquête dirigée contre le requérant est toujours pendante et que le droit interne pertinent a été profondément modifié dans l’intervalle. La fonction de juge d’instruction fédéral ayant été supprimée, l’enquête est actuellement dirigée par le ministère public de la Confédération sur la base de l’article 61 du Code de procédure pénale. La décision de mettre en accusation le requérant sera prise directement par le ministère public après achèvement de l’enquête. En raison de cette modification du droit interne pertinent, le juge d’instruction qui a mis le requérant en détention ne pourra plus intervenir à un stade ultérieur de la procédure. Aucune question concernant son indépendance ne se pose donc en l’espèce (

a contrario Huber

c.

Suisse,

précitée, § 43).

Ces éléments suffisent à la Cour pour relever qu’aucune apparence de violation des droits garantis par l’article 5 § 3 de la Convention ne se trouve établi en l’espèce. Le grief est donc manifestement mal fondé et il doit être rejeté en application de l’article

35

§

3 a) de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia Westerdiek

Dean Spielmann

Greffière

Président