CASE OF HUHTAMAKI v. FINLAND

Reclamantul s-a născut în 1960 și locuiește în Helsinki. La 6 august 1993, o companie controlată de domnul A. a cumpărat bunuri imobiliare. În vara 1997 domnul A. a transferat controlul asupra companiei către o altă persoană care, la 24 septembrie 1997, a întâlnit reclamantul pentru prima dată. La 13 octombrie 1997, reclamantul a vândut proprietatea imobiliară, în conformitate cu instrucțiunile acestei alte persoane, în numele companiei unei alte societăți. La 14 octombrie 1997, dl A. a fost declarat faliment personal în timp ce a fost în același timp acuzat de necorespundere de către un debitor (velalisen epärehellisysys, oredlighet som gäldenär). La 7 noiembrie 1997, când s-a ținut prima pronunțare a inventarului proprietății falimentare, dl A. a refuzat să jure inventarul. Inventarul nu includea imobiliarul. La 17 decembrie 1997, când s-a ținut a doua pronunțare a inventarului proprietății falimentare, dl A. a jurat inventarul. La 23 iunie 2005, procurorul public a acuzat reclamantul pentru că a ascuns și eliminat, între 18 decembrie 1997 și 12 februarie 1998, prin, printre altele, elaborarea contractelor și transferul de bani, adevărata natură și originea imobiliară, în realitate deținută de domnul A., cu conștientizare că această proprietate a fost obținută printr-un act penal. La 16 iunie 2006, Curtea de district din Helsinki (käjäoikeus, tingsrätten) a condamnat reclamantul în contextul spălării de bani, printre altele, de o infracțiune agravată (törkeä kätkemisrikos, grovt häleri) și a condamnat-o la un termen de închisoare de un an și zece luni și la îndepărtarea din birou ca profesor de drept comercial. Condamnarea a fost bazată pe o infracțiune majoră comisă de dl A. El a fost condamnat în aceeași dată de Curtea de District a fraudei agravate a debitorului (törkeä velalisen petos, grovt gäldenärsbedrägeri) și condamnat la închisoare. Curtea a constatat că dl A. nu a declarat toate activele sale atunci când a jurat inventarul proprietății sale personale de faliment în 1997. Prin scrisoarea din 29 septembrie 2006, reclamantul a interzis Curtea de Apel din Helsinki (Hovioikeus, Hovrätten) să ceară, printre altele, să fie achitat. 10. La 14 decembrie 2007, Curtea de Apel din Helsinki a susținut hotărârea Curții de District, cu excepția faptului că condamnarea la închisoare a reclamantului a fost convertită într-o condiție. 11. Prin scrisoarea din 8 februarie 2008, reclamantul a apelat la Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen). 12. La 17 aprilie 2009, Curtea Supremă a acordat permisiunea de a face recurs dlui A. Reclamantul a primit permisiunea de a face recurs numai în ceea ce privește îndepărtarea din birou și obligația de a plăti costuri și cheltuieli pentru proprietatea falimentului dlui A.. În ceea ce privește fondul, instanța a susținut hotărârea Curții de District. Curtea a constatat că informațiile pe care dl A. a refuzat să le furnizeze în 1997 nu erau astfel încât, în orice caz, ar fi constituit o bază pentru condamnarea sa. În ceea ce privește reclamantul, Curtea l-a achitat de obligația de a plăti costuri și cheltuieli pentru proprietatea falimentului dlui A.. În ceea ce privește înlăturarea sa din birou, instanța nu a schimbat hotărârile anterioare. Hotărârea a inclus mai multe avize disidente. 13. Patru zile mai târziu, la 21 aprilie 2009, Curtea și-a pronunțat hotărârea în cauza Marttinen c. Finlanda (nr. 19235/03, 21 aprilie 2009) în care a constatat că a existat o încălcare a dreptului reclamantului de a tăcea și a dreptului său de a nu se incrimina în sine garantat prin art. 6 § 1 din Convenție. În acest caz, reclamantul a fost acuzat că a dat anterior conturi false ale activelor sale în momentul în care coerciția a fost folosită pentru a obține informații de la el. Circumstanțele acestui caz sunt identice cu cele ale dlui A., cu singura excepție pe care dl Marttinen a fost supus executării în timp ce dl A. a fost supus unei proceduri de faliment personal, amândoi fiind sub amenințarea unei amenzi similare în mod implicit și chiar în închisoare, dacă nu sunt de acord să își declare toate activele. Această informație ar fi putut fi utilizată împotriva lor în alte proceduri penale în curs. 14. Într-o dată neespecificată, dl A. a depus un recurs extraordinar la Curtea Supremă cererea reluării cauzei sale pe baza hotărârii Curții în cazul Martten. 15. La 12 mai 2009, reclamantul a depus, de asemenea, o cerere de reluare la Curtea Supremă, deoarece condamnarea sa era complementară cu cea a dlui A. El a solicitat, de asemenea, ca executarea sentinței sale să rămână în ceea ce privește îndepărtarea din birou. 16. La 22 mai 2009, Curtea Supremă a refuzat cererea de a rămâne executată din cauza faptului că înlăturarea din birou a intrat în vigoare la data hotărârii, și anume, la 17 aprilie 2009, și că, prin urmare, nu a existat nicio măsură de executare. 17. La 20 octombrie 2009, Curtea Supremă, ședința în plenu, a redeschis cazul domnului A., a respins toate acuzațiile împotriva lui și a eliberat de la sentința impusă. Curtea a constatat că domnul A. a avut dreptul să rămână tăcut, deoarece el nu a putut exclude că informațiile furnizate pot fi utilizate împotriva lui în cadrul procedurilor penale. Prin urmare, dl A a avut dreptul să refuze, printre altele, declararea imobiliarului. 18. La 22 iunie 2010, Curtea Supremă, care a stat în plenuie, a respins cererea reclamantului de reluare. Curtea a concluzionat că, chiar dacă dl A. avea dreptul să rămână tăcut, acest lucru nu înseamnă că actele reclamantului de a ascunde activele, și anume imobiliare, de la creditorii A. sunt justificate. Efectele dreptului de a nu se incrimina s-au limitat numai la persoana ce a fost solicitată să prezinte informații. O persoană ar putea fi condamnată pentru o infracțiune de primire chiar dacă autorul infracțiunii principale a fost eliberat de răspundere penală. Dreptul reclamantului la un proces echitabil nu a fost încălcat deoarece nici o informație primită în încălcarea dreptului de a nu se incrimina a fost folosită ca dovadă față de solicitant. 19. Referința și trei judecători au dat o opinie disidentă comună. Potrivit acestora, nu exista nici o lege sau jurisprudență internă privind dacă dreptul de a nu incrimina pe sine ar putea avea efecte asupra altor persoane legate de infracțiune în cauză. Curtea Supremă a constatat deja că dl A. nu a comis frauda debitorului pentru care a fost acuzat. Prin urmare, reclamantul nu ar fi putut fi vinovat de primirea bunurilor pe care dl A. Achiziționase prin fraudă a debitorului, după cum se indică în acuzațiile. Nu existau alte acuzații împotriva lui. Prin urmare, cazul reclamantului ar trebui redeschis, toate acuzațiile împotriva acestuia ar trebui respinse și ar trebui să fie eliberat de toate sancțiunile impuse lui. 20. Capitolul 39, art. 2 și 3, din Codul Penal (rikoslaki; strafflagen, Legea nr. 769/1990, astfel cum este în vigoare la momentul respectiv) prevede următoarele: „Fraud de către un debitor care, pentru a obține beneficii financiare ilegale pentru el însuși sau pentru altul în faliment, executarea, ajustarea datoriei sau restructurarea procedurilor (1) ascunde proprietatea sa, (2) raportează o răspundere falsă în totalitate sau în parte, sau bazată pe o tranzacție falsă, (3) oferă alte informații false sau înșelătoare cu privire la o circumstanță care este semnificativă din punctul de vedere al creditorilor, sau (4) nu raportează o răspundere, este condamnată pentru fraudă de către un debitor la o amendă sau la închisoare timp de cel puțin doi ani. În cazul în care debitorul rectifică informațiile înșelătoare sau nu împiedică altfel efectul actului său asupra procedurii înaintea acestuia să ateste corectitatea inventarului de proprietăți sau înainte de informațiile înșelătoare care afectează altfel procedura, actul nu este considerat fraudă de către un debitor. Frauda agravată de către un debitor Dacă în frauda de către un debitor (1) se solicită beneficii considerabile sau (2) debitorul atestă în instanță corectitudinea informațiilor false sau înșelătoare și frauda de către debitor este agravată, de asemenea, atunci când este evaluat în ansamblu, infractorul este condamnat pentru fraude agravată de către un debitor la închisoare timp de cel puțin patru luni și cel puțin patru ani.” 21. Capitolul 32, secțiunea 1, din Codul Penal (Legea nr. 769/1990, astfel cum este în vigoare la momentul respectiv, prevede următoarele: „Receperea infracțiunii O persoană care se ascunde, își achiziționează, își ia în posesie sau transmite bunurile obținute de la altul prin furt, defășurare, jefuire, extorcare, fraudă, usură sau mijloace de fraudă de plată sau prin fraudă de către un debitor, fraudă agravată de către un debitor sau înșelătorie intenționată de către un debitor, sau se ocupă altfel de aceste proprietăți deși el știe că proprietatea a fost astfel obținută este condamnată pentru o infracțiune de primire sau pentru o amendă de cel mult un an și șase luni. De asemenea, o persoană este condamnată pentru o infracțiune primitoare dacă el sau ea 1) primește, convertește, transportă sau transferă fonduri sau alte proprietăți, deși el sau ea știe că au fost achiziționate printr-o infracțiune sau înlocuirea fondurilor sau a bunurilor achiziționate printr-o infracțiune, pentru a-și ascunde sau elimina originea ilegală sau pentru a-l ajuta pe infractorul să evadă consecințele juridice ale infracțiunii, sau 2) ascunde sau elimină adevărata natură, origine, locație sau dispunere sau dreptul la proprietatea menționată la alineatul (1), sau ascunde informații despre o astfel de circumstanță pe care este obligată să o dezvălui în temeiul legii.” 22. În conformitate cu capitolul 32, secțiunea 2, din același cod: „Recepție agravată a infracțiunii în cazul în care obiectul infracțiunii de primire este o proprietate foarte valoroasă și infracțiunea de primire este agravată, de asemenea, atunci când este evaluată în ansamblu, infractorul este condamnat pentru o infracțiune agravată la închisoare timp de cel puțin patru luni și cel puțin patru ani.” 23. În conformitate cu capitolul 5, secțiunea 7, din Codul Penal (Legea nr. 15/2003, în vigoare la momentul respectiv), „aici o circumstanță specială vindecă, atenuează sau agrava un act, se aplică numai autorului, incitantului sau afectorului căruia se referă circumstanța. Un incitant sau un afector nu este scutit de răspunderea penală de faptul că nu este afectat de o circumstanță specială legată de persoana și a afirmat că circumstanțele constituie o bază pentru pedepsirea actului de către autor.” 24. Capitolul 31, secțiunea 14, subsecțiunea 1, din Codul de Procedințe Judiciare (oikeudenkäymiskaari, rättegångs balk, Legea nr. 109/1960) prevede următoarele: „Dacă cererea de anulare a unei hotărâri finale este susținută și este considerat necesar să se relueze cazul, Curtea Supremă ordonă termenul limită, instanța și modul în care acest caz va fi interzis pentru o redresare. Cu toate acestea, Curtea Supremă are dreptul de a rectifica imediat hotărârea, în cazul în care se constată că cazul este clar și cererea nu se referă la anularea unei hotărâri într-un caz penal în detrimentul inculpatului.”