Rezoluția CM/ResDH(2012) 8 [1] Executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului Leschiutta și Fracaro împotriva Belgiei Comitetul miniștrilor, în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevede că el supraveghează executarea hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare "convenția" și "Curtea") [2] Având în vedere hotărârea de mai jos, care a fost transmisă de Curte Comitetului odată ce a devenit definitiv Numele cauzei (referitor la cerere) Hotărârea Definitivului Leschiutta și Fracaro (58081/00) 17/07/2008 17/10/2008 Reamintind că constatările de încălcare făcute de Curte impun, pe lângă plata satisfacției echitabile acordate în hotărâri, adoptarea de către statul membru pârât, dacă este necesar, a unor măsuri individuale care să pună capăt încălcărilor și să șteargă, pe cât posibil, consecințele acestora pentru solicitant, precum și măsuri generale care să permită prevenirea unor încălcări similare; După ce a invitat autoritățile din statul pârât să furnizeze un plan de acțiune privind măsurile propuse pentru executarea hotărârii; după examinarea, în conformitate cu normele Comitetului privind aplicarea articolului 46 alineatul (2) din convenție, a bilanțului de acțiune furnizat de guvern (a se vedea bilanțul de acțiune, documentul DH-DD(2012)30 - a se vedea mai jos) Statul pârât a plătit părții reclamante satisfacția echitabilă prevăzută în hotărârea pronunțată; DECURSĂ că acesta și-a îndeplinit funcțiile în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenție în această cauză și DECIDE de la 58081/00, Hotărârea din 17 iulie 2008) Rezumat introductiv al cauzei Reclamanții, C.L. și L.F., sunt resortisanți italieni, tați d.A. și, respectiv, E., născuți în 1995 și 1987, care provin din relația lor cu aceeași femeie, A.M. Ei se plâng că au fost separați de copiii lor, duși de mama lor în Belgia, în timp ce două hotărâri, în 1995 și 1998, tribunalele italiene le-au acordat custodia. În decembrie 1998, instanțele belgiene au acordat dreptul la exequatur acestor hotărâri italiene. La scurt timp după aceea, un aprod de justiție însoțit de polițiști s-au mutat la reședința d'A.M. pentru a încerca, în zadar, să execute hotărârea Tribunalului belgian. Serviciile sociale belgiene au întocmit un raport în februarie 1999 și două întâlniri tată-fiu au fost organizate în mai 1999 și aprilie 2000. A.M. a fost condamnată la închisoare de instanțele italiene și belgiene pentru răpirea fiilor săi. Cu toate acestea, în decembrie 1999, cei doi copii au fost încredințați serviciilor sociale belgiene. Reclamanții s-au dus în Belgia, în iunie 2000, pentru a căuta copii și apoi s-au întors în Italia. În speță, Curtea încheie, în unanimitate, cu o încălcare a articolului 8 (dreptul la respectarea vieții de familie) din Convenția europeană a drepturilor de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Plata satisfacției echitabile și măsuri individuale a) Plata satisfacției echitabile În această cauză, Curtea a condamnat statul belgian să plătească fiecăruia dintre cei doi reclamanți suma de 20.000 de euro, ca daune morale, și 15.000 de euro, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Aceste sume au fost plătite celor doi solicitanți, la 7 ianuarie 2009, fie în termenele stabilite de Curte (mail de confirmare în acest sens a avocatului lor din 29 noiembrie 2011). (b) Măsuri individuale În prezenta cauză, autoritățile belgiene sunt de părere că hotărârea din 17 iulie 2008 nu impune adoptarea unei alte măsuri individuale decât satisfacția echitabilă acordată reclamanților de către Curte, prejudiciul lor fiind Cu toate acestea, autoritățile belgiene doresc să reamintească că, în iunie 2000, copiii au fost în cele din urmă înmânați tatălui lor și s-au întors cu ei în Italia. În octombrie 2003, mama lor a preluat autoritatea părintească pe E.F. În ceea ce privește situația actuală a A.L., singurul copil încă minor, avocatul reclamanților a informat prin e-mail Belgian, prin e-mailul din 29 noiembrie 2011, că aceasta este stabilizată: garda comună a ambilor părinți, locuința cu mama în Italia și dreptul de vizită al tatălui respectat. Prin urmare, în prezent, nu mai există nicio procedură pendinte privind paza minorului A.L., nici în fața instanțelor belgiene, nici a celor italiene. III. Măsuri generale Publicare și difuzare a hotărârii lacului L a fost publicată pe site-ul internet al Curții de Casație din 17 iulie 2008 (http://www.juridat.be/ Acesta a făcut, de asemenea, obiectul unei publicări în cel puțin o revistă specializată (De la Juristenkrant, 30/09/2008). În cele din urmă, hotărârea a fost difuzată la momentul respectiv autorității centrale belgiene în domeniu, care depinde de SPF (serviciu public federal) Justiție. Având în vedere modificările profunde de la faptele din cauza normelor internaționale aplicabile deplasărilor ilegale de copii (a se vedea mai jos), nu s-a considerat necesar să se difuzeze Hotărârea din 17 iulie 2008 către alți actori interni. Nu este nevoie de alte măsuri generale: caz particular și evoluție a normelor aplicabile de la fapte În speță, Curtea a statuat că autoritățile în cauză au neglijat să pună în aplicare toate măsurile pe care le putea solicita în mod rezonabil, pentru a asigura întoarcerea copiilor la tatăl lor. Prin întărirea copiilor în refuzul lor de a se întoarce să trăiască cu tatăl lor, pasivitatea autorităților, coroborată cu inexorabila curgere a timpului, ar fi putut provoca ruperea totală a relațiilor copil-tată care nu este în nici un caz considerat ca fiind în interesul superior al copilului (§34). Prin urmare, în ciuda marjei de apreciere a statelor, Curtea a concluzionat că autoritățile belgiene au omis să depună rapid eforturile adecvate și suficiente pentru a asigura respectarea dreptului reclamanților la întoarcerea copilului lor, nerespectându-și dreptul la respectarea vieții de familie garantat prin art. 8 din Convenție (§35). În prezenta cauză, Curtea critică în special lipsa unor încercări reale de executare a hotărârilor care conferă îngrijirea copiilor reclamanților (§29 și 30). În plus, aceasta critică faptul că au intervenit hotărâri contradictorii în Belgia, precum și procesul decizional care a condus la adoptarea acestora (§§ 31, 32 și 33). Potrivit autorităților belgiene, acest tip de hotărâre a Curții și de constatare a încălcării este strâns legat de circumstanțele proprii ale fiecărei cauze. Astfel, în speță, aceasta este o aplicare în practică a normelor internaționale și belgiene aplicabile la momentul faptelor (1998-2000). Or, rezultă că timpul acordat executării hotărârilor judecătorești în favoarea reclamanților și contradicția dintre anumite hotărâri interne pronunțate sunt excepționale (punctul (i). În plus, este important să se clarifice faptul că normele în acest domeniu s-au schimbat de la caz la caz și că noile standarde pot reduce considerabil posibilitatea ca în viitor să se repete constatări similare cu cele din prezenta hotărâre (punctele (ii) și (iii). (i) Elemente de fapt și specificități ale cazului de față. Ca urmare a mutării copiilor lor respectivi din Italia în Belgia, reclamanții au sesizat, în 1998, Autoritatea Centrală belgiană, prin intermediul Autorității Centrale italiene, o cerere pe baza Convenției de la Luxemburg din 20 mai 1980. privind recunoașterea și executarea hotărârilor în materie de îngrijire a copiilor și restabilirea custodei copiilor, în vederea obținerii recunoașterii și executării în Belgia a hotărârilor italiene privind îngrijirea copiilor lor. Această convenție, adoptată în cadrul Consiliului Europei, stabilește măsuri menite să faciliteze recunoașterea și executarea hotărârilor asupra custodiei unui copil și conține, printre altele, norme pentru restabilirea îngrijirii copiilor, în caz de întrerupere arbitrară. Autoritatea centrală a statului solicitat ia sau dispune luarea în cel mai scurt timp a oricărei dispoziții pe care o consideră adecvată, prin introducerea, dacă este cazul, a autorităților sale competente, pentru a asigura recunoașterea sau executarea hotărârii [ ...] și pentru a asigura predarea copilului reclamantului atunci când executarea hotărârii este acordată [ ...] În cadrul acestei convenții, cererea de exequatur, în cazul în care este formulată prin intermediul Autorității Centrale, este prezentată Tribunalului de către Procurorul Regelui competent din punct de vedere teritorial. Or, în speță, cererea de recunoaștere și de executare a fost depusă de un avocat mandatat de solicitanți pe baza Convenției de la Bruxelles din 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială. Astfel, procedura de exequatur s Astfel, prezentul caz este foarte special, deoarece cererea de exequatur nu a fost prezentată prin intermediul Autorității Centrale belgiene, ci de către un avocat direct mandatat de solicitanți. Or, dacă ar fi folosit Convenția de la Luxemburg și și-ar fi depus cererea de exequatur de către Procurorul Regelui, prin intermediul Autorității Centrale belgiene, acest lucru ar fi facilitat în mod considerabil un rol mult mai activ în cadrul acestora pentru a garanta executarea hotărârilor. (ii) Modificarea legislației privind deplasările ilegale de copii ca urmare a ratificării de către Belgia a Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii la 9 februarie 1999, Belgia a ratificat Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 , care a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Elementele sale esențiale sunt următoarele: repatrierea imediată a copiilor strămutați ilegal . . Convenția . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Convenția este, în acest sens, complementară Convenției de la Luxemburg din 20 mai 1980 menționată anterior. Obiectivele urmărite de aceste două instrumente internaționale sunt identice, dar tehnicile juridice stabilite diferă. În cazul în care Convenția de la Luxemburg prevede în principal o acțiune de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești privind custodia și dreptul de vizită, Convenția de la Haga instituie o acțiune de predare a copilului strămutat sau reținut în mod ilicit împotriva voinței gardianului său. Prin urmare, această din urmă convenție pune accentul pe întoarcerea imediată a copilului în statul său de reședință obișnuită și nu presupune neapărat existența unei decizii referitoare la custodie Spre deosebire de Convenția Luxemburg, acest text nu prevede exequatur de decizii străine, ci creează un mecanism pentru a solicita, direct de la instanțele din statul pe teritoriul căruia a fost mutat copilul, întoarcerea imediată a acestuia în locul reședinței sale obișnuite. Prin urmare, instanța de la statul solicitat este obligată să se pronunțe cu privire la legalitatea deplasării, pe baza dreptului aplicabil în statul de reședință obișnuită a copilului [4] Cererea de returnare nu poate fi refuzată decât într-un număr de ipoteze limitative enumerate de convenție [5] în conformitate cu art. 1322d din Codul judiciar belgian, în cazul în care cererea este formulată prin intermediul autorității centrale desemnate în special pe baza Convenției de la Haga, cererea este semnată și prezentată președintelui Tribunalului de către ministerul public. Suspendarea procedurilor în curs în ceea ce privește fondul dreptului de custodie. În plus, art. 16 din Convenția de la Haga prevede că după ce au fost informate cu privire la deplasarea ilicită a unui copil sau la neînapoierea acestuia în temeiul articolului 3, autoritățile judiciare sau administrative din statul contractant în care copilul a fost mutat sau reținut nu vor putea să se pronunțe asupra fondului dreptului de custodie până când se stabilește că condițiile prezentei convenții pentru returnarea copilului nu sunt îndeplinite, sau până când o perioadă rezonabilă nu s-a încheiat fără a se fi depus o cerere în temeiul convenției nu a fost îndeplinită. Această dispoziție permite Parchetului sesizat cu privire la o cerere de returnare să solicite, la instanța care ar fi fost sesizată în paralel cu o cerere pe fond (dreptul de custodie), suspendarea procedurii în așteptarea unei decizii cu privire la returnarea copilului. Acest mecanism permite să se evite ca deciziile cu privire la dreptul de custodie să fie pronunțate în statul membru de mai puțin de o parte a teritoriului său. În cazul în care întoarcerea este ordonată, judecătorul sesizat pe fond se declară incompetent, reședința obișnuită a copilului fiind considerată ca fiind în afara teritoriului belgian. Pe de altă parte, în cazul în care întoarcerea copilului este refuzată, procedura introdusă în Belgia poate urma cursul său. În cele din urmă, art. 17 din Convenție indică în mod explicit că Singurul fapt că o hotărâre privind custodia a fost pronunțată sau poate fi recunoscută în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a revoca copilul în cadrul acestei convenții, dar autoritățile judiciare sau administrative de la statul solicitat pot lua în considerare motivele acestei decizii care ar intra în domeniul de aplicare a convenției (iii) Modificarea legislației belgiene privind executarea hotărârilor care implică returnarea copiilor strămutați ilegal în momentul modificării legislative care a urmat adoptării Regulamentului european 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și de răspundere părintească de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, legiuitorul belgian a adoptat o dispoziție specifică, și anume art. 1322j din Codul judiciar (http://www.ejustice.just.fgov.be/cgi_loi/change_lg.pl?language=en&la=F&cn=2010031905&table_name=loi), pentru a asigura executarea hotărârilor care implică întoarcerea copilului în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului [6] Prin urmare, art. 12 din Legea din 10 mai 2007 prevede că: "prin ordonarea returnării unui copil, în temeiul articolului 12 din Convenția de la Haga [ ...], președintele instanței stabilește normele de executare a hotărârii sale în ceea ce privește interesul copilului și desemnează, dacă este necesar, persoanele împuternicite să însoțească executorul justiției pentru executarea hotărârii sale." În mod concret, acest lucru înseamnă că, în cadrul deciziei prin care se dispune înapoierea copilului, judecătorul prevede modalitățile de predare a copilului către părintele solicitant. În cazul în care intervine un aprod al justiției, judecătorul este mandatat de către judecător, în decizia în cauză, pentru executarea acestuia. În plus, recurgerea la forța publică, dacă este necesar, este în general autorizată. În anumite cazuri, Autoritatea Centrală și Parchetul General al Regelui competent din punct de vedere teritorial sunt obligate să coopereze activ în cazul unor dificultăți în executarea deciziilor de returnare. Uneori, colaboratori ai Autorității Centrale asistă personal serviciile de poliție și părinții la predarea copilului. Acest lucru nu este totuși posibil decât dacă procedura de returnare a fost introdusă prin intermediul Autorității Centrale belgiene. Astfel, în stadiul actual al noii legislații, reiese clar că o situație similară celei din cauza Leschuitta și Fraccaro poate fi evitată. Într-adevăr, în temeiul Convenției de la Haga, nu s-ar fi depus nicio cerere de exequatur n din Codul judiciar, EPPO sau reprezentantul celor doi solicitanți ar fi introdus o cerere de returnare imediată a copiilor în Italia, în special în temeiul articolului 12 din Convenția de la Haga. În plus, suspendarea oricărei proceduri pe fond introduse de mamă în ceea ce privește îngrijirea copiilor ar fi fost solicitată simultan. Acest lucru ar fi permis evitarea unor decizii contradictorii interne, astfel cum au fost formulate de Curte în prezenta cauză. În sfârșit, dacă Tribunalul ar fi pronunțat întoarcerea copilului, judecătorul ar fi putut prevedea normele de executare a hotărârii, în temeiul articolului 1322j din Codul judiciar. În cazul refuzului mamei de a executa decizia, Autoritatea Centrală, în cazul în care cererea ar fi fost depusă prin intermediul acesteia, ar fi putut contacta Parchetul competent pentru a organiza În cele din urmă, la cererea Parchetului, unul sau mai mulți colaboratori ai Autorității Centrale, inclusiv psihologul, ar fi putut să meargă la fața locului pentru a asista forțele de poliție, reamintind fiecărui părinte cadrul juridic pe baza căruia a fost pronunțată hotărârea. IV. Concluzii Având în vedere informațiile transmise în prezentul Bilan d a c ț i un e, autoritățile belgiene consideră că au îndeplinit toate ce r in ț ii le de la Lescuitta și Fraccaro c. Belgia din 17 iulie 2008. Într-adevăr, această cauză nu mai solicită adoptarea de măsuri speciale, individuale și/sau generale. Astfel, statul belgian solicită Comitetului miniștrilor să închidă prezenta cauză. Bruxelles, 23 decembrie 2011 [1] Adoptată de Comitetul miniștrilor la 8 martie 2012 cu ocazia celei de-a 1136-a reuniuni a delegaților miniștrilor. [2] a se vedea, de asemenea, recomandările adoptate de Comitetul de Miniștri în cadrul supravegherii hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în special Recomandarea Rec.,2004)6 a Comitetului de Miniștri al statelor membre privind îmbunătățirea căilor de atac interne. [3] Proiectul de lege de aprobare a Convenției privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii de la Haga din 25 octombrie 1980, de abrogare a articolelor 2 și 3 din Legea din 1 august 1985 de aprobare a Convenției europene privind recunoașterea și executarea hotărârilor în materie de îngrijire a copiilor și restabilirea custodiei copiilor la Luxemburg din 20 mai 1980 și de modificare a Codului JUDICIAR, Senatul Belgiei, Sesiunea din 1997-1998, Doc. nr.1-952. [4] art. 3 din Convenția de la Haga din 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale a copilului. [5] art. 12 alineatul (2) și art. 13 din Convenția de la Haga din 1980 menționată anterior [6] Proiectul de lege din 16 martie 2007 privind asigurarea punerii în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2002, a Convenției europene de la Luxemburg din 20 mai 1980 privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie de îngrijire a copiilor și restabilirea custodiei copiilor și a Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale a copiilor Camera Reprezentanților, 2006-2007, Doc 51 3002/001.
Résolution CM/ResDH(2012)8
[1]
Exécution de l’arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme
Leschiutta et Fraccaro contre Belgique
Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, qui prévoit qu’il surveille l’exécution des arrêts définitifs de la Cour européenne des droits de l’homme (ci-après nommées «
la Convention
» et «
la Cour
»)
[2]
,
Vu l’arrêt ci-dessous, qui a été transmis par la Cour au Comité une fois qu’il est devenu définitif
;
Nom de l’affaire (réf. requête)
Arrêt du
Définitif le
Leschiutta et Fraccaro (58081/00)
17/07/2008
17/10/2008
Rappelant que les constats de violation faits par la Cour exigent, outre le paiement de la satisfaction équitable octroyée dans les arrêts, l’adoption par l’Etat défendeur, si nécessaire, de mesures individuelles mettant fin aux violations et effaçant autant que possible les conséquences de celles-ci pour le requérant, et de mesures générales permettant de prévenir des violations semblables ;
Ayant invité les autorités de l’Etat défendeur à fournir un plan d’action concernant les mesures proposées pour exécuter l’arrêt;
Ayant examiné, conformément aux Règles du Comité pour l’application de l’article 46, paragraphe
2, de la Convention, le bilan d’action fourni par le gouvernement (voir le bilan d’action, document
- voir ci-dessous)
;
Ayant noté que
l’Etat défendeur a versé à la partie requérante la satisfaction équitable prévue dans l’arrêt ;
DECLARE qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention dans cette affaire et
DECIDE d’en clore l’examen.
Exécution de l’arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme
Leschiutta et Fraccaro c. Belgique
(Requêtes n
o
58411/00 et n
o
58081/00, arrêt du 17 juillet 2008)
Résumé introductif de l’affaire
Les requérants, C.L. et L.F., sont des ressortissants italiens, pères respectivement d’A. et E., nés en 1995 et 1987, issus de leur relation avec la même femme, A.M. Ils se plaignent d’avoir été séparés de leurs enfants, emmenés par leur mère en Belgique, alors que deux décisions, en 1995 et en 1998, de tribunaux italiens leur en avaient attribué la garde. En décembre 1998, les juridictions belges accordèrent l’exequatur à ces décisions italiennes. Peu après, un huissier de justice accompagné par des policiers se déplacèrent au domicile d’A.M. pour tenter, en vain, d’exécuter la décision du tribunal belge. Les services sociaux belges établirent un rapport en février 1999 et deux rencontres pères-fils furent organisées en mai 1999 et avril 2000. A.M. fut condamnée à des peines de prison par les juridictions italiennes et belges pour enlèvement de ses fils. Elle se vit, néanmoins, confier, entre-temps, la garde des enfants par les tribunaux belges, les mineurs s’étant formellement opposés à leur retour en Italie chez leurs pères. En décembre 1999, les deux enfants furent confiés aux services sociaux belges. Les requérants se rendirent en Belgique, en juin 2000, pour chercher les enfants, et rentrèrent ensuite en Italie.
En l’espèce, la Cour conclut, à l’unanimité, à une
violation de l’article 8
(droit au respect de la vie familiale) de la Convention européenne des Droits de l’Homme, en raison de l’absence de mesures rapides, adéquates et suffisantes des autorités belges afin d’assurer l’exécution des décisions judiciaires octroyant aux deux requérants la garde de leur enfant respectif.
II.
Paiement de la satisfaction équitable et mesures individuelles
a) Paiement de la satisfaction équitable
Dans cette affaire, la Cour a condamné l’Etat belge à payer à chacun des deux requérants la somme de 20.000 Euros, à titre de dommage moral, et 15.000 Euros, pour frais et dépens. Ces sommes ont été payées aux deux requérants, le 7 janvier 2009, soit dans les délais impartis par la Cour (mail de confirmation en ce sens de leur avocat du 29 novembre 2011).
b) Mesures individuelles
Dans la présente affaire, les autorités belges sont d’avis que l’arrêt du 17 juillet 2008 n’exige l’adoption d’aucune autre mesure individuelle que la satisfaction équitable donnée par la Cour aux requérants, leur dommage ayant été « consommé » (le retard mis par les autorités belges à réunifier les deux requérants avec leur enfant respectif).
Les autorités belges souhaitent rappeler, néanmoins, que les enfants ont finalement été remis, en juin 2000, à leur père respectif et ils sont rentrés avec eux en Italie. En octobre 2003, leur mère a récupéré l’autorité parentale sur E.F. Quant à la situation aujourd’hui de A.L., le seul enfant encore mineur, l’avocat des requérants a informé l’Etat belge, par mail du 29 novembre 2011, que celle-ci s’est stabilisée : garde conjointe des deux parents, habitation chez la mère en Italie et droit de visite du père respecté. Actuellement, il n’y a donc plus aucune procédure pendante sur la garde du mineur A.L., ni devant les juridictions belges, ni celles italiennes.
III.
Mesures générales
a)
Publication et diffusion de l’arrêt
L’arrêt du 17 juillet 2008 a été publié sur le site internet Juridat de la Cour de cassation (
http://www.juridat.be/
). Il a également fait l’objet d’une publication dans, à tout le moins, une revue spécialisée (De Juristenkrant, 30/09/2008). Enfin, l’arrêt a été diffusé, en son temps, à l’Autorité centrale belge en la matière qui dépend du SPF (service public fédéral) Justice. Eu égard aux modifications profondes depuis les faits de l’affaire relatives aux règles internationales applicables aux déplacements illicites d’enfants (voir l’explication ci-dessous), il n’a pas été jugé nécessaire de diffuser l’arrêt du 17 juillet 2008 à d’autres acteurs internes.
b)
Pas besoin d’autres mesures générales : cas particulier et évolution des règles applicables depuis les faits
En l’espèce, la Cour a jugé que les autorités concernées ont négligé de mettre en œuvre toutes les mesures qu’on pouvait raisonnablement exiger d’elles afin d’assurer le retour des enfants auprès de leur père. En confortant les enfants dans leur refus de retourner vivre avec leur père, la passivité des autorités, cumulée avec l’inexorable écoulement du temps, aurait pu causer la rupture totale des relations enfant-père qui n’est aucunement à considérer comme étant dans l’intérêt supérieur de l’enfant (§34). Partant, malgré la marge d’appréciation des Etats, la Cour a conclut que les autorités belges ont omis de déployer de façon rapide les efforts adéquats et suffisants pour faire respecter le droit des requérants au retour de leur enfant, méconnaissant leur droit au respect de la vie familiale garanti par l’article 8 de la Convention (§35).
Dans la présente affaire, la Cour critique particulièrement l’absence de tentatives réelles pour exécuter les décisions confiant la garde des enfants aux requérants (§§29 et 30). De plus, elle critique le fait que des décisions judiciaires contradictoires soient intervenues en Belgique, ainsi que le processus décisionnel ayant conduit à leur adoption (§§§ 31, 32 et 33).
Selon les autorités belges, ce genre d’arrêt de la Cour et de constat de violation est intimement lié aux circonstances propres de chaque affaire. Ainsi, en l’espèce, il s’agit d’une application in concreto des règles internationales et belges applicables au moment des faits (1998 à 2000). Or, il ressort que le temps mis à exécuter les décisions judiciaires en faveur des requérants et la contradiction survenue entre certaines décisions internes rendues sont exceptionnels (point i). De plus, il importe de préciser que les règles en la matière ont changé depuis les faits et que les nouvelles normes peuvent réduire, considérablement, la possibilité que des constats similaires au présent arrêt soient réitérés dans le futur (points ii et iii).
(i) Eléments de fait et spécificités du cas d’espèce
Suite au déplacement de leurs enfants respectifs de l’Italie vers la Belgique, les requérants ont saisi, en 1998, l’Autorité Centrale belge, par le biais de l’Autorité Centrale italienne, d’une demande basée sur la
Convention de Luxembourg du 20 mai 1980
sur la reconnaissance et l’exécution des décisions en matière de garde des enfants et le rétablissement de la garde des enfants, tendant à obtenir la reconnaissance et l’exécution en Belgique des décisions italiennes relatives à la garde de leurs enfants.
Cette Convention, adoptée dans le cadre du Conseil de l’Europe, établit des mesures destinées à faciliter la reconnaissance et l’exécution des décisions sur la garde d’un enfant et contient, notamment, des règles pour rétablir la garde des enfants, en cas d’interruption arbitraire.
L’article 5 de la Convention relatif aux obligations des Autorités Centrales prévoit notamment que «
L’autorité centrale de l’Etat requis prend ou fait prendre dans les plus brefs délais toutes dispositions qu’elle juge appropriées, en saisissant, le cas échéant, ses autorités compétentes, pour [ ... ] assurer la reconnaissance ou l’exécution de la décision [ ... ] et assurer la remise de l’enfant au demandeur lorsque l’exécution de la décision est accordée [ ... ]
».
Dans le cadre de cette Convention, la demande d’exequatur, si elle est formulée par le biais de l’Autorité centrale, est présentée, auprès du Tribunal, par le Procureur du Roi territorialement compétent. Or, en l’espèce, la demande de reconnaissance et d’exécution avait été introduite par un avocat mandaté par les requérants sur base de la
Convention de Bruxelles de 1968
sur la compétence judiciaire et l’exécution des décisions en matière civile et commerciale.
Ainsi, la procédure d’exequatur s’est déroulée hors du cadre de la
Convention de Luxembourg du 20 mai 1980
. L’exequatur a été obtenue en décembre 1998 mais les enfants n’ont été remis à leurs pères respectifs que le 30 juin 2000.
Ainsi, le présent cas d’espèce est très particulier, en raison du fait que la demande d’exequatur n’avait pas été présentée par l’intermédiaire de l’Autorité Centrale belge, mais par un avocat directement mandaté par les requérants. Or, s’ils avaient utilisé la Convention de Luxembourg et avaient introduit leur demande d’exequatur par le Procureur du Roi, via l’Autorité Centrale belge, cela aurait grandement facilité un rôle beaucoup plus actif dans le chef de ceux-ci pour garantir l’exécution des décisions.
(ii) Modification de la législation relative aux déplacements illicites d’enfants en raison de la ratification par la Belgique de la Convention de La Haye du 25 octobre 1980 sur les aspects civils de l’enlèvement international d’enfants
Le 9 février 1999, la Belgique a ratifié ladite
Convention de La Haye du 25 octobre 1980
, qui est entrée en vigueur en date du 1er mai 1999. Ses éléments essentiels sont les suivants :
Le retour immédiat des enfants déplacés illicitement
« La Convention susvisée a pour objet essentiel d’assurer le retour immédiat des enfants de moins de 16 ans déplacés ou retenus illicitement dans tout Etat contractant et de faire respecter effectivement le droit de garde et le droit de visite.
La Convention est, à cet égard, complémentaire de la Convention de Luxembourg du 20 mai 1980 susvisée. Les buts poursuivis par ces deux Instruments internationaux sont identiques mais les techniques juridiques instaurées diffèrent.
Si la Convention de Luxembourg prévoit principalement une action en reconnaissance et en exécution des décisions portant sur la garde et le droit de visite, la Convention de La Haye institue quant à elle une action en remise de l’enfant déplacé ou retenu illicitement contre la volonté de son gardien. Cette dernière Convention met donc l’accent sur le retour immédiat de l’enfant dans l’Etat de sa résidence habituelle et ne suppose pas nécessairement l’existence d’une décision portant sur la garde »
[3]
.
Contrairement à la Convention Luxembourg, ce texte ne prévoit pas l’exequatur de décisions étrangères mais elle crée un mécanisme pour solliciter, directement auprès des juridictions de l’Etat sur le territoire duquel l’enfant a été déplacé, le retour immédiat de celui-ci au lieu de sa résidence habituelle. Le juge de l’Etat requis est donc amené à se prononcer sur la licéité du déplacement, sur base du droit applicable dans l’Etat de résidence habituelle de l’enfant
[4]
.
La demande de retour ne peut être refusée que dans un nombre d’hypothèses limitativement énumérées par la Convention
[5]
.
Conformément à l’article 1322
quinquies
du Code judiciaire belge, si la demande est formulée par l’intermédiaire de l’Autorité centrale désignée sur la base notamment de la Convention de La Haye, la requête est signée et présentée au président du Tribunal par le ministère public.
Suspension des procédures en cours quant au fond du droit de garde.
En outre, l’article 16 de la Convention de La Haye prévoit que «
après avoir été informées du déplacement illicite d’un enfant ou de son non-retour dans le cadre de l’article 3, les autorités judiciaires ou administratives de l’Etat contractant où l’enfant a été déplacé ou retenu ne pourront statuer sur le fond du droit de garde jusqu’à ce qu’il soit établi que les conditions de la présente Convention pour un retour de l’enfant ne sont pas réunies, ou jusqu’à ce qu’une période raisonnable ne se soit écoulée sans qu’une demande en application de la Convention n’ait été faite
».
Cette disposition permet au Parquet saisi d’une demande de retour de solliciter, auprès du juge qui aurait été saisi parallèlement d’une demande sur le fond (droit de garde), la suspension de la procédure dans l’attente d’une décision sur le retour de l’enfant. Ce mécanisme permet d’éviter que des décisions quant au droit de garde ne soient rendues dans l’Etat de « refuge », alors qu’il n’a pas encore été statué sur le retour de l’enfant. Dans l’hypothèse où le retour est ordonné, le juge saisi sur le fond se déclare incompétent, la résidence habituelle de l’enfant étant considérée comme hors du territoire belge. A l’inverse, si le retour de l’enfant est refusé, la procédure introduite en Belgique peut suivre son cours.
Enfin, l’article 17 de la Convention indique, explicitement, que «
Le seul fait qu’une décision relative à la garde ait été rendue ou soit susceptible d’être reconnue dans l’Etat requis ne peut justifier le refus de renvoyer l’enfant dans le cadre de cette Convention, mais les autorités judiciaires ou administratives de l’Etat requis peuvent prendre en considération les motifs de cette décision qui rentreraient dans le cadre de l’application de la Convention
».
(iii) Modification de la législation belge concernant l’exécution des décisions impliquant le retour d’enfants déplacés illicitement
Lors de la modification législative qui a suivi l’adoption du Règlement européen 2201/2003 relatif à la compétence, la reconnaissance et l’exécution des décisions en matière matrimoniale et de responsabilité parentale abrogeant le Règlement (CE) n
o
1347/2000, le législateur belge a adopté une disposition spécifique, à savoir l’article 1322
undecies
du Code judiciaire (
http://www.ejustice.just.fgov.be/cgi_loi/change_lg.pl?language=fr&la=F&cn=2010031905&table_name=loi
), afin de garantir l’exécution des décisions impliquant le retour de l’enfant et ce, pour se conformer à la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme
[6]
.
Ainsi, l’article 12 de la loi du 10 mai 2007 prévoit qu’«
en ordonnant le retour d’un enfant, en application de l’article 12 de la Convention de La Haye [ ...], le président du tribunal fixe les modalités d’exécution de sa décision au regard de l’intérêt de l’enfant et désigne, si nécessaire, les personnes habilitées à accompagner l’huissier de justice pour l’exécution de celle-ci
».
Concrètement, cela signifie que, dans le cadre de la décision ordonnant le retour de l’enfant, le juge prévoit les modalités de remise de l’enfant au parent requérant. Il arrive qu’un huissier de justice soit mandaté par le juge, dans la décision elle-même, pour l’exécution. En outre, le recours à la force publique, si nécessaire, est généralement autorisé.
L’Autorité Centrale et le Parquet du Procureur du Roi
territorialement compétent sont amenés,
dans certains cas, à collaborer activement
en cas de difficultés de l’exécution des décisions de retour. Il arrive que des collaborateurs de l’Autorité Centrale assistent personnellement les services de police et les parents lors de la remise de l’enfant. Ceci n’est, cependant, possible que si la procédure de retour a été introduite par l’intermédiaire de l’Autorité Centrale belge.
Ainsi, en l’état actuel de la nouvelle législation, il ressort clairement qu’une situation similaire à celle de l’affaire Leschuitta et Fraccaro peut être évitée. En effet, en vertu de la Convention de La Haye, aucune demande d’exequatur n’aurait été introduite. En application de l’article 1322
quinquies
du Code judiciaire, le Parquet ou le représentant des deux requérants aurait introduit une requête tendant à obtenir le retour immédiat des enfants en Italie, en application, notamment, de l’article 12 de la Convention de La Haye. Par ailleurs, la suspension de toute procédure au fond introduite par la mère quant à la garde des enfants aurait été simultanément sollicitée. Cela aurait permis d’éviter des décisions contradictoires internes, tel que relevé par la Cour dans la présente affaire. Enfin, si le Tribunal avait prononcé le retour de l’enfant, le juge aurait pu prévoir les modalités d’exécution de la décision, en application de l’article 1322
undecies
du Code judiciaire. En cas de refus de la mère d’exécuter la décision, l’Autorité Centrale, si la demande avait été introduite par son biais, aurait pu prendre contact avec le Parquet compétent pour organiser « l’exécution forcée » de la décision. Enfin, à la demande du Parquet, un ou plusieurs collaborateurs de l’Autorité Centrale, dont le psychologue, auraient pu se rendre sur place afin d’assister les forces de police, en rappelant à chacun des parents le cadre légal sur base duquel la décision avait été rendue.
Au vu des informations transmises dans le présent Bilan d’action, les autorités belges estiment avoir répondu à toutes les exigences de l’arrêt Leschuitta et Fraccaro c. Belgique du 17 juillet 2008. En effet, cette affaire ne requière plus l’adoption de mesures particulières, individuelles et/ou générales. Ainsi, l’Etat belge demande au Comité des Ministres de bien vouloir clôturer la présente affaire.
Bruxelles, le 23 décembre 2011
[1]
Adoptée par le Comité des Ministres le 8 mars 2012 lors de la 1136e réunion des Délégués des Ministres.
[2]
voir aussi les recommandations adoptées par le Comité des Ministres dans le cadre de la supervision des arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme, et en particulier la Recommandation
Rec(2004)6 du Comité des Ministres aux Etats membres sur l'amélioration des recours internes.
[3]
Projet de loi portant assentiment à la Convention sur les aspects civils de l’enlèvement international d’enfants faite à La Haye le 25 octobre 1980, abrogeant les articles 2 et 3 de la loi du 1er août 1985 portant approbation de la Convention européenne sur la reconnaissance et l’exécution des décisions en matière de garde des enfants et le rétablissement de la garde des enfants faite à Luxembourg le 20 mai 1980 et modifiant le Code judicaire, Sénat de Belgique, Session de 1997-1998, Doc. n°1-952.
[4]
Article 3 de la Convention de la Haye de 1980 sur les aspects civils de l’enlèvement international d’enfant.
[5]
Article 12 alinéa 2 et article 13 de la Convention de la Haye de 1980 susmentionnée
[6]
Projet de loi du 16 mars 2007 « visant à assurer la mise en œuvre du Règlement (CE) n°2201/2003 du Conseil du 27 novembre 2003 relatif à la compétence, la reconnaissance et l’exécution des décisions en matière matrimoniale et en matière de responsabilité parentale abrogeant le Règlement (CE) n°1347/2000, de la Convention européenne de Luxembourg du 20 mai 1980 sur la reconnaissance et l’exécution des décisions en matière de garde des enfants et le rétablissement de la garde des enfants ainsi que de la Convention de La Haye du 25 octobre 1980 sur les aspects civils de l’enlèvement international d’enfants
», Chambre des représentants, 2006-2007, Doc 51 3002/001.