AFFAIRE CADENE c. FRANCE

Originea cauzei o constituie o cerere (nr. 12039/08) îndreptată împotriva Republicii Franceze și înaintată de un cetățean al acestui stat, d-l Jean Cadène ("reclamantul"), către Curt la 29 februarie 2008 în virtutea art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de d-na Frédéric Bonnet, avocat la Perpignan. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, d-na Edwige Belliard, directoare a afacerilor juridice la ministerul Afacerilor externe.

Reclamantul susține în special o încălcare a dreptului său de acces la un tribunal.

La 10 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. FAPTE

La 24 august 2007, mașina reclamantului a fost fotografiată circulând cu viteza de 98 km/h, respectiv 93 km/h după aplicarea toleranței tehnice, într-un loc în care viteza era limitată la 90 km/h. Aceste fapte constituie o contravenție de clasa patru.

Reclamantul a primit la 30 august 2007 un aviz de contravenție la codul rutier, invitând-ul să plătească o amendă în sumă fixă de 68 euro (EUR). Avizul preciza că în caz de plată în termen de cincisprezece zile, suma ar fi redusă la 45 EUR și că în caz de neplată în termen de patruzeci și cinci de zile, aceasta ar fi majorată și adusă la 180 EUR. Era însoțit de un "formular de cerere de exonerare (art. 529-10 și R. 49-14 din codul de procedură penală)".

Acest formular prevede trei situații: 1) furtul sau distrugerea vehiculului; 2) împrumutarea, închirierea sau vânzarea vehiculului; 3) "alt motiv sau absența justificativelor sau documentelor solicitate". Indică că în cea de-a treia ipoteză, formularul trebuie însoțit de un memoriu pe hârtie liberă cu motivele contestării sau absența informațiilor sau documentelor cerute, și trimis în termen de patruzeci și cinci de zile de la data trimiterii avizului de contravenție, și că suma amenzii în sumă fixă trebuie plătită ca garanție. Precizează că această garanție nu este asimilabilă cu plata amenzii în sumă fixă și nu atrage retragerea de puncte din permisul de conducere. Formularul conține pe verso "informații suplimentare" următoare: cererea de exonerare este transmisă ofițerului ministerului public care verifică dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate; dacă nu sunt îndeplinite, reclamantul primește un aviz de amendă în sumă fixă majorată; dacă sunt îndeplinite, ofițerul ministerului public examinează temeinicia acesteia și decide fie să claseze contravenția fără curs, fie să urmărească în judecată persoana în fața instanței de proximitate. Se precizează de asemenea că cererea este inadmisibilă dacă formularul nu este trimis prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau dacă, în cea de-a treia din situațiile menționate mai sus, nu este însoțit de memoriul pe hârtie liberă.

În aceeași zi, reclamantul a trimis ofițerului ministerului public o scrisoare prin care a solicitat obținerea fotografiei care permite constatarea infracțiunii. Ofițerul ministerului public i-a răspuns la 4 septembrie 2007 că a hotărât să nu dea curs acestei cereri, "motiv al respingerii [fiind]: plată neefectuată". La 11 septembrie 2007, reclamantul a răspuns ministerului public că nu era de acord cu această decizie, subliniind că "această producție nu [era] în niciun fel subordonată unei plăți anterioare, [și că ea era] absolut esențială pentru [el], care [nu] a aflat că [ar fi] depășit viteza autorizată decât prin avizul de contravenție".

La 10 octombrie 2007, în termenul stabilit și în formele cerute, reclamantul a trimis formularul de cerere de exonerare, pe care a bifat căsuța corespunzătoare celei de-a treia situații ("alt motiv sau absența justificativelor sau documentelor solicitate"). Formularul era corespunzător însoțit de avizul de contravenție, de un document dovedind că reclamantul a plătit garanția și de o scrisoare intitulată "memoriu" în care preluau termenii scrisorii sale din 11 septembrie 2007, sublinia că producția fotografiei nu putea fi subordonată unei plăți, și expunea în special următoarele: "(...) În absența oricărui element de fapt susceptibil să dovedească infracțiunea care îi este atribuită, pârâtul nu poate să se hotărască asupra recunoașterii sau contestării infracțiunii. Există o ingerință caracterizată în drepturile apărării, incompatibilă cu prezumția de nevinovăție, pentru a cărei apărare este responsabilă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Contest cu tărie infracțiunea care mi se atribuie".

Printr-o scrisoare din 19 octombrie 2007, ofițerul ministerului public a informat reclamantul de decizia sa de a respinge cererea de exonerare "din motiv de nerespectare a regulilor imperative prescrise de art. 529-10 din codul de procedură penală". Scrisoarea preciza că "motiv al respingerii este: cerere sau reclamație nemotivată"; adăuga apoi: "În conformitate cu dispozițiile art. R. 49-18 din Codul de Procedură Penală, suma versată este considerată ca fiind o plată a amenzii în sumă fixă sau a amenzii în sumă fixă majorate, cu condiția ca această sumă să corespundă cu cea a amenzii datorate. Dacă este cazul, trebuie să plătiți diferența la centrul de încasare a amenzilor (...)."

La 31 decembrie 2007, ministerul de interne a informat reclamantul că realitatea infracțiunii care îi era atribuită a fost stabilită prin plata amenzii în sumă fixă și că, în consecință, un punct va fi retras din permisul său de conducere.

La 4 februarie 2008, avocatul reclamantului a adresat ofițerului ministerului public o scrisoare prin care a contestat inadmisibilitatea cererii de exonerare, precum și chiar circumstanțele infracțiunii. La 20 februarie 2008, acesta a răspuns reclamantului în termeni astfel: "În urma recursului (retragere de puncte) pe care l-ați depus, vă precizez că serviciul Dosarului Național al Permiselor de Conducere a fost informat că în starea actuală a dosarului contravenția (...) vă este bine atribuibilă."

Curtea reamintește mai întâi că cerințele art. 6 § 1 din Convenție, care implică totalitatea garantiilor specifice procedurilor judiciare, sunt în principiu mai stricte decât cele ale art. 13, care sunt absorbite de ele (Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 146, CEDO 2000-XI). Având în vedere că art. 6 § 1 se aplică în cauza de față – ceea ce nu a fost contestat nici de o parte –, ar trebui examinată această parte a cererilor sub aspectul doar acestei dispoziții. A. Asupra admisibilității

Guvernul susține că cererea este inadmisibilă, din cauza că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne. Subliniază în acest sens că acesta din urmă avea posibilitatea, în aplicarea art. 530-2 din codul de procedură penală, de a ridica înaintea instanței de proximitate o excepție procestuală privind executarea titlului executoriu. Se referă în acest sens la patru hotărâri și la o opinie a Curții de Casație (Cas. crim. 29 octombrie 1997, JCP 1998 ed. G, IV, p. 1271; Cas. Crim., 20 martie 2002, bull. nr. 69; Cas. crim., 9 mai 2002, nr. 01-87396; Cas. crim., 29 mai 2002, bull. nr. 124; Cas. opinie din 5 martie 2007, nr. 0070004P). Se referă de asemenea la decizia nr. 2010-38 QPC din septembrie 2010, prin care Consiliul Constituțional declară art. 529-10 din codul de procedură penală conform Constituției.

Reclamantul obiectează că rezultă atât din dispozițiile relevante ale codului de procedură penală cât și din jurisprudența citată de Guvern că art. 530-2 din acest cod nu se aplică decât în prezența unei amenzi în sumă fixă majorate făcute executorie. Or în cazul său, amenda în sumă fixă nu a fost majorată, deoarece a fost plătită prin conversia plății garanției. Astfel, în absența unui titlu executoriu, nu i-a fost posibil să ridice o excepție procestuală pe baza art. 530-2. Adaugă că decizia Consilului Constituțional la care se referă Guvernul conține o importantă rezervă de interpretare din care rezultă implicit că un recurs juridicțional efectiv nu este disponibil în ipoteza în care ofițerul ministerului public declară inadmisibilă o cerere de exonerare după plata garanției și în care declarația de inadmisibilitate are pentru efect convertirea plății garanției în plată a amenzii.

Curtea reamintește mai întâi că doar căile de recurs efective și propice să remedieze încălcarea pretinsă trebuie epuizate. Mai precis, dispozițiile art. 35 § 1 din Convenție prescriu epuizarea doar a recursurilor care să fie în același timp referitoare la încălcări incriminate, disponibile și adecvate; trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc efectivitatea și accesibilitatea dorite. Statului pârât îi revine, dacă invocă neepuizarea, dovada că aceste condiții sunt îndeplinite (a se vedea, printre numeroase altele, Paksas c. Lituania [Marea Cameră], nr. 34932/04, 6 ianuarie 2011, § 75).

Curtea reamintește apoi că în cauza Peltier c. Franța (nr. 32872/96, hotărâre din 21 mai 2002, §§ 21-24, și decizie privind admisibilitatea din 29 iunie 1999), ale cărei circumstanțe sunt apropiate de cele ale cauzei de față, ea a concluzionat că posibilitatea prevăzută de art. 530-2 din codul de procedură penală de a ridica înaintea judecătorului (era atunci tribunalul de poliție) o excepție procestuală privind executarea titlului executoriu nu constituia un recurs efectiv. Ea a constatat de fapt că acest recurs se referea doar la chestiunea "executării" titlului făcut executoriu de ministerul public pentru a permite trezoreriei publice să recupereze amenda în sumă fixă majorată: viza punerea în aplicare a obligației ministerului public de a informa contabilul trezoreriei de anularea titlului executoriu atunci când reclamația a fost declarată inadmisibilă din alt motiv decât absența motivării sau absența avizelor corespunzătoare amenzii. Ea a dedus că acest recurs nu permitea remedierea plângerii reclamantului, care consta în punerea în discuție a respingerii cererii sale de exonerare de la amenda în sumă fixă, valabilitatea motivării deciziei ofițerului ministerului public de respingere a reclamației sale împotriva amenzii în sumă fixă majorate, precum și obstrucția ulterioară a dreptului său de acces la un tribunal pentru a contesta realitatea infracțiunii care îi era atribuită.

Cu siguranță, de atunci, Curtea de Casație a confirmat că contravinientul poate ridica o excepție procestuală în aplicarea art. 530-2 atunci când decizia de inadmisibilitate a reclamației este pronunțată de ministerul public din alt motiv decât unu dintre cele doar două prevăzute de art. 530-1 din codul de procedură penală. Curtea de Casație a precizat că judecătorului (acum este instanța de proximitate) îi revine să hotărască dacă reclamația este admisibilă, admisibilitatea atrăgând de drept anularea titlului executoriu și puțând pe ofițerul ministerului public în obligația de a supune reclamația judecătorului de proximitate. În cauza de față însă, în aplicarea art. R. 49-18 din codul de procedură penală, cererea de exonerare fiind declarată inadmisibilă de ofițerul ministerului public, garanția plătită de reclamant a fost considerată ca având valoare de plată a amenzii în sumă fixă. Din aceasta, procedura nu a dus la amenda în sumă fixă majorată prevăzută de art. 529-2 din codul de procedură penală, singura susceptibilă conform acestui articol de a rezulta într-un titlu executoriu. Nu a existat deci un titlu executoriu susceptibil de a fundamenta aplicarea art. 530-2 mai sus menționat. Rezultă că în orice caz, reclamantul nu avea acces la procedura prevăzută de această dispoziție.

Se cuvine în consecință să se respingă excepția ridicată de Guvern. Constatând pe lângă aceasta că această parte a cererii nu este lipsit de temei în mod evident în sensul art. 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Pe fond 1. Tezele părților

Reclamantul susține că garanția pe care a plătit-o nu putea fi asimilată cu plata amenzii în sumă fixă în sensul art. 49-18 din codul de procedură penală, întrucât era concomitentă unei cereri de exonerare formulate în conformitate cu dispozițiile art. 529-10 și 530 din codul de procedură penală. Pe acest din urmă punct, precizează că a depus o cerere de exonerare în termenele și formele cerute, însoțită cum se cuvine de o scrisoare în care indica foarte clar că contesta infracțiunea care îi era atribuită pe motiv că dovada materialității infracțiunii nu era dovedită și că nu putea apăra datorită faptului că nu avea acces la fotografie. Astfel, pe de o parte, decizia ofițerului ministerului public de a respinge cererea sa ca fiind nemotivată era greșită. Pe de altă parte, ofițerul respectiv s-a pronunțat asupra temeiniciei reclamației, substituindu-se deci judecătorului.

Guvernul consideră că nu a existat încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. Consideră că cererea de exonerare a reclamantului putea fi considerată în mod legitim nemotivată. Reamintește apoi că rezultă din jurisprudența Curții că dreptul la tribunal se pretează la limitări implicite, admisibile în măsura în care vizează un scop legitim și nu atentează la substanța însăși a acestui drept. Or, subliniază el, Curtea a judecat în cauza Schneider c. Franța (nr. 49852/06, decizie din 30 iunie 2009) că scopul sistemului procedural simplificat al procedurii de amendă în sumă fixă – evitarea înghesuirii dosarelor instanțelor cu cauze de contravenții rutiere – este legitim. În plus, după parerul lui, nu se poate spune că acest drept a fost atentată în substanța sa, întrucât reclamantul avea posibilitatea de a sesiza instanța de proximitate în aplicarea art. 530-2 din codul de procedură penală. 2. Aprecierea Curții

După cum Curtea a reamintit în hotărârile Peltier și Besseau mai sus citate (paragrafe 35 și 23, respectiv), care au privit circumstanțe apropiate de cele ale cauzei de față, dreptul la tribunal, din care dreptul de acces constituie un aspect, nu este absolut; se pretează la limitări implicite, în special cu privire la condițiile de admisibilitate ale unui recurs. Acestea nu pot totuși să îi restrict exercitarea într-un mod sau la un punct atât de mare cât acesta se găsește atentă în substanța sa, trebuie să urmărească un scop legitim și trebuie să existe o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit.

În cauza de față, Curtea constată că reclamantul a depus o cerere de exonerare în sensul art. 529-10 din codul de procedură penală. Observă în special că la această vreme a adresat ofițerului ministerului public – este vorba despre un comisar de poliție –, în formele și termenele prescrise, formularul intitulat "formular de cerere de exonerare (art. 529-10 și R. 49-14 din codul de procedură penală)" anexat avizului de contravenție. A indicat de asemenea, în conformitate cu art. 529-10 2° din codul de procedură penală, pe acest formular că se afla în cea de-a treia din situațiile envisajate – precizând de aceea că solicita exonerarea pentru "alt motiv sau absența justificativelor sau documentelor solicitate" –, a anexat cum se cuvine un memoriu pe hârtie liberă indicând motivele contestării și absența justificativelor, și a dovedit plata sumei amenzii în sumă fixă ca garanție. Curtea observă apoi că rezultă din art. 530-1 din codul de procedură penală că, încărcat cu verificarea condițiilor de admisibilitate ale cererilor de exonerare, ofițerul ministerului public, are trei posibilități: fie renunță la exercitarea urmăririi penale, fie sesizează instanța competentă, fie, atunci când cererea nu este motivată sau nu este însoțită de aviz, avertizează persoana de inadmisibilitatea sa. În cauza de față, a considerat că cererea era inadmisibilă pe motiv că era o "cerere sau reclamație nemotivată" (§11 mai sus). Or, pe de o parte, rezultă din ceea ce precede că acest motiv este greșit, reclamantul având clar indicat în formularul prevăzut pentru aceasta să conteste infracțiunea care îi era atribuită, și precizat motivele sale în scrisoarea însoțind cum se cuvine cererea sa de exonerare (§10 mai sus); nu este de exclu ca prin a face această apreciere, ofițerul ministerului public, al cărui putere de apreciere se limitează la examinarea admisibilității formale a contestării, să și fi depășit puterile. Pe de altă parte, după cum a fost indicat anterior (§21 mai sus), decizia de inadmisibilitate a ofițerului ministerului public a dus la încasarea garanției echivalând cu plata amenzii în sumă fixă prin aplicarea art. R. 49-18 din codul de procedură penală. Astfel, în ciuda contestării reclamantului, amenda era plătită și acțiunea penală era stinsă, fără ca un "tribunal", în sensul art. 6 § 1 din Convenție, să examineze temeinicia "acuzației" aduse împotriva lui și să audiene argumentele sale în legătură cu aceasta.

Curtea deduce din aceasta că dreptul de acces la tribunal al reclamantului s-a găsit atentă în substanța sa.

În plus, Curtea ia nota de faptul că, în decizia sa nr. 2010-38 QPC din 29 septembrie 2010, Consiliul Constituțional a judecat că, în caz că ofițerul ministerului public declară inadmisibilă o cerere de exonerare împotriva unei amenzi în sumă fixă după ce reclamantul a plătit garanția și în care declarația de inadmisibilitate are pentru efect convertirea plății garanției în plată a amenzii, imposibilitatea de a sesiza instanța de proximitate a unui recurs împotriva acestei decizii este incompatibilă cu "dreptul la un recurs juridicțional efectiv".

În urmare, a existat încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea consideră că această parte a cererii nu este lipsit de temei în mod evident în sensul art. 35 § 3 a) din Convenție și nu constată alt motiv de inadmisibilitate. O declară deci admisibilă. Cu toate acestea, ținând seama de concluzia sa conform căreia a fost încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, Curtea consideră că nu se pune o chestiune distinctă pe terenul art. 6 § 2 din Convenție (Peltier mai sus citat, § 43).

Reclamantul cere 68 EUR cu titlu de prejudiciu material, această sumă corespunzând cu suma amenzii în sumă fixă pe care a achitat-o, și 800 EUR pentru prejudiciu moral. Cere de asemenea Curții să ordoneze replicarea pe creditul de puncte al permisului său de conducere al punctului retras ca consecință a infracțiunii litigioase.

Guvernul este de acord cu reclamantul în privința prejudiciului material. Estimează în schimb că, dacă este cazul, constatarea încălcării ar fi suficientă pentru a repara prejudiciul moral.

Curtea consideră că nu se poate reține că există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins, decât să speculeze asupra rezultatului pe care l-ar fi avut procedura dacă reclamantul ar fi avut acces la un tribunal pentru a contesta infracțiunea care îi era atribuită. Respinge deci această parte a cererii. Dacă admite în schimb că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza ignorării art. 6 § 1 din Convenție, consideră că acest prejudiciu se găsește suficient compensat prin concluzia de încălcare la care a ajuns. Cât la măsura solicitată de reclamant, aceasta se situează în afara competenței Curții. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Declară că nu se pune o chestiune distinctă pe terenul art. 6 § 2 din Convenție; 4. Declară că constatarea încălcării la care ajunge constituie o satisfacție echitabilă suficientă în privința prejudiciului moral; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limbă franceză, apoi comunicat în scris la 8 martie 2012, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 12039/08) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Jean Cadène (« le requérant »), a saisi la Cour le 29 février 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Frédéric Bonnet, avocat à Perpignan. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Edwige Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue en particulier une violation de son droit d’accès à un tribunal.

Le 10 janvier 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 24 août 2007, la voiture du requérant fut flashée à la vitesse de 98 km/h, soit 93 km/h après application de la marge de tolérance technique, à un endroit où la vitesse était limitée à 90 km/h. De tels faits sont constitutifs d’une contravention de la quatrième classe.

Le requérant reçut le 30 août 2007 un avis de contravention au code de la route l’invitant à s’acquitter d’une amende forfaitaire de 68 euros (EUR). L’avis précisait qu’en cas de payement dans les quinze jours, le montant serait ramené à 45 EUR et qu’en cas de défaut de payement dans les quarante-cinq jours, il serait majoré et porté à 180 EUR. Il était accompagné d’un « formulaire de requête en exonération (art. 529-10 et R. 49-14 du code de procédure pénale) ».

Ce formulaire envisage trois situations : 1 o le vol ou la destruction du véhicule ; 2 o le prêt, la location ou la cession du véhicule ; 3 o « autre motif ou absence des justificatifs ou des documents demandés ». Il indique que, dans la troisième hypothèse, le formulaire doit être accompagné d’un exposé sur papier libre des raisons de la contestation ou de l’absence des renseignements ou documents requis, et envoyé dans les quarante-cinq jours suivant la date d’envoi de l’avis de contravention, et que le montant de l’amende forfaitaire doit être réglé à titre de consignation. Il précise que cette consignation n’est pas assimilable au paiement de l’amende forfaitaire et n’entraîne pas de retrait de points du permis de conduire. Le formulaire contient au verso des « informations complémentaires » suivantes : la requête en exonération est transmise à l’officier du ministère public qui vérifie si les conditions de recevabilité sont remplies ; si ce n’est pas le cas, le requérant reçoit un avis d’amende forfaitaire majorée ; si c’est le cas, l’officier du ministère public examine son bien-fondé et décide, soit de classer la contravention sans suite, soit de poursuivre l’intéressé devant la juridiction de proximité. Il est également précisé que la requête est irrecevable si le formulaire n’est pas envoyé par lettre recommandé avec demande d’avis de réception ou si, s’agissant de la troisième des situations susmentionnées, il n’est pas accompagné de l’exposé sur papier libre.

Le jour même, le requérant envoya à l’officier du ministère public une lettre par laquelle il sollicitait l’obtention du cliché photographique permettant de constater l’infraction. L’officier du ministère public lui répondit le 4 septembre 2007 qu’il avait décidé de ne pas donner suite à cette demande, le « motif de rejet [étant] : paiement non effectué ». Le 11 septembre 2007, le requérant répondit au ministère public qu’il n’était pas d’accord avec cette décision, soulignant que « cette production n’[était] nullement subordonnée à un règlement préalable, [et qu’]elle [était] absolument essentielle pour [lui], qui [n’avait] appris qu’il [aurait] dépassé la vitesse autorisée que par l’avis de contravention ».

Le 10 octobre 2007, dans le délai imparti et les formes requises, le requérant envoya le formulaire de requête en exonération, sur lequel il avait coché la case correspondant à la troisième situation (« autre motif ou absence des justificatifs ou des documents demandés »). Le formulaire était dûment accompagné de l’avis de contravention, d’un document établissant que le requérant avait réglé la consignation et d’une lettre intitulée « mémoire » dans laquelle il reprenait les termes de son courrier du 11 septembre 2007, soulignait que la production du cliché ne pouvait être subordonnée à un paiement, et exposait notamment ce qui suit : « (...) En l’absence de tout élément de fait susceptible d’établir l’infraction qui lui est reprochée, le mis en cause ne peut se déterminer sur la reconnaissance ou la contestation de l’infraction. Il y a là une atteinte caractérisée aux droits de la défense, incompatible avec la présomption d’innocence, dont la Cour européenne des Droits de l’Homme est le garant. Je conteste fermement l’infraction qui m’est imputée ».

Par une lettre du 19 octobre 2007, l’officier du ministère public informa le requérant de sa décision de rejeter la requête en exonération « en raison du non respect des règles impératives prescrites par l’article 529-10 du code de procédure pénal ». La lettre précise que « le motif du rejet est : requête ou réclamation non motivée » ; elle ajoute ceci : « Conformément aux dispositions de l’article R. 49-18 du Code de Procédure Pénale, la somme versée est considérée comme un paiement de l’amende forfaitaire ou de l’amende forfaitaire majorée, sous réserve que ce montant corresponde à celui de l’amende due. Le cas échéant, vous devez payer le complément au centre d’encaissement des amendes (...). »

Le 31 décembre 2007, le ministère de l’Intérieur informa le requérant que la réalité de l’infraction qui lui était reprochée avait été établie par le paiement de l’amende forfaitaire et qu’en conséquence, un point serait retiré sur son permis de conduire.

Le 4 février 2008, l’avocat du requérant adressa à l’officier du ministère public une lettre par laquelle il contestait l’irrecevabilité de la requête en exonération ainsi que les circonstances mêmes de l’infraction. Le 20 février 2008, ledit officier répondit au requérant en ces termes : « Suite au recours (retrait de points) que vous avez effectué, je vous précise que le service du Fichier National des Permis de Conduire a été informé qu’en l’état actuel du dossier la contravention (...) vous est bien imputable. » II.

La Cour rappelle en tout premier lieu que les exigences de l’article 6 § 1 de la Convention, qui impliquent l’ensemble des garanties propres aux procédures judiciaires, sont en principe plus strictes que celles de l’article 13, qui se trouvent absorbées par elles ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 146, CEDH 2000-XI). L’article 6 § 1 trouvant à s’appliquer en l’espèce – cela n’a d’ailleurs pas prêté à controverse entre les parties –, il convient d’examiner cette partie des requêtes sous l’angle de cette disposition uniquement. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soutient que la requête est irrecevable, faute pour le requérant d’avoir épuisé les voies de recours internes. Il souligne à cet égard que ce dernier avait la possibilité, en application de l’article 530-2 du code de procédure pénale, de soulever devant la juridiction de proximité un incident contentieux relatif à l’exécution du titre exécutoire. Il renvoie à cet égard à quatre arrêts et à un avis de la Cour de cassation (Cass. crim. 29 octobre 1997, JCP 1998 éd. G, IV, p. 1271 ; Cass. Crim., 20 mars 2002, bull. n o 69 ; Cass. crim., 9 mai 2002, n o 01-87396 ; Cass. crim., 29 mai 2002, bull. n o 124 ; Cass. avis du 5 mars 2007, n o 0070004P). Il se réfère en outre à la décision n o 2010-38 QPC du septembre 2010, par laquelle le Conseil constitutionnel déclare l’article 529-10 du code de procédure pénale conforme à la Constitution.

Le requérant objecte qu’il ressort tant des dispositions pertinentes du code de procédure pénal que de la jurisprudence citée par le Gouvernement que l’article 530-2 de ce code n’est applicable qu’en présence d’une amende forfaitaire majorée rendue exécutoire. Or dans son cas, l’amende forfaitaire n’a pas été majorée puisqu’elle a été payée par conversion du paiement de la consignation. Ainsi, en l’absence de titre exécutoire, il ne lui était pas possible de soulever un incident contentieux sur le fondement dudit article 530-2. Il ajoute que la décision du Conseil constitutionnel à laquelle se réfère le Gouvernement contient une importante réserve d’interprétation dont il ressort implicitement qu’un recours juridictionnel effectif n’est pas disponible dans l’hypothèse où l’officier du ministère public déclare irrecevable une requête en exonération après payement de la consignation et où la déclaration d’irrecevabilité a pour effet de convertir le paiement de la consignation en paiement de l’amende.

La Cour rappelle tout d’abord que seules les voies de recours effectives et propres à redresser la violation alléguée doivent être épuisées. Plus précisément, les dispositions de l’article 35 § 1 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats ; ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues. Il incombe à l’Etat défendeur, s’il plaide le non-épuisement, de démontrer que ces conditions se trouvent réunies (voir, parmi de nombreux autres, Paksas c. Lituanie [GC], n o 34932/04, 6 janvier 2011, § 75).

La Cour rappelle ensuite que dans l’affaire Peltier c. France (n o 32872/96, arrêt du 21 mai 2002, §§ 21-24, et décision sur la recevabilité du 29 juin 1999), dont les circonstances sont proches de celles de la présente affaire, elle a conclu que la possibilité prévue par l’article 530-2 du code de procédure pénale de soulever devant le juge (il s’agissait alors du tribunal de police) un incident contentieux relatif à l’exécution du titre exécutoire ne constituait pas un recours effectif. Elle a en effet constaté que ce recours ne concernait que la question de « l’exécution » du titre rendu exécutoire par le ministère public pour permettre au trésor public de recouvrer l’amende forfaitaire majorée : il visait à la mise en œuvre de l’obligation du ministère public d’informer le comptable du trésor de l’annulation du titre exécutoire lorsque la réclamation a été déclarée irrecevable pour un autre motif que l’absence de motivation ou du défaut d’accompagnement des avis correspondant à l’amende. Elle en a déduit que ce recours ne permettait pas de remédier au grief du requérant, qui consistait à mettre en cause le rejet de sa demande d’exonération de l’amende forfaitaire, la validité de la motivation de la décision de l’officier du ministère public rejetant sa réclamation contre l’amende forfaitaire majorée ainsi que l’entrave subséquente à son droit d’accès à un tribunal pour contester la réalité de l’infraction reprochée.

Certes, depuis lors, la Cour de cassation a confirmé que le contrevenant peut élever un incident contentieux en application de l’article 530-2 lorsque la décision d’irrecevabilité de la réclamation est prise par le ministère public pour un motif autre que l’un des deux seuls prévus par l’article 530-1 du code de procédure pénale. La Cour de cassation a précisé qu’il appartient alors au juge (il s’agit désormais de la juridiction de proximité) de décider si la réclamation est recevable, la recevabilité entraînant de plein droit l’annulation du titre exécutoire et mettant l’officier du ministère public dans l’obligation de soumettre la réclamation au juge de proximité. En l’espèce toutefois, en application de l’article R. 49-18 du code de procédure pénale, la requête en exonération ayant été déclarée irrecevable par l’officier du ministère public, la consignation acquittée par le requérant a été considérée comme valant paiement de l’amende forfaitaire. De ce fait, la procédure n’a pas donné lieu à l’amende forfaitaire majorée prévue par l’article 529-2 du code de procédure pénale, seule susceptible aux termes de cet article d’aboutir à un titre exécutoire. Il n’y a donc pas eu de titre exécutoire susceptible de fonder l’application de l’article 530-2 susmentionné. Il s’ensuit qu’en tout état de cause, le requérant n’avait pas accès à la procédure prévue par cette disposition.

Il convient en conséquence de rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement. Constatant par ailleurs que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant soutient que la consignation qu’il a versée ne pouvait être assimilée au paiement de l’amende forfaitaire au sens de l’article 49-18 du code de procédure pénale, puisqu’elle était concomitante d’une requête en exonération formulée conformément aux dispositions des articles 529-10 et 530 du code de procédure pénale. Sur ce dernier point, il précise qu’il a déposé une requête en exonération dans les délai et formes requis, accompagnée comme il se doit d’une lettre dans laquelle il indiquait très clairement contester l’infraction qui lui était imputée au motif que la preuve de la matérialité de l’infraction n’était pas rapportée et qu’il ne pouvait se défendre faute d’avoir accès au cliché. Ainsi, d’une part, la décision de l’officier du ministère public de rejeter sa requête comme étant non motivée était erronée. D’autre part, ledit officier s’est prononcé sur le bien-fondé de la réclamation, se substituant de la sorte au juge.

Le Gouvernement estime qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Il considère que la requête en exonération du requérant pouvait légitimement passer pour non motivée. Il rappelle ensuite qu’il résulte de la jurisprudence de la Cour que le droit à un tribunal se prête à des limitations implicites, admissibles dans la mesure où elle visent un but légitime et ne portent pas atteinte à la substance même de ce droit. Or, souligne-t-il, la Cour a jugé dans l’affaire Schneider c. France (n o 49852/06, décision du 30 juin 2009) que le but du système procédural simplifié de la procédure d’amende forfaitaire – éviter l’encombrement du rôle des juridictions par des affaires d’infractions routières – est légitime. De plus, selon lui, l’on ne saurait dire que ce droit a été atteint dans sa substance même, dès lors que le requérant avait la possibilité de saisir la juridiction de proximité en application de l’article 530-2 du code de procédure pénale. 2. Appréciation de la Cour

Comme la Cour l’a rappelé dans les arrêts Peltier et Besseau précités (paragraphes 35 et 23, respectivement), qui concernaient des circonstances proches de celles de l’espèce, le droit à un tribunal, dont le droit d’accès constitue un aspect, n’est pas absolu ; il se prête à des limitations implicites, notamment en ce qui concerne les conditions de recevabilité d’un recours. Celles-ci ne peuvent toutefois en restreindre l’exercice d’une manière ou à un point tels qu’il se trouve atteint dans sa substance même, elles doivent tendre à un but légitime et il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé.

En l’espèce, la Cour constate que le requérant a déposé une requête en exonération au sens de l’article 529-10 du code de procédure pénale. Elle relève en particulier qu’il a à cette fin adressé à l’officier du ministère public – il s’agit d’un commissaire de police –, dans les formes et délai prescrits, le formulaire intitulé « formulaire de requête en exonération (art. 529-10 et R. 49-14 du code de procédure pénale) » joint à l’avis de contravention. Il a par ailleurs, conformément à l’article 529-10 2 o du code de procédure pénal, indiqué sur ce formulaire qu’il se trouvait dans la troisième des situations envisagées – précisant de la sorte qu’il sollicitait l’exonération pour « autre motif ou absence des justificatifs ou des documents demandés » –, a joint comme requis un exposé sur papier libre indiquant les raisons de la contestation et de l’absence de justificatifs, et a justifié du règlement du montant de l’amende forfaitaire à titre de consignation. La Cour note ensuite qu’il ressort de l’article 530-1 du code de procédure pénale que, chargé de vérifier les conditions de recevabilité des requêtes en exonération, l’officier du ministère public, a trois possibilités : soit renoncer à l’exercice des poursuites, soit saisir la juridiction compétente, soit, lorsque la requête n’est pas motivée ou n’est pas accompagnée de l’avis, aviser l’intéressé de son irrecevabilité. En l’espèce, il a considéré que la requête était irrecevable au motif qu’il s’agissait d’une « requête ou réclamation non motivée » (paragraphe 11 ci-dessus). Or, d’une part, il résulte de ce qui précède que ce motif est erroné, le requérant ayant clairement indiqué dans le formulaire prévu à cet effet contester l’infraction qui lui était reprochée, et précisé ses motifs dans la lettre accompagnant comme il se doit sa requête en exonération (paragraphe 10 ci-dessus) ; il n’est en outre pas exclu qu’en portant cette appréciation, l’officier du ministère public, dont le pouvoir d’appréciation se limite à l’examen de la recevabilité formelle de la contestation, ait excédé ses pouvoirs. D’autre part, comme indiqué précédemment (paragraphe 21 ci-dessus), la décision d’irrecevabilité de l’officier du ministère public a entraîné l’encaissement de la consignation équivalant au paiement de l’amende forfaitaire par application de l’article R. 49-18 du code de procédure pénale. Ainsi, nonobstant la contestation du requérant, l’amende était payée et l’action publique était éteinte, sans qu’un « tribunal », au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, ait examiné le fondement de l’« accusation » dirigée contre lui et entendu ses arguments y relatifs.

La Cour en déduit que le droit d’accès à un tribunal du requérant s’est trouvé atteint dans sa substance même.

Au surplus, la Cour prend acte du fait que, dans sa décision n o 2010 ‑ 38 QPC du 29 septembre 2010, le Conseil Constitutionnel a jugé que, dans le cas où l’officier du ministère public déclare irrecevable une requête en exonération contre une amende forfaitaire après que le requérant a payé la consignation et où la déclaration d’irrecevabilité a pour effet de convertir le paiement de la consignation en paiement de l’amende, l’impossibilité de saisir la juridiction de proximité d’un recours contre cette décision est incompatible avec le « droit à un recours juridictionnel effectif ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour considère que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et ne relève aucune autre motif d’irrecevabilité. Elle la déclare donc recevable. Cependant, eu égard à sa conclusion selon laquelle il y eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour estime qu’aucune question distincte ne se pose sur le terrain de l’article 6 § 2 de la Convention ( Peltier précité, § 43). III.

Le requérant réclame 68 EUR au titre du préjudice matériel, cette somme correspondant au montant de l’amende forfaitaire qu’il a acquitté, et 800 EUR pour préjudice moral. Il demande en outre à la Cour d’ordonner le report au crédit de points de son permis de conduire, du point retiré en conséquence de l’infraction litigieuse.

Le Gouvernement marque son accord avec le requérant s’agissant du dommage matériel. Il estime en revanche que, le cas échéant, le constat de violation suffirait à réparer le préjudice moral.

La Cour estime que l’on ne peut retenir qu’il y a un lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué, sauf à spéculer sur l’issue qu’aurait eu la procédure si le requérant avait eu accès à un tribunal pour contester l’infraction qui lui était imputée. Elle rejette donc cette partie de la demande. Si elle admet en revanche que le requérant a subi un dommage moral du fait de la méconnaissance de l’article 6 § 1 de la Convention, elle considère que ce dommage se trouve suffisamment compensé par la conclusion de violation à laquelle elle est parvenue. Quant à la mesure sollicitée par le requérant, elle sort des compétences de la Cour. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’aucune question distincte ne se pose sur le terrain de l’article 6 § 2 de la Convention ; 4. Dit que le constat de violation auquel elle parvient constitue une satisfaction équitable suffisante s’agissant du dommage moral ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 mars 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Greffière Président