Secțiunea a doua Cerere nr. 41159/10 Murat ABLAY împotriva Turciei introdusă la 15 iunie 2010 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Murat Ablay, este un resortisant turc născut în 1981 și rezident în La 4 martie 2010, reclamantul a fost arestat și arestat pentru trafic de droguri și, la 5 martie 2010, a prezentat în fața instanței judecătorești din statul membru în care se afla clientul său, care a dispus arestarea sa provizorie. În aceeași zi, reprezentantul reclamantului a formulat opoziția împotriva deciziei de detenție a clientului său. La 9 martie 2010, 19 Instanța corecțională din Republica Republica a respins această opoziție, acționând la dosar după ce a primit avizul scris al procurorului republicii, ținând cont de natura și de calificarea ca fiind decăzută, de starea probelor colectate în dosar, de data depoziției în detenție și de aprecierea judecătorului instanței judecătorești din Instanță. Printr-un act de punere sub acuzare din 11 noiembrie 2010, procurorul districtual al Republicii D a inculpat reclamantul și paisprezece complici, reproșându-le că au format și condus o asociație de răufăcători și că au făcut trafic de droguri în cadrul activităților acestei asociații. La 30 noiembrie 2010, 10 Curtea de Justiie a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia"), în special art. 100 alineatul (3) din Codul de procedură penală, și având în vedere calificarea drept "inculpat reprovocat" și starea probei. Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia"), în care a dispus menținerea în detenție a reclamantului, ținând seama de natura detenției reprobabile, de starea probelor, de suspiciuni puternice cu privire la comisia pentru încălcarea dreptului comunitar, de existența unui risc de evadare și de faptul că condițiile unei detenții enumerate în art. 100 din Codul de procedură penală erau reglementate. În cazul de față, Tribunalul a considerat că, în cazul de față, o măsură de ajutor de stat nu constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE. În conformitate cu art. 100 din Codul de procedură penală turcesc, detenția provizorie a unei persoane este posibilă ca, dacă există suspiciuni puternice cu privire la comisia de către o instanță a statului turc și în cazul în care există un motiv de detenție, și anume un risc de deviere sau de deviere a probelor. Cu toate acestea, în cazul anumitor infracțiuni deosebit de grave, printre care se numără și cea reproșată reclamantului, art. 100 alineatul (3) din cod indică faptul că lanțul poate fi legat de existența motivelor de detenție (riscul de evadare și/sau de darea de probe) atunci când: există motive plauzibile pentru a fi comis încălcarea reproșată. GRIFS Printr-o scrisoare inițială introdusă la 15 iunie 2010, reclamantul invocă art. 5 4 din Convenție, se plânge de neajunsuri procedurale în cadrul acțiunii în opoziție pe care a formulat-o împotriva menținerii sale în detenție. El reproșează astfel instanței corecționale că a examinat opoziția sa la dosar, fără a fi ținut în culpă și fără ca el sau reprezentantul său să fi avut posibilitatea de a participa la procedură. Prin scrisoarea din 31 martie 2011, reclamantul și-a exprimat, de asemenea, plângerea, invocând art. 5 alineatul (3) din convenție, de a nu fi putut să se fi prezentat în fața unui judecător și de a nu fi putut contesta în fața acestuia starea sa de detenție între 5 martie 2010, data deciziei de plasare în detenție, până la 9 februarie 2011, data primei ședințe, o perioadă excesiv de lungă pentru solicitant. În afara unghiului articolului 6 alineatul (1) și al articolului 3 litera (a) din convenție, reclamantul susține ulterior că nu a fost informat în cel mai scurt timp cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. Invocând, de asemenea, art. 8 din Convenție, în opinia sa, în absența oricărei hotărâri judecătorești prealabile. Invocând în cele din urmă art. 13 din Convenție, el se plânge că nu a dispus de o acțiune efectivă în dreptul intern care i-ar fi permis să ridice toate obiecțiile. RĂSPUNSURI TO THE PĂRȚI Durata detenției provizorii suferită de reclamant este compatibilă cu obligația de judecată într-un termen rezonabil, în sensul art. 5 alin. (3) din Convenție? Procedura de opoziție prin care reclamantul a încercat să conteste decizia de menținere în detenție provizorie din 5 martie 2010 a fost conformă cu cerințele prevăzute la art. 5 alineatul (4) din convenție
Requête n
o
41159/10
Murat ABLAY contre la Turquie
introduite le 15 juin 2010
Le requérant, M. Murat Ablay, est un ressortissant turc né en 1981 et résidant à İzmir. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 4 mars 2010, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue pour avoir fait commerce de stupéfiants.
Le 5 mars 2010, il comparut devant le tribunal d’instance pénal d’İzmir, qui ordonna son placement en détention provisoire.
Le même jour, le représentant du requérant forma opposition contre la décision de placement en détention de son client.
Le 9 mars 2010, le 19
e
tribunal correctionnel d’İzmir, statuant sur dossier après avoir recueilli l’avis écrit du procureur de la République, rejeta cette opposition compte tenu de la nature et de la qualification de l’infraction reprochée, de l’état des preuves recueillies dans le dossier, de la date du placement en détention et de l’appréciation du juge du tribunal d’instance.
Par un acte d’accusation du 11 novembre 2010, le procureur de la République d’İzmir inculpa le requérant et quatorze complices, leur reprochant d’avoir formé et dirigé une association de malfaiteurs et d’avoir fait commerce de stupéfiants dans le cadre des activités de cette association.
Le 30 novembre 2010, la 10
e
cour d’assises d’İzmir inscrivit l’affaire à son rôle et ordonna la prolongation de la détention du requérant au motif qu’il s’agissait d’une infraction visée par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale, et compte tenu de la qualification de l’infraction reprochée et de l’état des preuves.
Le 9 février 2011, la 10
e
cour d’assises d’İzmir tint sa première audience, à l’issue de laquelle elle ordonna le maintien en détention du requérant compte tenu de la nature de l’infraction reprochée, de l’état des preuves, de forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée, de l’existence d’un risque de fuite et du fait que les conditions d’une détention énumérées à l’article 100 du code de procédure pénale subsistaient.
L’affaire était toujours pendante devant cette juridiction à la date d’introduction de la requête devant la Cour.
B.
Le droit interne pertinent
Selon l’article 100 du code de procédure pénale turc, le placement en détention provisoire d’une personne n’est possible que s’il existe de forts soupçons quant à la commission par l’intéressé de l’infraction reprochée et s’il existe un motif de détention, à savoir un risque de fuite ou d’altération des preuves. Cela étant, pour certaines infractions particulièrement graves – parmi lesquelles figure celle reprochée au requérant – l’article 100 § 3 du code indique que l’on peut présumer l’existence des motifs de détention (risque de fuite et/ou d’altération des preuves) lorsqu’il existe des raisons plausibles de soupçonner l’intéressé d’avoir commis l’infraction reprochée.
1.
Par une lettre initiale introduite le 15 juin 2010, le requérant, invoquant l’article 5 §
4 de la Convention, s’est plaint de manquements procéduraux dans le cadre du recours en opposition qu’il avait formé contre son maintien en détention. Il reproche ainsi au tribunal correctionnel d’avoir examiné son opposition sur dossier, sans avoir tenu d’audience et sans que lui-même ou son représentant aient eu la possibilité de participer à la procédure.
2.
Par une lettre du 31 mars 2011, le requérant s’est également plaint, en invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, de ne pas avoir pu comparaître devant un juge et de ne pas avoir pu contester devant celui-ci son état de détention entre le 5 mars 2010, date de la décision de placement en détention, et le 9 février 2011, date de la première audience, une période excessivement longue aux yeux du requérant.
3.
Sous l’angle de l’article 6 §§ 1 et 3 a) de la Convention, le requérant allègue ensuite ne pas avoir été informé dans le plus court délai de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui.
4.
Invoquant en outre l’article 8 de la Convention, l’intéressé dénonce avoir été accusé sur le seul fondement d’écoutes téléphoniques, mises en place, selon lui, en l’absence de toute décision judiciaire préalable.
5.
Invoquant enfin l’article 13 de la Convention, il se plaint de n’avoir pas disposé d’un recours effectif en droit interne qui lui aurait permis de soulever l’ensemble de ses griefs.
1.
La durée de la détention provisoire subie par le requérant est-elle compatible avec l’obligation de jugement dans un «
délai raisonnable
», au sens de l’article 5 § 3 de la Convention
?
2.
La procédure d’opposition par laquelle le requérant a cherché à contester la décision de maintien en détention provisoire du 5 mars 2010 était-elle conforme aux exigences de l’article 5 § 4 de la Convention
?