Șega împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (n° 29022/04) îndreptată împotriva României și introdusă de doi cetățeni ai acestui Stat, soții Titus și Ecaterina Șega („reclamanții"), la Curte la 13 iulie 2004 în virtutea art. 34 din Convenția de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

D. și doamna Șega au decedat respectiv la 12 iunie 2007 și 25 aprilie 2011, lăsând ca moștenitori copiii lor, Sorin Șega și Dan Laurentiu Șega, care au exprimat, la 23 mai 2011, dorința de a continua instanța devant Curte.

Din motive practice, prezenta hotărâre va continua să numească D. și doamna Șega „reclamanții", deși astazi această calitate trebuie atribuită moștenirorilor lor (a se vedea, mutatis mutandis, Dalban c. România [GC], n° 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI).

Reclamanții și mai târziu moștenitorii lor au fost reprezentați de doamna L. Iancovici, avocat la București. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, doamna I. Cambrea, din ministerul Afacerilor Externe.

În urma retragerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales pentru România (art. 28 din Regulamentul Curții), Președintele completului a desemnat pe Mihai Poalelungi pentru a ședea în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 din regulamentul Curții).

Reclamanții susțineau o încălcare a dreptului de acces la tribunal și a dreptului la un délai rezonabil în cadrul unei proceduri privind despăgubirile pentru un accident de circulație.

La 27 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. Cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a decis de asemenea ca compeltul să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. FAPT I.

La 25 mai 1990, în cursul unei călătorii în Germania, au fost victime ale unui accident de circulație cauzat de un terț, de asemenea cetățean român. Vehiculul reclamanților a fost complet distrus și au suferit răni grave.

Printr-o scrisoare recomandată, expedită la 24 mai 1993, reclamanții au intentat o acțiune în despăgubiri împotriva societăților de asigurări ale celor două vehicule implicate în accident și împotriva conductorului celălalt și a soției acestuia.

Scrisoarea a fost primită la grefa tribunalului de prim-nivel din București a doua zi, dar judecătorul delegat a omis să înregistreze acțiunea și le-a returnat scrisoarea cu o mențiune manuscrisă le cere să plătească dreapta de timbru calculat în raport cu valoarea despăgubirii revendicate.

Considerând că acțiunea era scutită de dreapta de timbru, la 2 iunie 1993, reclamanții au reiterez cererea, depunând o acțiune identică la grefa tribunalului. Au atașat dovada expederii acțiunii prin poștă la 24 mai 1993. Judecătorul delegat a înregistrat acțiunea, a fixat prima ședință la 7 decembrie 1993 și le-a reamintit reclamanților să plătească dreapta de timbru. Reclamanții au susținut devant tribunal că cererea lor era scutită de dreapta de timbru.

La 4 septembrie 1995, dosarul a fost transferat la tribunalul județean din București. Printr-o sentință din 22 octombrie 1996, acest tribunal a anulat acțiunea pentru neachitare a drepturilor de timbru. Apelul reclamanților a fost respins printr-o hotărâre din 9 februarie 1998 a curții de apel din București.

Recursul reclamanților a fost admis printr-o hotărâre definitivă din 3 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție care a trimis cauza tribunalului județean, judecând că în virtutea legii n° 47/1991 privind societățile de asigurări, cererea lor era scutită de dreapta de timbru.

Printr-o sentință din 27 martie 2001, tribunalul a anulat acțiunea din motiv că fusese introdusă tardiv, la 2 iunie 1993, în timp ce termenul de prescripție de trei ani de la data accidentului expirase la 25 mai 1993.

Invocând concluziile hotărârii din 3 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, reclamanții au apelat. Au expus că acțiunea lor a fost introdusă prin poștă la 24 mai 1993, dar nu a fost înregistrată din cauza erorii judecătorului delegat care le-a returnat scrisoarea cerând plata ilegală a drepturilor de timbru. Au considerat că această eroare nu le este imputabilă.

Printr-o hotărâre din 16 noiembrie 2001, curtea de apel a confirmat sentința pronunțată în prima instanță. În plus, a judecat că reclamanții au omis să ceară, la 2 iunie 1993, ridicarea caducității.

Reclamanții au depus un recurs susținând că anulând acțiunea lor pentru cauza prescripției, jurisdicțiile interne au încălcat autoritatea lucrului judecat al hotărârii din 3 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție care fusese constatat erorii judecătorului delegat și fusese exclusă obligația de a plăti dreapta de timbru. Au expus că acțiunea lor fiind introdusă în termenul legal, nu aveau niciun motiv să creadă că excepția de tardivitate le va fi opusă. În orice caz, au considerat că, ținând seama de eroarea judecătorului delegat și în virtutea dispozițiilor decretului n° 167/1958, tribunalele aveau obligația de a examina din oficiu fondul cererii lor în justiție.

Printr-o hotărâre din 20 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție (foste Curte Supremă de Justiție) a respins recursul considerând că eroarea judecătorului delegat nu avea nicio influență asupra calculului termenului de prescripție. II.

Codul de procedură civilă conține următoarele dispoziții relevante: Art. 104 „Pentru actele de procedură trimise tribunalelor prin corespondență, termenii legali sunt reputați a fi respectați dacă scrisoarea recomandată a fost depusă la oficiul poștal înainte de expirarea termenilor." Art. 114 „La primirea cererii introductive d'instanță, președintele sau judecătorul delegat verifică dacă aceasta corespunde cerințelor legale. Dacă este cazul, demandantul este informat despre necesitatea de a o completa sau de a o modifica (...) Demandantul procedează la punerea sa în conformitate imediat. Dacă punerea în conformitate imediată nu este posibilă, cererea este înregistrată și demandantul beneficiază în acest scop de un termen scurt." EN DROIT I.

Guvernul se opune acestei teze. A. Asupra admisibilității

Guvernul consideră că reclamanții nu au sesizat Curtea în termenul de șase luni de la decizia internă definitivă din 20 ianuarie 2004. Expune că formularul cererii a fost trimis Curții la 2 octombrie 2005, mai mult de un an după prima scrisoare adresată Curții, la 13 iulie 2004.

Reclamanții consideră că au sesizat Curtea în termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție de îndată ce au trimis prima scrisoare Curții la 13 iulie 2004 și au respectat ulterior termenii imparțiți de Curte.

Curtea reamintește că conform art. 47 din Regulament, cererea este în general reputată introdusă la data primei comunicări a reclamantului expunând – chiar și pe scurt – obiectul acesteia, cu condiția ca un formular cerere corespunzător completat să fi fost depus în termenii fixați de Curte.

Atunci când un interval de timp important se scurge înainte ca un reclamant să furnizeze informații suplimentare necesare pentru examinarea cererii, trebuie examinate circumstanțele particulare ale cauzei pentru a decide data considerată ca dată de introducere a cererii (Gaillard c. Franța, (decizie) n° 47337/99, 11 iulie 2000, nepublicată).

În speță, Curtea constată că prima comunicare a reclamanților, expediată la 13 iulie 2004, conținea faptele speței, decizia internă pe care se plânge și plângerile lor însoțite de observații. La 12 august 2004, în virtutea Regulamentului în vigoare la acea dată, Curtea le-a cerut să furnizeze copii ale tuturor deciziilor de procedură și ale proceselor-verbale de ședință. Atenția reclamanților a fost atrasă asupra faptului că dacă aceste informații nu ar fi ajuns la Curte în termen de un an, aceasta ar putea decide să șteargă cererea din rol. La 30 iulie 2005, reclamanții au trimis documentele solicitate. La 6 septembrie 2005, Curtea le-a transmis pentru prima oară un formular cerere și i-a invitat să-l completeze înainte de 3 octombrie 2005. La această ultimă dată, reclamanții au returnat formularul care a fost primit de Curte la 19 octombrie 2005.

Ținând seama de faptul că prima scrisoare a reclamanților conținea deja descrierea faptelor, plângerilor și observații lor, preluate ulterior în formularul cererii lor, și că reclamanții au respectat termenii imparțiți, Curtea estimează că cererea a fost introdusă în termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Paulescu c. România, n° 34644/97, § 27, 10 iunie 2003).

Prin urmare, excepția Guvernului privind nerespectarea termenului de șase luni nu ar putea fi reținută.

De altfel, Curtea constată că cererea nu este manifestă nefondat în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenție și nu se lovește de alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să o declare admisibilă. B. Pe fond 1. Asupra violării susținute a dreptului de acces la tribunal a) Argumentele părților

Reclamanții susțin o încălcare a dreptului de acces la tribunal, în măsura în care jurisdicțiile interne au anulat acțiunea lor din motiv că era prescrisă. Susțin că neînregistrarea cererii introductive d'instanță, la 24 mai 1993, se datora unei erori a judecătorului delegat care fusese refuzat arbitrar s-o înregistreze din motiv că trebuiau să achite dreapta de timbru. Adaugă că în ciuda recunoașterii acestei erori de hotărârea din 3 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție care fusese stabilit că cererea era scutită de dreapta de timbru, jurisdicțiile interne au anulat acțiunea lor, refuzând să fixeze la 24 mai 1993 data introducerii acțiunii lor.

Privind o eventuală cerere de ridicare a caducității, reclamanții consideră că o asemenea cerere nu era necesară de îndată ce au acionat în termenul prescris de lege și că neînregistrarea, la 24 mai 1993, se datora erorii judecătorului. De altfel, precizează că la 2 iunie 1993, aceeași cerere introductivă, însoțită de dovada expederii, a fost înscrisă la rola tribunalului de judecătorul delegat și a fost examinată de mai multe jurisdicții care nu au ridicat niciodată o eventuală tardivitate a cererii. Prin urmare, consideră că nu aveau niciun motiv să creadă că acțiunea lor era prescrisă.

Guvernul consideră că jurisdicțiile interne s-au angajat într-un examen aprofundat al cauzei pe baza legislației aplicabile. Subliniază că la sfârșitul acestui examen, tribunalele au concluzionat că acțiunea era prescrisă și că reclamanții au omis să ceară ridicarea caducității în ziua depunerii cererii la grefa tribunalului. Prin urmare, estimează că reclamanții au avut acces la tribunal și consideră că Curtea nu ar putea pune în discuție concluziile jurisdicțiilor interne. b) Aprecierea Curții

Curtea reamintește că nu are rolul de a se substitui jurisdicțiilor interne. Este în primul rând la autoritatea naționale, și în special la curți și tribunale, să interpreteze legislația internă (a se vedea, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII și Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 33, Culegere 1998-I). Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este deosebit de adevărat privind interpretarea de către tribunale a regulilor de natură procedurală, cum ar fi termenilor care reglementează depunerea documentelor sau introducerea de recururi (a se vedea, Tejedor García c. Spania, 16 decembrie 1997, § 31, Culegere 1997-VIII). Curtea a judecat că reglementarea privind termenii de respectat pentru a forma un recurs are cu siguranță scopul de a asigura o bună administrare a justiției și respectul, în special, a principiului securității juridice. Interesații trebuie să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate. Totuși, reglementarea în cauză, sau aplicarea sa, nu ar trebui să împiedice un justițiabil să se prevaleze de o cale de recurs disponibilă (a se vedea, Aepi S.A. c. Grecia, n° 48679/99, § 23, 11 aprilie 2002).

În speță, Curtea constată că reclamanții au formulat și trimis cererea introductivă d'instanță prin poștă, la 24 mai 1993, conform formelor și în termenii prescriși de lege. Această cerere nu a fost înregistrată la acea dată din cauza opoziției judecătorului delegat care le-a returnat scrisoarea, ordonând-li să plătească dreapta de timbru.

Or, la lumina hotărârilor din 3 februarie 2000 și 20 ianuarie 2004 ale Curții Supreme, este clar că refuzul de înregistrare era înzestrat de două erori: pe de o parte, era contrar art. 114 din codul de procedură civilă care prevede că dacă punerea în conformitate imediată a unei cereri nu este posibilă, aceasta este înregistrată și demandantul beneficiază în acest scop de un termen scurt și, pe de altă parte, acest refuz nu avea sprijin legal, cererea reclamanților fiind scutită de dreapta de timbru.

Privind obligația incumbentă reclamanților, invocată de Guvern, de a cere ridicarea caducității la 2 iunie 1993, la data depunerii cererii la grefa tribunalului, Curtea observă că reclamanții au atașat cererii dovada expederii acțiunii prin poștă la 24 iunie 1993. Această nouă cerere a fost acceptată și înregistrată de judecătorul delegat care nu a făcut nicio observație cu privire la o eventuală problemă legată de tardivitatea cererii. Curtea estimează că nu se poate reproșa reclamanților că nu au anticipat excepția prescripției și au omis de a cere ridicarea pentru remedia o eroare care nu le este imputabilă.

De altfel, Curtea constată că întrebarea tardivității cererii a fost ridicată abia peste mai mult de șapte ani după depunere și după ce cauza a fost examinată de mai multe jurisdicții. Prin urmare, ținând seama de condițiile stricte care reglementează în dreptul intern ridicarea caducității, Curtea estimează că la data în care reclamanții au fost pentru prima dată confruntați cu excepția tardivității cererii, nu mai dispuneau de o cale de recurs pentru a remedia eroarea comisă de primul judecător delegat.

În aceste condiții, Curtea estimează că respingând acțiunea reclamanților ca tardivă, din motiv că era introdusă în ziua depunerii la grefa, și nu a primului trimis prin poștă, tribunalele interne au privat reclamanții de dreptul de acces la tribunal (a se vedea §21 de mai sus).

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 în ceea ce privește dreptul de acces la tribunal. 2. Asupra duratei procedurii a) Argumentele părților

Reclamanții se plânge de durata procedurii pe care o consideră excesivă. Susțin că cauza nu prezenta un caracter complex și nu au contribuit la prelungirea acesteia. Dimpotrivă, susțin că conflictele de competență și erorile jurisdicțiilor interne au fost cauza duratei excesive a procedurii.

Guvernul consideră că se agea o cauză complexă din cauza întrebărilor controversate de drept. Adaugă că nu au existat perioade lungi de inactivitate imputabile autorităților și că reclamanții au cerut de mai multe ori amânări pentru a-și pregăti apărarea sau pentru administrarea probe. b) Aprecierea Curții

Curtea observă din start că perioada de considerat a început cu ratificarea Convenției de România, la 20 iunie 1994 și s-a încheiat la 20 ianuarie 2004 prin hotărârea definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. A durat deci aproape zece ani pentru trei nivele de jurisdicție și doi cicli de procedură.

Curtea reamintește apoi că a concluzionat deja, în multe cauze care ridicau întrebări similare cu ale prezentei speți, la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, printre alte cazuri, Frydlender c. Franța [GC], n° 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

În speță, estimează că complexitatea cauzei nu explică durata procedurii, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a fost niciodată examinată pe fond. Privind comportamentul reclamanților, Curtea consideră că nu se poate reproșa că au cerut câteva amânări pentru a-și pregăti apărarea nici că au folosit recursuri interne pentru a-și apăra drepturile.

Curtea observă în special că întârzierea a fost cauzată de hotărârea de casație din 3 februarie 2000 și de renvoisurile succesive ale cauzei. Or, aceste întârzieri sunt imputabile autorităților (a se vedea, mutatis mutandis, Cârstea și Grecu c. România, n° 56326/00, § 42, 15 iunie 2006).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cerințelor „délai raisonnable".

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. II.

Reclamanții solicită, la titlu de prejudiciu material pe care ar fi suferit, 50.000 euro (EUR), și anume valoarea vehiculului distrus, precum și cheltuielile legate de asistența medicală care a fost necesară ca urmare a accidentului. Solicită de asemenea 50.000 EUR la titlu de prejudiciu moral pentru suferințele cauzate de respingerea acțiunii lor și de durata excesivă a procedurii.

Guvernul contestă aceste pretenții. Estimează că nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul material susținut și presupusa încălcare a Convenției. Susține de asemenea că un eventual prejudiciu moral ar fi suficient compensat de un constat de încălcare. Cu titlu subsidiار, Guvernul consideră că pretențiile reclamanților sunt excesive.

Curtea nu percepe legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere. Dimpotrivă, consideră că se cuvine să acorde reclamanților 7.000 EUR la titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și drepturi

Pentru cheltuielile și drepturile suportate devant jurisdicții interne și devant Curte, reclamanții solicită 6.129 EUR, din care 5.000 EUR pentru onorariile avocatului lor. Furnizează copia unui contract de asistență judiciară, precum și copii ale facturilor pentru cheltuielile de traducere și poștă.

Guvernul consideră cererea excesivă. Observă de altfel că reclamanții nu au produs dovezi pentru ansamblul cheltuielilor revendicate.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și drepturilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, ținând seama de documentele la dispoziție și de jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma de 2.000 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamanților. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție din cauza lipsei accesului la tribunal și a duratei procedurii; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, de convertit în moneda națională a Statului pârât la cursul aplicabil la data reglementării: i) 7.000 EUR (șapte mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu moral; ii) 2.000 EUR (doi mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată ca impozit de reclamant, pentru cheltuieli și drepturi; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 13 martie 2012, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 29022/04) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, les époux, Titus et Ecaterina Șega (« les requérants »), ont saisi la Cour le 13 juillet 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

M. et M me Șega sont décédés respectivement les 12 juin 2007 et 25 avril 2011, laissant comme héritiers leurs enfants, MM. Sorin Șega et Dan Laurentiu Șega, qui ont exprimé, le 23 mai 2011, le souhait de continuer l’instance devant la Cour.

Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera d’appeler M. et M me Șega les « requérants », bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à leurs héritiers (voir, mutatis mutandis , Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 1, CEDH 1999-VI).

Les requérants et par la suite leurs héritiers ont été représentés par M e L. Iancovici, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me I. Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.

A la suite du déport de M. Corneliu Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie (article 28 du Règlement de la Cour), le Président de la chambre a désigné M. Mihai Poalelungi pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 26 § 4 de la Convention et 29 § 1 du règlement de la Cour).

Les requérants alléguaient une atteinte au droit d’accès à un tribunal et au droit à un délai raisonnable dans le cadre d’une procédure concernant l’indemnisation d’un accident de la route.

Le 27 janvier 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 25 mai 1990, au cours d’un voyage en Allemagne, ils furent victimes d’un accident de la route provoqué par un tiers, également ressortissant roumain. Le véhicule des requérants fut détruit intégralement et ils subirent de graves blessures.

Par une lettre recommandée, postée le 24 mai 1993, les requérants introduisirent une action en dommages et intérêts contre les sociétés d’assurances des deux véhicules impliqués dans l’accident et contre l’autre conducteur et son épouse.

La lettre fut reçue au greffe du tribunal de première instance de Bucarest le lendemain, mais le juge délégué omit d’enregistrer l’action et leur retourna la lettre avec une mention manuscrite leur indiquant de payer le droit de timbre calculé par rapport à la valeur de l’indemnisation réclamée.

Estimant que l’action était exonérée du droit de timbre, le 2 juin 1993, les requérants réitérèrent la demande, en déposant une action identique au greffe du tribunal. Ils y joignirent la preuve de l’envoi de l’action par la poste le 24 mai 1993. Le juge délégué enregistra l’action, fixa la première audience au 7 décembre 1993 et rappela aux requérants de payer le droit de timbre. Les requérants soutinrent devant le tribunal que leur demande était exonéré du droit de timbre.

Le 4 septembre 1995, le dossier fut transféré au tribunal départemental de Bucarest. Par un jugement du 22 octobre 1996, ce tribunal annula l’action pour défaut de paiement du droit de timbre. L’appel des requérants fut rejeté par un arrêt du 9 février 1998 de la cour d’appel de Bucarest.

Le pourvoi des requérants fut accueilli par un arrêt définitif du 3 février 2000 de la Cour suprême de justice qui renvoya l’affaire au tribunal départemental, jugeant qu’en vertu de la loi n o 47/1991 concernant les sociétés d’assurances, leur demande était exonérée du droit de timbre.

Par un jugement du 27 mars 2001, le tribunal annula l’action au motif qu’elle avait été introduite tardivement, le 2 juin 1993, alors que le délai de prescription de trois ans à compter de la date de l’accident était arrivé à échéance le 25 mai 1993.

Invoquant les conclusions de l’arrêt du 3 février 2000 de la Cour suprême de justice, les requérants interjetèrent appel. Ils exposèrent que leur action avait été introduite par la poste le 24 mai 1993, mais qu’elle n’avait pas été enregistrée en raison de l’erreur du juge délégué qui leur avait retourné la lettre en exigeant illégalement le paiement du droit de timbre. Ils estimèrent que cette erreur ne leur était pas imputable.

Par un arrêt du 16 novembre 2001, la cour d’appel confirma le jugement rendu en première instance. En outre, elle jugea que les requérants avaient omis de demander, le 2 juin 1993, le relevé de forclusion.

Les requérants formèrent un pourvoi alléguant qu’en annulant leur action pour cause de prescription, les juridictions internes avaient méconnu l’autorité de la chose jugée de l’arrêt du 3 février 2000 de la Cour suprême de justice qui avait constaté l’erreur du juge délégué et avait écarté l’obligation de payer le droit de timbre. Ils exposèrent que leur action étant introduite dans le délai légal, ils n’avaient aucune raison de croire que l’exception de tardivité leur serait opposée. En tout état de cause, ils estimèrent que, compte tenu de l’erreur du juge délégué et en vertu des dispositions du décret n o 167/1958, les tribunaux avaient l’obligation d’examiner d’office le fond de leur demande en justice.

Par un arrêt du 20 janvier 2004, la Haute cour de cassation et de justice (l’ancienne Cour suprême de justice) rejeta le pourvoi considérant que l’erreur du juge délégué n’avait pas d’incidence sur le calcul du délai de prescription. II.

Le code de procédure civile contient les dispositions pertinentes suivantes : Article 104 « Pour les actes de procédure envoyés aux tribunaux par courrier, les délais légaux sont réputés respectés si la lettre recommandée a été déposée au bureau de poste avant le terme des délais. » Article 114 « En recevant la demande introductive d’instance, le président ou le juge délégué vérifie si elle est conforme aux exigences légales. Le cas échéant, le demandeur est informé de la nécessité de la compléter ou de la modifier (...) Le demandeur procède à sa mise en conformité aussitôt. Si la mise en conformité immédiate n’est pas possible, la demande est enregistrée et le demandeur bénéficie à cette fin d’un bref délai. » EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement considère que les requérants n’ont pas saisi la Cour dans le délai de six mois à partir de la décision interne définitive du 20 janvier 2004. Il expose que le formulaire de requête a été envoyé à la Cour le 2 octobre 2005, plus d’un an après leur première lettre adressée à la Cour, le 13 juillet 2004.

Les requérants estiment qu’ils ont saisi la Cour dans le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention dès lors qu’ils ont envoyé leur première lettre à la Cour le 13 juillet 2004 et qu’ils ont ensuite respecté les délais impartis par la Cour.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 47 du Règlement, la requête est en règle générale réputée introduite à la date de la première communication du requérant exposant – même sommairement – son objet, à condition qu’un formulaire de requête dûment rempli ait été soumis dans les délais fixés par la Cour.

Lorsqu’un intervalle de temps important s’écoule avant qu’un requérant ne donne les informations complémentaires nécessaires à l’examen de la requête, il y a lieu d’examiner les circonstances particulières de l’affaire pour décider de la date à considérer comme date d’introduction de la requête ( Gaillard c. France, (déc.) n o 47337/99, 11 juillet 2000, non publiée).

En l’espèce, la Cour constate que la première communication des requérants, postée le 13 juillet 2004, contenait les faits de l’espèce, la décision interne dont ils se plaignaient et leurs griefs accompagnés d’observations. Le 12 août 2004, en vertu du Règlement en vigueur à l’époque, la Cour leur a demandé de fournir la copie de l’ensemble des décisions avant dire droit et des procès-verbaux d’audience. L’attention des requérants a été attirée sur le fait que si ces renseignements ne seraient pas parvenus à la Cour dans un délai d’un an, elle pourrait décider de rayer la requête du rôle. Le 30 juillet 2005, les requérants ont envoyé les documents sollicités. Le 6 septembre 2005, la Cour leur a fait parvenir pour la première fois un formulaire de requête et les a invités à le remplir avant le 3 octobre 2005. A cette dernière date, les requérants ont retourné le formulaire qui a été reçu à la Cour le 19 octobre 2005.

Compte tenu du fait que la première lettre des requérants contenait déjà la description des faits, des griefs et leurs observations, repris ultérieurement dans leur formulaire de requête, et que les requérants ont respecté les délais impartis, la Cour estime que la requête a été introduite dans le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention (voir, mutatis mutandis, Paulescu c. Roumanie , n o 34644/97, § 27, 10 juin 2003).

Partant, l’exception du Gouvernement tiré du non-respect du délai de six mois ne saurait être retenue.

Par ailleurs, la Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Sur la violation alléguée du droit d’accès à un tribunal a) Arguments des parties

Les requérants allèguent une violation du droit d’accès à un tribunal, dans la mesure où les juridictions internes ont annulé leur action au motif qu’elle était prescrite. Ils soutiennent que le défaut d’enregistrement de leur demande introductive d’instance, le 24 mai 1993, était dû à une erreur du juge délégué qui avait arbitrairement refusé de l’enregistrer au motif qu’ils devaient s’acquitter du droit de timbre. Ils ajoutent que malgré la reconnaissance de cette erreur par l’arrêt du 3 février 2000 de la Cour suprême de justice qui avait établi que la demande était exonérée du droit de timbre, les juridictions internes ont annulé leur action, refusant de fixer au 24 mai 1993 la date d’introduction de leur action.

Quant à une éventuelle demande de relevé de forclusion, les requérants estiment qu’une telle demande n’était pas nécessaire dès lors qu’ils avaient agi dans le délai prescrit par la loi et que le défaut d’enregistrement, le 24 mai 1993, était dû à l’erreur du juge. En outre, ils précisent que le 2 juin 1993, la même demande introductive, accompagnée de la preuve de l’envoi, avait été inscrite au rôle du tribunal par le juge délégué et elle a fait l’objet de l’examen de plusieurs juridictions qui n’ont nullement évoqué une éventuelle tardivité de la demande. Dès lors, ils estiment qu’ils n’avaient aucune raison de croire que leur action était prescrite.

Le Gouvernement considère que les juridictions internes se sont livrées à un examen approfondi de l’affaire sur la base de la législation applicable. Il souligne qu’à l’issue de cet examen, les tribunaux ont conclu que l’action était prescrite et que les requérants ont omis de demander le relevé de forclusion le jour du dépôt de leur demande au greffe du tribunal. Dès lors, il estime que les requérants ont eu accès à un tribunal et considère que la Cour ne saurait remettre en question les conclusions des juridictions internes. b) Appréciation de la Cour

La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , 19 décembre 1997, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII et Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , 19 février 1998, § 33, Recueil 1998-I). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Ceci est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurale telles que les délais régissant le dépôt des documents ou l’introduction de recours (voir, Tejedor García c. Espagne , 16 décembre 1997, § 31, Recueil 1997 ‑ VIII). La Cour a jugé que la réglementation relative aux délais à respecter pour former un recours vise certes à assurer une bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent s’attendre à ce que ces règles soient appliquées. Toutefois, la réglementation en question, ou l’application qui en est faite, ne devrait pas empêcher le justiciable de se prévaloir d’une voie de recours disponible (voir, Aepi S.A. c. Grèce , n o 48679/99, § 23, 11 avril 2002).

En l’espèce, la Cour constate que les requérants ont formulé et envoyé leur demande introductive d’instance par la poste, le 24 mai 1993, selon les formes et dans les délais prescrits par la loi. Cette demande n’a pas été enregistrée à cette date en raison de l’opposition du juge délégué qui leur a retourné la lettre, en leur enjoignant de s’acquitter du droit de timbre.

Or, à la lumière des arrêts des 3 février 2000 et 20 janvier 2004 de la Cour suprême, force est de constater que le refus d’enregistrement était entaché de deux erreurs : d’une part, il était contraire à l’article 114 du code de procédure civile qui dispose que si la mise en conformité immédiate d’une demande n’est pas possible, elle est enregistrée et le demandeur bénéficie à cette fin d’un bref délai et, d’autre part, ce refus n’avait pas de support légal, la demande des requérants étant exonérée du droit de timbre.

S’agissant de l’obligation à la charge des requérants, invoquée par le Gouvernement, de demander le relevé de forclusion le 2 juin 1993, à la date du dépôt de leur demande au greffe du tribunal, la Cour note que les requérants ont joint à leur demande la preuve de l’envoi de leur action par la poste le 24 juin 1993. Cette nouvelle demande a été acceptée et enregistrée par le juge délégué qui n’a fait aucune observation quant à un éventuel problème lié à la tardivité la requête. La Cour estime qu’il ne saurait être reproché aux requérants de ne pas avoir anticipé l’exception tirée de la prescription et d’avoir omis de demander le relevé pour remédier à une erreur qui ne leur était pas imputable.

En outre, la Cour constate que la question de la tardivité de la requête n’a été soulevé que plus de sept ans après le dépôt de la demande et après que l’affaire eût été examinée par plusieurs juridictions. Dès lors, compte tenu des conditions strictes qui régissent en droit interne le relevé de forclusion, la Cour estime qu’à la date à laquelle les requérants ont été pour la première fois confrontés à l’exception tirée de la tardivité de leur requête, ils ne disposaient plus d’une voie de recours pour remédier à l’erreur commise par le premier juge délégué.

Dans ces conditions, la Cour estime qu’en rejetant l’action des requérants comme tardive, au motif qu’elle était introduite le jour de son dépôt au greffe, et non de son premier envoi par la poste, les tribunaux internes ont privé les requérants du droit d’accès à un tribunal (voir paragraphe 21 ci-dessus).

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 en ce qui concerne le droit d’accès à un tribunal. 2. Sur la durée de la procédure a) Arguments des parties

Les requérants se plaignent de la durée de la procédure qu’ils estiment excessive. Ils soutiennent que l’affaire ne présentait pas un caractère complexe et qu’ils n’ont pas contribué à son allongement. Au contraire, ils allèguent que les conflits de compétence et les erreurs des juridictions internes ont été la cause de la durée excessive de la procédure.

Le Gouvernement estime qu’il s’agissait d’une affaire complexe en raison des questions de droit controversées. Il ajoute qu’il n’y a pas eu de longues périodes d’inactivité imputables aux autorités et que les requérants ont demandé plusieurs fois des ajournements pour préparer leur défense ou pour l’administration des preuves. b) Appréciation de la Cour

La Cour note d’emblée que la période à considérer a commencé avec la ratification de la Convention par la Roumanie, le 20 juin 1994 et s’est terminée le 20 janvier 2004 par l’arrêt définitif de la Haute Cour de cassation et de Justice. Elle a donc duré presque dix ans pour trois degrés de juridiction et deux cycles de procédure.

La Cour rappelle ensuite qu’elle a déjà conclu, dans maintes affaires qui soulevaient des questions semblables à celles de la présente espèce, à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000 ‑ VII).

En l’espèce, elle estime que la complexité de l’affaire n’explique pas la durée de la procédure, d’autant plus qu’elle n’a jamais été examinée sur le fond. S’agissant du comportement des requérants, la Cour considère qu’on ne saurait leur reprocher d’avoir demandé quelques renvois pour préparer leur défense ni d’avoir utilisé les recours internes pour défendre leurs droits.

La Cour relève surtout que le retard a été causé par l’arrêt de cassation du 3 février 2000 et par les renvois successifs de l’affaire. Or, ces retards sont imputables aux autorités (voir, mutatis mutandis, Cârstea et Grecu c. Roumanie , n o 56326/00, § 42, 15 juin 2006).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Les requérants réclament, au titre du préjudice matériel qu’ils auraient subi, 50 000 euros (EUR), à savoir la valeur du véhicule détruit, ainsi que les dépens liés à l’assistance médicale rendue nécessaire à la suite de l’accident. Ils réclament également 50 000 EUR au titre du dommage moral pour les souffrances causées par le rejet de leur action et par la durée excessive de la procédure.

Le Gouvernement conteste ces prétentions. Il estime qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le dommage matériel allégué et la prétendue violation de la Convention. Il argue également du fait qu’un éventuel dommage moral serait suffisamment compensé par un constat de violation. A titre subsidiaire, le Gouvernement considère que les prétentions des requérants sont excessives.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer aux requérants 7 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour, les requérants demandent 6 129 EUR, dont 5 000 EUR pour les honoraires de leur avocat. Ils fournissent la copie d’un contrat d’assistance judiciaire, ainsi que des copies des factures pour des frais de traduction et de poste.

Le Gouvernement estime excessive la demande. Il fait en outre remarquer que les requérants n’ont pas produit des justificatifs pour l’ensemble des frais réclamés.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR tous frais confondus et l’accorde aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du défaut d’accès à un tribunal et de la durée de la procédure ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i) 7 000 EUR (sept mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 2 000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 mars 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président