MEIER c. SUISSE

Secțiunea a doua Cerere nr 11590/08 Karl-Heinz MEIER împotriva Elveției introdusă la 28 februarie 2008 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, Karl-Heinz Meier, este un cetățean elvețian, născut în 1938 și rezident în Hombrechtikon (cantonul Zürich). El este reprezentat în fața Curții de către H. Camenzind, avocat la Winterthur (cantonul Zürich). În decembrie 1999, Republica Populară Democrată Coreeană (denumită în continuare: Procurorul districtului V al cantonului Zürich l-a auzit pe cel de-al treilea secretar și alți agenți diplomatici care lucrau atunci la ambasada RPDC din Elveția, precum și ambasadorul și Ministerul RPDC. Prin actul de punere sub acuzare din 3 februarie 2004, procurorul districtului V al cantonului Zürich a reproșat reclamantului să fie acuzat de înșelătorie, abuz de încredere, spălare de bani, falsificare de documente, gestionare neloială a cărților de afaceri, precum și împotriva legii privind armele. El a suspectat, printre altele, că va fi prezentat la o recepție în Elveția în 1997 membrilor ambasadei Coreei de Nord ca om de afaceri cu contacte internaționale. În esență, acesta a considerat că reclamantul a fost mandatat de către cel de-al treilea secretar al ambasadei pentru a căuta conturi bancare ale unui resortisant al RPDC și pentru a-și returna fondurile către RPDC. Reclamantul ar fi solicitat onorarii pentru serviciile sale și secretarul i-ar fi plătit în acest scop suma de 60 000 USD. Ulterior, reclamantul ar fi folosit acești bani pentru el însuși. În plus, el a fost reproșat că a folosit pentru propriile sale nevoi un milion de franci elvețieni (CHF), sumă care îi fusese încredințată de către cel de-al treilea secretar în scopul de a fi investit în numele ambasadei într-o bancă elvețiană. Printr-o hotărâre din 7 octombrie 2004, Tribunalul Districtual din Cantonul Zürich l-a condamnat pe reclamant pentru diverse încălcări ale unei pedepse cu închisoarea de 27 de luni. De asemenea, a fost obligat să plătească suma de 1 372 000 CHF și 92 952 CHF către RPDC. În plus, proprietatea sa în Hombrechtikon a fost confiscată de stat. La apelul reclamantului, Tribunalul Superior al cantonului Zurich a confirmat această hotărâre într-o hotărâre din 25 noiembrie 2005. El a explicat motivul pentru care declarațiile agenților diplomatici îi păreau credibile și de ce declarațiile reclamantului nu erau legale. Prin hotărârea din 30 ianuarie 2007, instanța de Casație a cantonului din Zurich a respins recursul în nulitate al reclamantului. Recurentul a introdus o acțiune în materie penală la Tribunalul Federal împotriva acestei din urmă hotărâri. El susține, în esență, că stabilirea faptelor se baza în mare parte pe declarațiile de agenți diplomatici care se bucurau de imunitate conform Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice. În special în ceea ce privește cel de-al treilea secretar, reclamantul a susținut că imunitatea sa a fost ridicată numai de către ambasada și nu de către ambasadă, astfel cum se prevede în respectiva convenție. În opinia sa, rejudecarea nu a fost valabilă. Pentru alte persoane, nicio renunțare expresă nu a apărut din dosar. Prin urmare, din cauza imunității lor, amenințarea consecințelor juridice în conformitate cu art. 307 din Codul penal nu ar fi fost aplicabilă în cazul lor. Reclamantul susținea, de asemenea, că, întrucât agenții diplomatici nu ar fi putut fi auziți în mod valabil ca martori, declarațiile lor ar fi trebuit să fie excluse din dosar. Astfel, Tribunalul federal a ajuns la concluzia unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) din faptul că vinovăția sa nu fusese stabilită legal. Tribunalul Federal a respins acțiunea într-o hotărâre din 3 septembrie 2007. El reține că agenții RPDC nu au fost obligați să facă declarațiile în litigiu. 2 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice (a se vedea mai jos). Potrivit Înaltei Curți, amenințarea la adresa articolului 307 din Codul penal era eficientă împotriva lor. În plus, el a constatat că imunitatea fusese ridicată în mod valabil pentru cel de-al treilea Secretar. El a ajuns la concluzia că art. 6 alin. (1) nu fusese încălcat. În conformitate cu timbrul aplicat pe timbru, acesta a fost expediat la 20 septembrie 2007. Dreptul internațional și intern relevant Dreptul internațional Dispozițiile relevante ale Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice din 18 aprilie 1961, intrată în vigoare pentru Elveția la 24 aprilie 1964, sunt formulate după cum urmează: art. 31 1.Agentul diplomatic are imunitatea instanței penale a statului acreditar. De asemenea, el beneficiază de imunitatea instanței sale civile și administrative, cu excepția cazului în care acesta acționează în mod real în ceea ce privește o clădire privată situată pe teritoriul statului acționar, cu excepția cazului în care agentul diplomatic îl deține în numele statului care îl deține în scopul misiunii; o acțiune referitoare la o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau legatar, cu titlu privat, și nu în numele statului care acordă creditul; c. O acțiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi aceasta, desfășurată de către agentul diplomatic în statul membru în care își desfășoară activitatea în afara funcțiilor sale oficiale. (2) Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie. (3) Nici o măsură de executare nu poate fi luată în privința agentului diplomatic, cu excepția cazurilor prevăzute la al. a, b, și c de la p. 1 din prezentul articol și cu condiția ca executarea să se poată face fără a se pune în pericol inviolabilitatea persoanei sau a locuinței sale. 4. Imunitatea de jurisdicție a unui agent diplomatic în statul de acreditare nu poate excepta acest agent de jurisdicția de la jurisdicția de la . Art. 32. 1. La                    poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici și a persoanelor care beneficiază de imunitate în conformitate cu art. 37. 2. Renunțarea trebuie să fie întotdeauna expresă. Dreptul intern Dispoziția relevantă din Codul penal elvețian din 21 decembrie 1937 este formulată după cum urmează art. 307: Mărturie falsă (1) Cine, fiind martor, expert, traducător sau interpret în justiție, va face o declarație falsă asupra faptelor cauzei, va furniza o constatare sau un raport fals, sau va face o traducere falsă va fi pedepsit cu o pedeapsă privată de libertate de cel mult cinci ani sau cu o pedeapsă pecuniară. (2) Dacă declarantul a depus jurământul sau dacă a promis solemn să spună adevărul, pedeapsa va fi o pedeapsă privativă de libertate de cel mult cinci ani sau o pedeapsă pecuniară de cel puțin 180 de zile-amendă. (3) Pedeapsa va fi o pedeapsă pecuniară de cel mult 180 de zile-amendă dacă declarația falsă se referă la fapte care nu pot exercita nicio influență asupra hotărârii judecătorului. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că Tribunalul Federal se bazează în principal pe o stare de fapt care fusese stabilită pe baza declarațiilor agenților ambasadei, fără ca statul să fi renunțat în mod valabil la imunitatea lor diplomatică. În ceea ce privește martorul principal (al treilea secretar al ambasadei), renunțarea pronunțată de ambasadă nu ar fi validă, deoarece aceasta a reieșit numai din competența statului, și nu a ambasadei. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului, inclusiv modul în care au fost colectate dovezile, a fost considerată, în ansamblu, echitabilă, așa cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție În special, după cum susține reclamantul, dreptul la un proces echitabil a fost ignorat în măsura în care ar fi fost luate în considerare, pretins ilegal, declarațiile agenților diplomatici ai Republicii Populare Democrate Coreene, în principal ale celui de-al treilea secretar al ambasadei, declarații care ar fi avut o influență decisivă asupra rezultatului acțiunii penale În ce măsură condamnarea reclamantului se bazează pe declarațiile în litigiu ale celui de-al treilea secretar al ambasadei? Reclamantul ar fi putut fi condamnat fără a lua în considerare declarațiile în litigiu Aceste declarații au fost confirmate de alte elemente

DEUXIÈME SECTION

Requête n

o

11590/08

Karl-Heinz MEIER contre la Suisse

introduite le 28 février 2008

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Karl-Heinz Meier, est un ressortissant suisse, né en 1938 et résidant à Hombrechtikon (canton de Zürich). Il est représenté devant la Cour par M

e

H. Camenzind, avocat à Winterthur (canton de Zürich).

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

En décembre 1999, la République populaire démocratique de Corée (ci-dessous

: «

RPDC

») déposa une plainte pénale contre le requérant notamment pour escroquerie. Le procureur du district V du canton de Zürich entendit le troisième secrétaire et d’autres agents diplomatiques qui travaillaient alors à l’ambassade de la RPDC en Suisse ainsi que l’ambassadeur et le ministère de la RPDC. L’attention de toutes ces personnes fut attirée sur les conséquences d’un faux témoignage au sens de l’article 307 du code pénal suisse (voir ci-dessous).

Par acte d’accusation du 3 février 2004, le procureur du district V du canton de Zürich reprocha au requérant de s’être rendu coupable d’escroquerie, abus de confiance, blanchiment d’argent, falsification de documents, gestion déloyale des livres d’affaires ainsi que d’infractions contre la loi sur les armes. Il le soupçonna notamment de s’être présenté lors d’une réception en Suisse en 1997 aux membres de l’ambassade de la Corée du Nord comme homme d’affaires ayant des contacts internationaux. En substance, il considéra comme établi que le requérant avait été mandaté par le troisième secrétaire de l’ambassade pour rechercher de comptes bancaires d’un ressortissant de la RPDC et ramener ses fonds à la RPDC. Le requérant aurait demandé des honoraires pour ses services et le secrétaire lui aurait versé dans ce but la somme de 60 000 dollars américains (USD). Par la suite, le requérant aurait utilisé cet argent pour lui-même. En outre, il lui fut reproché d’avoir utilisé pour ses propres besoins un million de francs suisses (CHF), somme qui lui avait été confiée par le troisième secrétaire dans le but d’être investie au nom de l’ambassade dans une banque suisse.

Par un arrêt du 7 octobre 2004, le tribunal de district du canton de Zürich condamna le requérant pour diverses infractions à une peine d’emprisonnement de 27 mois. Il fut également obligé de payer les sommes respectives de 1

372 000 CHF et de 92 952 CHF à la RPDC. De plus, sa propriété à Hombrechtikon fut confisquée par l’Etat.

Sur appel du requérant, le tribunal supérieur du canton de Zürich confirma ce jugement dans un arrêt du 25 novembre 2005. Il expliqua pour quelles raisons les déclarations des agents diplomatiques lui semblaient crédibles et pourquoi celles du requérant ne l’étaient pas.

Par un arrêt du 30 janvier 2007, le tribunal de cassation du canton de Zürich rejeta le recours en nullité du requérant.

Le requérant interjeta un recours en matière pénal au Tribunal fédéral contre ce dernier arrêt. Il soutint, en substance, que l’établissement des faits reposait en majeure partie sur les déclarations d’agents diplomatiques qui jouissaient de l’immunité selon la Convention de Vienne sur les relations diplomatiques. En ce qui concerne plus particulièrement le troisième secrétaire, le requérant fit valoir que son immunité n’avait été levée que par l’ambassade et non pas par l’Etat, comme prévu par ladite Convention. Selon lui, la renonciation n’était donc pas valable. Pour les autres personnes, aucune renonciation expresse ne ressortait du dossier. Partant, en raison de leur immunité, la menace des conséquences juridiques selon l’article 307 du code pénal n’aurait pas été applicable à leur égard. Le requérant prétendit également que comme les agents diplomatiques n’auraient pas pu valablement être entendus comme témoins, leurs déclarations auraient dû être exclues du dossier. Ainsi, il conclut à une violation de l’article 6 § 1 du fait que sa culpabilité n’avait pas été établie légalement.

Le Tribunal fédéral rejeta le recours dans un arrêt du 3 septembre 2007. Il retint que les agents de la RPDC n’avaient pas été contraints de faire les déclarations litigeuses. Il n’y aurait donc pas eu de violation de l’article

31

§

2 de la Convention de Vienne sur les relations diplomatiques (voir ci-dessous). Selon la Haute Cour, la menace de l’article 307 du code pénal était efficace à leur encontre. De plus, il constata que l’immunité avait été valablement levée pour le troisième secrétaire. Il arriva à la conclusion que l’article 6 § 1 n’avait pas été violé. Selon le timbre apposé sur l’arrêt, celui-ci fut expédié le 20 septembre 2007.

B.

Le droit international et interne pertinents

1.

Le droit international

Les dispositions pertinentes de la Convention de Vienne sur les relations diplomatiques du 18 avril 1961, entrée en vigueur pour la Suisse le 24

avril

1964, sont libellées comme suit

:

Article 31

a. D’une action réelle concernant un immeuble privé situé sur le territoire de l’Etat accréditaire, à moins que l’agent diplomatique ne le possède pour le compte de l’Etat accréditant aux fins de la mission ;

b. D’une action concernant une succession, dans laquelle l’agent diplomatique figure comme exécuteur testamentaire, administrateur, héritier ou légataire, à titre privé et non pas au nom de l’Etat accréditant ;

c. D’une action concernant une activité professionnelle ou commerciale, quelle qu’elle soit, exercée par l’agent diplomatique dans l’Etat accréditaire en dehors de ses fonctions officielles.

Article 32

2.

Le droit interne

La disposition pertinente du Code pénal suisse du 21 décembre 1937 est libellée comme suit

:

Article 307

: Faux témoignage

GRIEF

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du fait que le Tribunal fédéral s’est principalement basé sur un état de fait qui avait été établi sur la base des déclarations des agents de l’ambassade sans que l’Etat ait renoncé valablement à leur immunité diplomatique. En ce qui concerne le témoin principal (le troisième secrétaire de l’ambassade), la renonciation prononcée par l’ambassade ne serait pas valable, car celle-ci ressortait de la seule compétence de l’Etat, et non de l’ambassade.

QUESTIONS

1.

La procédure pénale dirigée contre le requérant, y compris la manière dont les éléments de preuve ont été recueillis, a-t-elle, considérée dans son ensemble, été équitable, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention

?

2.

Plus particulièrement, le droit à un procès équitable a-t-il, comme le prétend le requérant, été méconnu dans la mesure où auraient été prises en compte, prétendument de façon irrégulière, les déclarations des agents diplomatiques de la République populaire démocratique de Corée, principalement du troisième secrétaire de l’ambassade, déclarations qui auraient eu une influence décisive sur l’issue de l’action pénale

?

3.

Dans quelle mesure la condamnation du requérant repose-t-elle sur les déclarations litigieuses du troisième secrétaire de l’ambassade ? Le requérant aurait-il pu être condamné sans prendre en compte les déclarations litigieuses

?

Ces déclarations ont-elles été corroborées par d’autres éléments

?