AFFAIRE NICOLETA GHEORGHE c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

03.04.2012

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Non-violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6-1 - Accusation en matière pénale;Procés équitable)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE NICOLETA GHEORGHE c. ROUMANIE (CtEDO, 2012)

HUDOC · oficial

ROMÂNIA (solicitarea nr. 23470/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 3 aprilie 2012 DEFINITIVF 03/07/2012 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Nicoleta Gheorghe c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemela, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 martie 2012, Rend la hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată judiciară La originea cauzei se găsește o cerere (n 23470/05) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Nicoleta Gheorghe ( I. Cambera de la Ministerul Afacerilor Externe. În cererea sa, recurenta susținea, în special, că dreptul său la un proces echitabil, garantat prin art. 6 din convenție, a fost ignorat, în special din cauza obligației care îi fusese pusă în sarcina de a răsturna prezumția de temeinicie legată de un proces-verbal de amendă prin care se considera că impunea o amendă, pe care o contestase în fața instanțelor naționale. La 2 iulie 2007, camera a decis să comunice cererea guvernului și, așa cum permite art. 29 alin. (1) din Convenție, să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. În urma deportării dlui Corneliu Biersan, judecător ales în cadrul României (art. 28 din Regulamentul de procedură al Curții), președintele Camerei l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi ca judecător hoc (articolele 26 4 din Convenție și 29 1 din Regulamentul de procedură al Curții). ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA luat în considerare, reclamanta s-a născut în 1948 și locuiește la București. Prin intermediul unui proces-verbal întocmit de un polițist din București la 1 mai 2004, reclamanta a fost condamnată să plătească o amendă de 700 000 de lei România (ROL), adică aproximativ 17 euro, pentru că a tulburat liniștea celorlalți chiriași ai clădirii sale. Această amendă a fost reprimată de art. 2 alineatul (1) din Legea nr. 61/91 privind sancțiunile pentru faptele care aduc atingere ordinii publice. Polițistul a explicat în procesul său verbal că, la 1 mai 2004, în timpul unei discuții cu el vecinul E., cu care se opunea în mai multe litigii în fața instanțelor naționale, recurenta strigase în cușca de scări a clădirii, ceea ce a tulburat pacea celorlalți chiriași. Procesul-verbal purta semnătura unui martor, U., un chiriaș al imobilului. recurenta a contestat acest proces-verbal în fața Tribunalului de Primă Instanță Tribunalul din București, susținând că faptele menționate acolo nu corespundeau cu ceea ce s-a întâmplat cu adevărat la 1 mai 2004. mai 2004 și pentru care i-a aplicat o amendă erau de fapt strigăte de durere pe care le-a împins după ce vecinul ei E., cu care era în conflict, l-a lovit și l-a rănit la cot aruncând-o împotriva cadrului ușii sale de intrare. Ea a adăugat că martorul U. care a semnat procesul verbal era un chiriaș în vârstă și bolnav, care se temea de motivele violente ale lui E. Recurenta a prezentat o copie a procesului-verbal de amendă și a pachetului său, precum și o copie a unei plângeri penale pe care a depus-o la biroul local de poliție împotriva E., și consulatul acestuia și alți doi chiriași ai clădirii, din care rezultă că, în general, există tensiuni între aceasta și o parte din ceilalți colegi de cameră. Cu ocazia ședinței publice din 15 iunie 2004, la care reclamanta a participat, Tribunalul de Primă Instanță din București i-a dat cuvântul pentru a-și îndeplini cererile de probe. Recurenta a răspuns că nu a avut nicio cerere în acest sens și, prin urmare, Tribunalul a considerat că nu era necesar să se prezinte în fața sa, pentru a fi ascultat, martorul al cărui nume figura în procesul-verbal. Recurenta a solicitat anularea procesului-verbal, cu privire la faptul că a fost lovit de nulitate absolută pe motiv că polițistul care l-a legat a omis să-i dea o copie, de la adresa la adresa pe care o putea face obiecții și de a-i cere să-l semneze. Prin hotărârea din 15 iunie 2004, Tribunalul și-a respins contestația, pe care a considerat-o neîntemeiată. În decizia sa, el nota că, în cazul în care guvernul privind regimul de amenzi nu conținea norme specifice cu privire la sarcina de a dovada și forța probatorie a procesului-verbal, legea l-a autorizat pe judecător să aprecieze valoarea sa ca element de probă și să presupună că este bine întemeiat până la proba contrarie; prin urmare, în ceea ce privește instanța, recurenta trebuia să prezinte elemente de probă care să răstoarne această prezumție și care să pună în discuție conținutul acesteia, ceea ce a omis să facă în acest caz. Invocând art. 1169 din Codul de procedură civilă, conform căruia persoana care depune o cerere la instanță trebuie să-și dovedească afirmațiile, instanța care, în absența altor elemente de probă contrare, procesul-verbal de amendă din 1 mai 2004 constituia dovada că persoana în cauză a comis faptele care i-au fost reproșate. El considera că neregulile din procesul-verbal raportate de recurentă în ceea ce privește diferitele omisiuni ale polițistului nu erau susceptibile, conform legii, să lovească documentul în cauză de nulitate absolută, dar puteau duce eventual la nulitatea sa relativă în ipoteza în care persoana în cauză ar fi demonstrat că a suferit un prejudiciu, ceea ce recurenta a omis să facă. 10. Recurenta a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri, solicitând instanței competente să constate nulitatea absolută a procesului-verbal din motivele indicate în fața Tribunalului de Primă Instanță. 11. La 7 octombrie și 11 noiembrie 2004, tribunalul județ din București, competent să facă recurs, a primit cererile succesive prin care reclamanta solicitase amânarea examinării cauzei pe motiv că era bolnavă. 12. La 9 decembrie 2004, reclamanta a solicitat instanței autorizația de a depune în dosarul cauzei declarații extrajudiciare ale martorilor U. și C. care asistaseră la incidentul din 1 mai 2004. Ulterior, reclamanta, interogată de instanță, declară că are mai multe cereri de depunere sau dovezi de administrat. Tribunalul i-a dat apoi cuvântul pentru ca ea să se exprime pe fondul acțiunii. Instanța a pronunțat cauza în deliberare, apoi, la sfârșitul instanței publice care a avut loc în acea zi, a respins recursul recurentei pentru nefondare și a explicat motivele la care a ajuns această decizie în hotărârea sa definitivă din 9 decembrie 2004 și a pus la dispoziție informații la 17 ianuarie 2005, prin care a confirmat temeinicia hotărârii din 15 iunie 2004. În decembrie 2004, recurenta furnizează grefa Tribunalului departamental din București două declarații extrajudiciare ale terților, U. și C. Într-o declarație din 16 decembrie 2004, U. a indicat că la 1 mai 2004 a auzit un consilier al poliției la reclamantă, de la adresa unui laborator medical pentru a confirma, dacă este cazul, bătăile de care ar fi fost victima în acea zi de la E. Într-o declarație extrajudiciară din 3 mai 2004, C. a indicat că a văzut-o pe reclamantă la 1 mai 2004 E. și însoțitoarea sa împingând-o în cușca scărilor clădirii ; a declarat, de asemenea, că E. era adesea violent și în stare de ebrietate. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 14. La momentul faptelor, dispozițiile relevante ale Legii nr. 61/1991 privind reprimarea actelor care aduc atingere vieții sociale și ordinii publice (publicată în Jurnalul Oficial august 2000) au fost astfel formulate art. 2 Constituie o amendă, cu excepția cazului în care circumstanțele comisiei sale numesc calificarea de "îndeplinire a obligațiilor" în conformitate cu legea penală să se dedice unui loc public unor acte și gesturi obscene, să rostească insulte sau termeni vulgari (...) de natură să perturbe ordinea publică, să provoace cetățenii sau să submineze reputația sau onoarea cetățenilor sau instituțiilor publice. art. 3 Amendamentele menționate la art. 2 sunt pedepsite: (...) pentru cele menționate la alineatul (1) (...) : o amendă de timbru cu o valoare cuprinsă între 700 000 ROL și 40 000 000 ROL sau o pedeapsă cu închisoarea cu închisoarea, cu o durată cuprinsă între 15 zile și trei luni. 15. Legea nr. 61/1991 privind reprimarea actelor care aduc atingere vieții sociale și ordinii publice a fost modificată prin Legea nr. 265/2004, publicat în Jurnalul Oficial nr. 603 din 5 iulie 2004. De atunci, tulburările de ordine publică sancționate ca amenzi prin art. 2 1 din Legea 61/1991 sunt pasibile numai de o amendă pentru o sumă cuprinsă între 2 000 000 și 10 000 000 ROL (echivalentul a 47 și respectiv 237 EUR). 16. În decembrie 2003, guvernul a retras închisoarea din lista sancțiunilor care ar putea fi aplicate autorilor amenzilor, care rămân pasibile, în conformitate cu dispozițiile guvernului nr. 2/2001 și 55/2002 privind regimul amenzilor, al avertismentelor, al unei amenzi sau al obligației de a efectua o muncă de interes general (cea din urmă sancțiune care nu poate fi aplicată decât de o instanță). În temeiul acestui decret, toate sancțiunile de încuviințarea cu titlu de tihnă prevăzute de diferitele legi și ordonanțe în vigoare trebuiau transformate într-o muncă de interes general. În cazul refuzului contravenientului de a executa o astfel de sancțiune, instanța o putea înlocui cu o amendă. La executarea unei pedepse cu moartea trebuia să se efectueze în conformitate cu normele privind executarea creanțelor pecuniare, nici o conversie a acestora într-o pedeapsă privativă de libertate n mai este posibilă în caz de neplată. 17. Dreptul și practica internă relevantă în materie de amenzi și evoluția acestora sunt expuse în detaliu la punctele 40 din hotărârea Anghel c. România 28183/03, Hotărârea din 4 octombrie 2007). susmenționat, Comitetul miniștrilor Consiliului Europei a invitat guvernul român să prezinte un plan de acțiune, indicând că nu a fost exclus, în ciuda faptului că pedeapsa cu închisoarea fusese retrasă din sancțiunile impuse de contravenienți, că garanțiile prevăzute la art. 6 în materie penală sunt încă aplicabile procedurilor în cauză. Guvernul a prezentat Comitetului miniștrilor deciziile pronunțate de diferite instanțe naționale între 2009 și 2010 care au recunoscut caracterul și la schimbarea intervenită de la adoptarea sa în legislația internă (punctele 15 și 16 de mai sus). În consecință, instanțele naționale au considerat că, în pofida eliminării pedepsei cu închisoarea cu amendă, garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenția în materie penală continuau să se aplice procedurilor deschise în vederea luării în judecată a unui proces verbal de amendă pentru tulburarea ordinii publice, având în vedere, în special, caracterul punitiv al sancțiunii în culpă care poate fi aplicată contravenienților și caracterul general al normei încălcate. Instanțele în cauză au subliniat că, în pofida prezumției de legalitate și de temeinicie de care se bucura procesul-verbal de amendă, li s-a solicitat să verifice, în fiecare situație, conținutul documentului contestat, respectând dreptul la apărare al contravenienților (a se vedea, printre altele, hotărârile nr 389 din 6 februarie 2007 ale Tribunalului din Vaslui și n 931 din 21 iunie 2007 a Tribunalului de la Gura Humorului). În conformitate cu 19. recurentul se plânge de lipsa de echitate a procedurii pe care a inițiat-o în vederea contestarii procesului-verbal de amendă împotriva sa pentru tulburarea ordinii publice. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide... de fondarea oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei (...) Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa este stabilită legal. 20. În special, Comisia consideră că nu are cunoștință de dreptul său la prezumția de nevinovăție din cauza prezumției de temeinicie referitoare la procesul-verbal de amendă în litigiu și la obligația care i-a fost impusă de a răsturna această prezumție. 21. Guvernul consideră că art. 6 din Convenție nu este aplicabil în speță și că acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției. Acesta explică că, în dreptul intern, dispozițiile privind amenzile nu intră sub incidența dreptului penal și că ordonanța nr. 2 privind regimul juridic al amenzilor, adoptat de guvern la 12 iulie 2001 și aprobat prin Legea nr. 180 din 11 aprilie 2002, prevede că dispozițiile sale sunt completate de cele ale Codului de procedură civilă. El subliniază că, în speță, reclamanta nu a fost în fața unei sancțiuni în culpă, spre deosebire de reclamant în cauza Anghel menționat anterior, în care Curtea a considerat că faptul că tulburarea ordinii publice reproșată reclamantului era susceptibilă la momentul respectiv de a fi pedepsită nu numai cu o amendă, ci și cu o pedeapsă cu închisoarea. În acest sens, el subliniază că, prin la mai nr. 108/2003, publicată în Jurnalul Oficial la 26 decembrie În 2003, în vigoare la momentul faptei, închisoarea a fost retrasă de pe lista sancțiunilor care ar putea fi aplicate autorilor amenzilor. În plus, el subliniază că tulburările de ordine publică calificate drept amenzi și care intră sub incidența articolului 2 1 din Legea 61/1991, astfel cum a fost modificată la momentul faptelor prin Legea nr. 265/2004, au fost pasibile exclusiv de o pedeapsă cu moartea. În cele din urmă, adaugă că executarea unei astfel de pedepse a fost în conformitate cu normele privind executarea creanțelor pecuniare și că nici o conversie a acesteia la o pedeapsă privativă de libertate nu a fost posibilă în caz de neplată. 23. recurenta nu face comentarii cu privire la aplicabilitatea în speță a articolului 6 din Convenție.Evaluarea Curții 24. Curtea consideră mai întâi că este necesar să se examineze din oficiu dacă este cazul să se aplice în speță noul criteriu de admisibilitate prevăzut la art. 35 alineatul (3) litera (b) din Convenție, în versiunea modificată. Având în vedere circumstanțele speciale ale cazului, Comisia consideră că continuarea examinării cauzei se impune în numele respectului pentru drepturile omului ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 37346/05, §§ 74-77, 10 mai 2011). În această privință, Comisia arată că cererea Curții formulată de recurentă ridică în special problema aplicabilității articolului 6 din convenție, sub aspectul penal, la o procedură penală de amendă pentru tulburarea ordinii publice. Aceasta este prima cauză pe care Curtea este chemată să o examineze de la schimbarea dreptului și a practicii interne relevante pe care o considerase anterior contrară articolului 6 din convenție pe motiv că nu ofereau suficiente garanții, în special în ceea ce privește respectarea prezumției de nevinovăție, pentru a proteja indivizii împotriva eventualelor abuzuri ale autorităților ( Anghel, citată anterior, punctul 69. O decizie a Curții cu privire la această chestiune de principiu ar ghida instanțele naționale în ceea ce privește domeniul de aplicare al garanțiilor de care ar trebui să beneficieze persoanele care încalcă ordinea publică la nivel național (punctele 17 și 18 de mai sus). În aceste condiții, Curtea consideră că nu este necesar să se aplice, în speță, noul criteriu de admisibilitate prevăzut la art. 35 alineatul (3) litera (b) din Convenție. 25. (a se vedea, printre altele, Öztürk c. Germania, Hotărârea din 21 februarie 1984, seria A n 73, p. 19, § 52 Ezeh și Connors c. Regatul Unit [GC], 3966/98 și 408/98, § 120, CEDO 2003-X. Aceasta arată apoi că regula de drept încălcată de recurentă reglementează amenzile de incivism și urmărește să mențină pacea între vecini. În această calitate, această regulă se adresează tuturor cetățenilor și nu unui grup determinat cu statut special (a se vedea Hotărârea Öztürk) § 53. În plus, în ceea ce o privește pe reclamantă, aceasta nu tindea să repare un prejudiciu, ci viza în principal împiedicarea reluării unor acțiuni similare (a se vedea, mutatis mutandis, Bendenoun c. Franța, 24 februarie 1994, § 47, seria A n 284 și Ziliberberg c. Moldova, nr 618/2010/00, § 33, 1 februarie 1994, § 47, seria A n 284 și Ziliberberg c. 2005). Prin urmare, aceasta avea caracterul punitiv prin care se referă de obicei sancțiunile penale (hotărârea Öztürk citată anterior, § 53; Hotărârea A.P., M.P. și T.P. c. Elveția din 29 august 1997, Rec., 1997-V, p. 1488, § 41 Ziliberberg menționată anterior, 34). 26. Cu toate acestea, acest lucru nu este determinant în sine în sensul aplicabilității componentei penale a articolului 6 din convenție, deoarece, așa cum Curtea a subliniat de mai multe ori, slăbiciunea relativă a lacubeului nu poate afecta o încălcare a caracterului său penal intrinsec (a se vedea, printre altele, Öztürk menționat anterior, § 53 Kadubec c. Slovacia, 2 septembrie 1998, § 52, Repertoriu al hotărârilor și deciziilor 1998 § 34 in fine Lauko c. Slovacia , 2 septembrie 1998, § 58, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998 VI) . În mod similar, tribunalele naționale ale căror decizii relevante au fost aduse în atenția Curții de către guvern (punctul 18 litera (c) Mai sus), Curtea consideră că caracterul general al dispoziției legale încălcate în speță de recurentă, precum și obiectivul disuasiv și punitiv al sancțiunii aplicate sunt suficiente pentru a demonstra că aceasta are un caracter penal în ceea ce privește art. 6 din convenție, care este, prin urmare, aplicabilă. 27. Curtea arată, de asemenea, că cauza recurentei nu se confruntă cu niciun alt motiv, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 28. Recurenta consideră că nu a beneficiat de dreptul de a respecta prezumția de nevinovăție din cauza prezumției de legalitate și de temeinicie de care dispunea în dreptul intern procesul-verbal de amendă și de obligația de a o răsturna de către instanțele naționale. Aceasta susține că acest lucru i-a fost imposibil în practică, deoarece instanțele care au fost responsabile de examinarea reședinței sale nu au luat în considerare nici motivele de nulitate a procesului-verbal pe care le-a invocat în fața lor, nici mărturiile C. și U. prin care intenționa să conteste conținutul acestui document. 29. Guvernul contestă teza recurentei și subliniază că nu există nicio dovadă că instanțele interne ar fi avut idei preconcepute cu privire la vinovăția recurentei. verbal nu este contrar art. 6 alin. (2) din Convenție, având în vedere faptul că reclamanta este slabă și respectarea de către instanțele în cauză a drepturilor la apărare. Guvernul adaugă că, în speță, contrar situației de fapt în cauza Anghel Mai sus, polițistul sa bazat pe propriile sale constatări la locul incidentului pentru a redacta procesul-verbal și că instanțele naționale nu au eșuat să respecte drepturile la apărare ale reclamantei. În cele din urmă, el susține că practica națională a evoluat considerabil ca urmare a hotărârii Anghel sus-menționat, astfel cum se demonstrează în hotărârile instanțelor naționale prin care se anulează procesele-verbale de amendă pe baza elementelor de probă furnizate de solicitanți în cursul desfășurării procedurii judiciare sau administrate de instanțele judecătorești la cererea părților interesate (punctul 18 de mai sus). 30. În ceea ce privește guvernul, Curtea arată că nu există nicio dovadă că instanțele sesizate de recurentă cu privire la un litigiu împotriva procesului verbal întocmit de polițist la 1 mai 2004 au avut idei preconcepute cu privire la vinovăția sa. Desigur, astfel cum reiese din hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din București, acestea așteptau ca reclamanta să prezinte dovezi contrare faptelor stabilite de polițist. Această abordare a instanțelor naționale își găsește temeiul în faptul că regimul juridic aplicabil amenzilor este completat, așa cum indică guvernul, de dispozițiile codului Procedura civilă, la care se aplică, în materie de probe, principiul conform căruia sarcina probei unui fapt îi revine celui care o face. În această privință, Curtea reiterează că orice sistem juridic are prezumții de fapt și de drept în principiu, Convenția nr. 1 a impus statelor contractante să nu depășească un anumit prag. În special, art. 62 cere statelor pe care le introduc aceste prezumții în limite rezonabile, ținând cont de gravitatea problemei și menținând drepturile la apărare (Salabiaku Franța, Hotărârea din 7 octombrie 1988, seria A n 141) A, p. 15, § Telfner c. Austria, n 33501/96, § 16, 20 martie 2001). Curtea va verifica dacă aceste limite au fost depășite în detrimentul recurentei. 31. În primul rând, în ceea ce privește gravitatea problemei, Curtea arată că, în speță, având în vedere modificările regimului juridic aplicabil amenzilor intervenite în cursul desfășurării procedurii inițiate de recurentă, aceasta a pledat pentru faptele care i-au fost reproșate doar o pedeapsă dah. În acest caz, nu a fost posibilă convertirea acestei sancțiuni într-o sancțiune privată de libertate n În ceea ce privește protecția drepturilor la apărare, Curtea constată că reclamanta și-a exprimat satisfacția de a depune la dosar, cu titlu de probă, scrierile din care reiese în general că au existat tensiuni în dreptul de proprietate între mai . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . verbal, pentru a fi interogați pentru a clarifica situația de fapt la originea litigiului. Or, această posibilitate îi era deschisă, așa cum reiese din hotărârea din 15 iunie 2004 a Tribunalului de Primă Instanță și din hotărârea definitivă din 9 iunie 2004 a Tribunalului de Primă Instanță. Decembrie 2004 de la tribunalul județ, instanțe în fața cărora reclamanta a indicat în mod expres, în cadrul unei audieri publice, că nu a avut nici o cerere de depunere sau probe care să fie prezentate. În plus, în timp ce tribunalul departamental din București a primit 9 În decembrie 2004, cererea sa de a depune la dosar declarații extrajudiciare ale martorilor U. și C. care, potrivit instanței, asistaseră la incidentul din 1 mai 2004, este aceea că, la 21 decembrie 2004, este cu mult după pronunțarea publică a hotărârii definitive din 9 decembrie 2004, că recurenta pare să fi transmis instanței declarațiile menționate anterior. 33. Nici litera, nici spiritul articolului 6 din Convenția naltă împiedică o persoană să renunțe de bună voie la garanțiile care sunt consacrate în mod expres sau tacit, inclusiv cea de a interoga sau de a pune la îndoială un martor, dar o astfel de renunțare trebuie să fie neechivocă și să nu se atingă de niciun interes public important (Håkansson și Sturesson c. Suedia , Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A n 171-A, p. 20, § 66, și Kwiatkowska c. Italia (dec.), nr. 52868/99, 30 noiembrie 2000). Prin indicarea în fața instanțelor naționale a faptului că nu dorește să solicite prezentarea altor probe, reclamanta și-a asumat în mod intenționat riscul unei condamnări întemeiate pe elementele dosarului, inclusiv, prin urmare, pe procesul-verbal de amendă pe care l-a produs ea însăși în fața instanței de primă instanță și la care a fost atașată o 34. Curtea arată, de asemenea, că instanțele interne care au examinat contestația recurentei introduse împotriva procesului-verbal din 1 februarie 2008 au formulat o prezumție de temeinicie reprobabilă. Mai 2004 au fost instanțe de jurisdicție deplină la care era posibil să se anuleze documentul menționat, dacă acestea au considerat nul sau incorect întemeiat. Este de jurisprudență constantă că interpretarea legislației interne revine în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor (Tejedor García c. Spania, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2796, § 31 și Garcίa Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). Curtea nu are sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept care se presupune că au fost comise de o instanță internă sau de a aprecia ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât alta. Dacă ar face acest lucru, ea ar încălca limitele misiunii sale (Kemmache c. Franța (n, Hotărârea din 24 iunie 2007). noiembrie 1994, seria A n 296-C, p. 88, § 44). În acest caz, Curtea nu deține nici un indice derbitrar sau de lipsă de echitate. Faptul că instanțele, prin decizii motivate, au analizat motivele de nulitate invocate de instanță și au considerat că acestea nu inițiau nulitatea procesului-verbal așa cum ar fi dorit reclamanta nu este suficient pentru a pune la îndoială corectitudinea procedurii în cauză sau, în special, respectarea dreptului acesteia la prezumția de nevinovăție. 35. Aceste elemente sunt suficiente pentru a ajunge la concluzia că nu a avut loc în speță o încălcare a articolului 6 din Convenție. PE CES, CURȚIA, ÎN L Josep Casadevall Moduler Președinte