CASE OF POP BLAGA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamanta, Elena Pop Blaga, este resortisant român, născută în 1961 și are domiciliul în Oradea. Aceasta este reprezentată în fața Curții de Alexandru Gherlea, avocat în Oradea. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează:

Originea cauzei

La 23 mai 2002, expertul judiciar H.C. s-a prezentat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și a informat organele judiciare că reclamanta, judecător la Tribunalul Bihor, îi ceruse o sumă de bani pentru a dispune plata unei expertize efectuate de către acesta în cadrul unei proceduri comerciale.

În aceeași zi, Inspectoratul Județean de Poliție Bihor și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea au organizat un flagrant delict. H.C. a sunat-o pe reclamantă pentru a stabili o întâlnire. Această conversație a fost înregistrată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, care a întocmit un proces-verbal care conține ora și locul întâlnirii. Era vorba, printre altele, de suma de 7 000 000 lei („ROL”).

În după-amiaza zilei de 23 mai 2002, H.C. s-a întâlnit cu reclamanta în casa mătușii sale B.F. Acesta era echipat cu microfoane ascunse și avea în posesie 100 milioane ROL în bancnote marcate de poliție. Conversația din apartament a fost înregistrată de parchet.

După ce a schimbat câteva vorbe cu reclamanta și mătușa acesteia B.F., H.C. a pus pachetul cu bani pe o canapea în bucătărie, fără ca reclamanta să îl vadă. După câteva momente, poliția și membrii parchetului au intrat în casă. Reclamanta a fost reținută.

La 24 mai 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a întocmit un proces-verbal, în care a reprodus conversația dintre reclamantă și H.C. din casa lui B.F.

Prin ordonanța din 24 mai 2002, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantei pentru infracțiune de luare de mită, prevăzută la art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., coroborat cu art. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Arestarea preventivă a reclamantei

Prin ordonanța din 24 mai 2002, procurorul a dispus arestarea preventivă a reclamantei în arestul Poliției Oradea pentru 30 de zile. Acesta considera că partea în cauză se afla în situația prevăzută la art. 148 lit. h) C. proc. pen.: pedeapsa prevăzută era închisoarea mai mare de doi ani, lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică, suma cerută era ridicată și gravitatea socială a faptelor era sporită de funcția sa de magistrat.

La 27 mai 2002, avocatul reclamantei a formulat o cerere la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea pentru a obține o întâlnire cu clienta sa. Reclamanta s-a întâlnit cu avocatul său la 31 mai 2001.

Plângerea reclamantei, formulată împotriva ordonanței de arestare preventivă a fost respinsă prin decizia definitivă din 6 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție.

La 14 iunie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a sesizat respectiva curte cu o cerere de prelungire a arestării preventive a reclamantei cu 30 de zile suplimentare. Parchetul a susținut mai ales necesitatea de a obține un aviz favorabil din partea ministrului justiției pentru trimiterea în judecată și nevoia de a administra probele.

La 22 iunie 2002 printr-o încheiere, pronunțată într-o zi de sâmbătă, în prezența reclamantei și a avocatului său, Curtea de Apel Oradea a respins cererea parchetului vizând prelungirea arestului preventiv al reclamantei, pe motiv că drepturile procedurale ale acesteia nu au fost respectate. În cadrul dezbaterilor, avocatul reclamantei a invocat că principiul publicității ședințelor a fost încălcat, întrucât ședința de judecată s-a ținut sâmbăta, zi nelucrătoare, accesul în incinta curții de apel fiind interzis. Curtea a respins această excepție, susținând că acea zi a fusese aleasă în urma ordonanței președintelui Curții de Apel Oradea.

În aceeași zi, reclamanta a fost pusă în libertate, încetând mandatul de 30 de zile.

Prin decizia din 11 iulie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, a fost admis recursul formulat de parchet. Curtea a considerat că garanțiile prevăzute la art. 150 alin. (1) C. proc. pen. fuseseră respectate și că nicio atingere nu a fost adusă drepturilor procedurale ale reclamantei. Prin urmare, având în vedere gravitatea faptelor reclamate, Curtea Supremă a casat încheierea Curții de Apel Oradea din 22 iunie 2002 și a dispus prelungirea arestării preventive.

După această dată, prin mai multe încheieri, pe care reclamanta le-a contestat prin intermediul avocatului său, Curtea de Apel Oradea și, respectiv, Curtea Supremă de Justiție au dispus prelungirea arestării sale preventive. Cu toate acestea, reclamanta nu a mai fost reîncarcerată, întrucât organele de poliție nu au putut să o aresteze.

În urma dispariției acesteia, a fost emis un mandat de urmărire.

Prin decizia definitivă din 11 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a constatat că prelungirea arestării preventive era lipsită de obiect, având în vedere că reclamanta fusese eliberată la 22 iunie 2002 și că poliția nu mai putuse să o aresteze și să o reîncarcereze. Aceasta a hotărât, de asemenea, că mandatul de arestare inițial nu mai îndeplinea condițiile legale, întrucât prelungirea acestuia nu era posibilă, dar că acest lucru nu afecta validitatea mandatului de arestare, acesta nefiind niciodată anulat.

Reclamanta nu a mai fost niciodată încarcerată.

Condițiile de detenție ale reclamantei

Reclamanta a fost arestată la sediul Poliției Oradea din 24 mai până în 22 iunie 2002. Aceasta descrie condițiile detenției sale în felul următor:

Reclamanta avea dreptul la un duș pe săptămână, sâmbăta, de 10-15 minute. Celula trebuia să fie deparazitată de mai multe ori, aceasta având un singur WC, deși existau persoane infectate cu sifilis.

În perioada încarcerării sale, reclamanta a fost transferată timp de două zile la București, pentru procedurile plângerilor împotriva măsurilor privative de libertate. Aceasta a fost reținută în această perioadă la sediul Poliției București. În cursul călătoriei spre București, aceasta a fost nevoită să ia masa cu o singură mână din cauza refuzului ofițerilor de poliție de a-i scoate de tot cătușele, care au rămas atașate de cealaltă mână. Aceasta susține că la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, a fost chiar închisă într-un WC timp de două ore, timp în care au fost îndeplinite formalitățile.

În timpul ședințelor cu privire la prelungirea arestării sale preventive și până la eliberarea sa, reclamanta a fost adusă în sala de judecată cu cătușe și a fost așezată în boxa acuzaților. Cătușele au fost scoase, la cererea judecătorilor, la începutul ședințelor și au fost repuse la sfârșitul acestora.

Guvernul susține că celula în care reclamanta a fost închisă avea o suprafață de 15,75 m², în ea se aflau șase paturi, era curată și dispunea de o toaletă și de apă curentă. În perioada de detenție a reclamantei, în celulă au fost închise șase persoane, cu excepția unui interval de trei zile și 16 ore, când a fost o persoană în plus față de numărul de paturi disponibile. Acesta afirmă că nu este în măsură să precizeze dacă toaletele erau sau nu separate de restul celulei. Acesta mai adaugă de asemenea, că reclamanta a avut posibilitatea de a face duș după bunul plac.

Cu privire la condițiile de transport, Guvernul susține că reclamantei i-au fost scoase cătușele în timpul meselor, precum și în timpul majorității transporturilor sale.

În perioada arestului, reclamanta a făcut o cerere pentru a primi zilnic pachete cu mâncare și lenjerie. Conducerea închisorii a acceptat ca aceasta să primească pachete conform regulamentului penitenciarului, și anume o dată la două săptămâni.

Din fișele întocmite de conducerea penitenciarului reiese că la 28 mai 2002 și la 4 iunie 2002 reclamanta a semnat pentru primirea unor pachete. Din cele două procese-verbale de percheziție corporală din 5 și 20 iunie 2002, reiese, de asemenea, că reclamanta dispunea de obiecte personale în celulă și în sediul închisorii.

Prin decizia din 17 iunie 2002, procurorul a constatat că dispozițiile legale privind dreptul părții în cauză de a primi pachete fuseseră respectate și că aceasta a primit, de altfel, mai multe pachete decât prevede regulamentul.

Vizite la domiciliu în vederea arestării și reîncarcerării reclamantei

În urma deciziei din 11 iulie 2002 a Curții Supreme de Justiție, care dispunea prelungirea arestării preventive a reclamantei în timp ce aceasta se afla deja în libertate (supra, pct. 15), procurorul, însoțit de membri ai Inspectoratului Județean de Poliție Oradea au pătruns în casa reclamantei pentru a o aresta în vederea reîncarcerării sale. În cursul vizitelor repetate din 12 și 13 iulie 2002, procurorul i-a interogat pe copiii acesteia, minori, la vremea aceea în vârstă de 13, respectiv 11 ani, cu privire la locul în care se afla mama lor. La 26 august 2002 agenții de poliție au percheziționat casa reclamantei în prezența copiilor săi minori și au plecat fără să o găsească.

Toate aceste vizite sunt atestate prin procesele-verbale întocmite de agenții de poliție.

Reținerea pașaportului și interdicția de a părăsi țara

La 15 iulie 2002, secția de cercetări penale a poliției judiciare a emis un mandat de urmărire națională pe numele reclamantei în vederea reîncarcerării acesteia. Poliția a dispus, de asemenea, reținerea reclamantei la frontieră.

În baza mandatului de arestare din 24 mai 2002, care dispunea arestarea reclamantei și a prelungirilor ulterioare ale arestării preventive, la 23 august 2002, Biroul Național Interpol a dispus urmărirea internațională a reclamantei.

La 28 septembrie 2002, în urma deciziei Curții Supreme de Justiție din 11 septembrie 2002, care stabilise că prelungirea arestării sale preventive a rămas fără obiect (supra, pct. 18), reclamanta s-a prezentat în fața Curții de Apel Oradea, în calitate de inculpat în procesul penal. După această dată, reclamanta s-a prezentat periodic în fața instanței care judeca cauza.

La 30 aprilie 2003, în timp ce reclamanta încerca să treacă frontiera spre Ungaria, Poliția de Frontieră Borș-Bihor nu a lăsat-o să părăsească teritoriul țării. Acesteia nu i-a fost acordată permisiunea de a părăsi țara, iar pașaportul acesteia a fost reținut în temeiul Legii nr. 216/1998 și a OUG nr. 86 din 14 iunie 2001.

La 5 mai 2003, avocatul acesteia a cerut informații de la Serviciul de evidență a persoanelor al Județului Bihor. Reclamanta susține că a formulat o plângere împotriva măsurii de reținere a pașaportului, fără a primi răspuns.

La 11 iulie 2003, poliția a chemat-o pe reclamantă la sediul său pentru a-i restitui pașaportul. A doua zi, reclamanta a plecat în Ungaria.

Campania de presă

O campanie mediatică a avut loc cu privire la arestarea și punerea sub acuzație a reclamantei pentru luare de mită. Mai multe ziare au publicat fotografia acesteia, încătușată și însoțită de doi polițiști, în momentul arestării sale. Aceste fotografii au apărut de la începutul lunii iunie 2002 și au fost folosite la fiecare apariție a unui articol de presă ce făcea referire la ea, timp de aproximativ un an. O fotografie asemănătoare, făcută pe holurile Curții Supreme cu ocazia unei ședințe cu privire la prelungirea arestării preventive, a fost publicată în toate ziarele.

Reclamanta susține că un canal local de televiziune a filmat, în august 2002, interiorul casei sale, deși nici ea și nici soțul acesteia nu erau de față, doar copiii minori ai acestora fiind prezenți. Înregistrarea a fost difuzată pe mai multe canale locale și naționale de televiziune.

Procedura penală împotriva reclamantei

La 26 iulie 2002, în temeiul art. 91 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, ministrul justiției a emis un aviz de trimitere în judecată a reclamantei. Avizul conținea următoarea afirmație:

Prin rechizitoriul din 28 octombrie 2002, Parchetul Național Anticorupție a trimis-o pe reclamantă în judecată în fața Curții de Apel Oradea pentru luare de mită.

Reclamanta a făcut prima declarație în calitate de inculpat la 28 iunie 2002, dată la care procurorul a informat-o, de asemenea, de acuzațiile aduse împotriva sa. La 25 octombrie 2002 dosarul de urmărire penală a fost prezentat reclamantei.

La 21 martie 2003, Curtea Supremă de Justiție, la cererea parchetului, a dispus strămutarea cauzei. Curtea de Apel Brașov a fost desemnată cu judecarea cauzei. În cadrul ședințelor, reclamanta a susținut că probele folosite împotriva sa erau fără valoare, în special înregistrarea telefonică a conversației cu expertul H.C. și înregistrarea audio a conversației lor în apartamentul lui B.F. Excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamantă a fost respinsă.

Prin hotărârea din 7 februarie 2005, Curtea de Apel Brașov a dispus achitarea reclamantei, după ce a respins probele ilegale, pe motiv că înregistrările nu fuseseră autorizate în mod legal. În urma apelului reclamantei, prin hotărârea definitivă din 7 iulie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a schimbat temeiul achitării și a hotărât că faptele nu existau. Această hotărâre a fost redactată la 15 septembrie 2005.

În urma demersurilor făcute pe lângă grefa acestei instanțe, la 19 ianuarie 2006, reclamanta a luat cunoștință de motivarea acestei hotărâri.

Acțiuni vizând obținerea de informații cu privire la interceptările telefonice

La 23 iunie 2005, reclamanta a introdus o acțiune în contencios administrativ împotriva Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, cu scopul de a obliga această instituție să îi comunice numerele de telefon interceptate, numerele dosarelor care se află la baza interceptărilor, precum și durata acestora. Reclamanta a solicitat de asemenea suma de 1 500 000 000 ROL cu titlu de prejudiciu moral.

Prin hotărârea din 29 septembrie 2005, Tribunalul Bihor a admis parțial acțiunea reclamantei și a hotărât ca parchetul să îi comunice informațiile solicitate, cu excepția numerelor dosarelor, pe motiv că această informație îi fusese deja comunicată. Instanța a respins capătul de cerere referitor la prejudiciul moral ca nefondat.

În urma recursului reclamantei, prin hotărârea definitivă din 12 ianuarie 2006, Curtea de Apel Oradea a hotărât ca parchetul să îi comunice, de asemenea, numele persoanelor care au autorizat interceptările telefonice și numele dosarelor aferente. Cu privire la prejudiciul moral solicitat, curtea a considerat că, în mod contrar celor susținute de reclamantă, prejudiciul moral nu putea fi prezumat, prin urmare aceasta a respins cererea ca nefondată din lipsă de probe.

La 16 februarie 2006, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea i-a comunicat reclamantei că acele convorbiri ale sale au făcut obiectul interceptărilor din 1999 până în 2003, în dosarul penal constituit în urma unei plângeri depuse în 1998 de către P.M.R. și din 24 iulie 2002 până în 22 august 2002, precum și din 22 august 2002 până în 20 septembrie 2002, în dosarul penal încheiat prin hotărârea definitivă de achitare din 7 iulie 2005 a Înaltei Curți (supra, pct. 39-43).

Acțiunea în despăgubiri în temeiul art. 504-507 C. proc. pen.

La 26 octombrie 2005, reclamanta a introdus o acțiune civilă împotriva Ministerului Finanțelor Publice. Aceasta a solicitat zece milioane de euro pentru ilegalitatea arestării sale, precum și alte sume pentru onorariul avocatului, cheltuieli de transport și medicamente.

Prin hotărârea din 29 noiembrie 2007, Tribunalul Timiș a admis parțial acțiunea reclamantei și i-a acordat 10 000 EUR pentru prejudiciul moral și 4 281,01 RON pentru prejudiciul material. Paragrafele relevante din hotărâre sunt redactate după cum urmează:

Prin decizia din 22 mai 2009, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamantei și a majorat suma atribuită cu titlu de prejudiciu moral la 20 000 EUR. Pasajele relevante privind motivele acestei hotărâri prevăd următoarele:

Recursul formulat de reclamantă împotriva hotărârii Curții de Apel Timișoara a fost respins prin decizia definitivă din 11 noiembrie 2010 a ICCJ, care a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate în apel.

La 22 iunie 2011, reclamanta a încasat în lei românești suma care i-a fost acordată cu titlu de reparație.

În 2011, reclamanta a sesizat instanțele interne cu o acțiune pentru plata acestor sume reactualizate în conformitate cu rata inflației dintre data hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Timișoara și data plății efective. Prin sentința din 7 iulie 2011, Judecătoria Oradea a dat câștig de cauză acțiunii sale. Prin hotărârea definitivă din 26 ianuarie 2012, în urma apelului Ministerului Finanțelor Publice, Tribunalul Bihor a hotărât că acțiunea este admisibilă în măsura în care o asemenea obligație nu fusese prevăzută prin hotărârea definitivă din 11 noiembrie 2010. Cu privire la fond, acesta a admis acțiunea doar cu privire la suma de 4 281,01 RON, având în vedere că suma de 20 000 de euro a făcut obiectul unei conversii în lei la rata de schimb de la momentul plății, care fusese de altfel mai favorabilă părții în cauză decât cea existentă la data hotărârii pronunțate în apel.

Acțiunea în restituirea remunerației datorate

La 11 iulie 2005, reclamanta și-a reluat funcția. La 14 octombrie 2005, aceasta a încasat suma de 925 010 000 ROL, reprezentând remunerații neîncasate.

La 28 octombrie 2005, reclamanta a acționat în justiție Ministerul Justiției și Tribunalul Bihor și a solicitat plata remunerațiilor, de la 24 mai 2002 până la 11 iulie 2005, actualizarea acestora în conformitate cu rata inflației, precum și plata dobânzilor aferente.

Prin hotărârea din 3 iulie 2006, Tribunalul Bihor a admis parțial acțiunea sa și a dispus plata a 19 551 633 ROL cu titlu de diferențe salariale, actualizate în conformitate cu rata inflației, începând cu 28 octombrie 2005, data la care a fost sesizată instanța. Ministerul Justiției a fost, de asemenea, obligat la plata dobânzilor începând cu 11 iulie 2005, dată la care reclamanta și-a reluat funcția și a 151 484 452 ROL cu titlu de prejudiciu cauzat prin devalorizarea monedei în perioada dintre 24 mai 2002 și 14 octombrie 2005.

Reclamanta a formulat recurs.

Prin decizia definitivă din 2 noiembrie 2006, Curtea de Apel Oradea a admis parțial recursul reclamantei și a dispus ca suma de 151 484 452 ROL să fie de asemenea actualizată în conformitate cu rata inflației.

Aceste sume au fost plătite integral reclamantei în aprilie 2007.

Plângeri penale împotriva procurorilor

În 2005, reclamanta a depus două plângeri penale în fața autorităților interne împotriva procurorilor care au condus ancheta în cauza sa, împotriva magistraților ICCJ și a Curții de Apel Oradea, care dispusese arestarea sa preventivă, împotriva ofițerilor de poliție de la Poliția Oradea și împotriva ministrului justiției din momentul faptelor, solicitând condamnarea lor pentru violarea secretului corespondenței, abuz în serviciu și violare de domiciliu. Aceste plângeri au fost conexate. La 7 octombrie 2009 reclamanta a trimis o declarație Parchetului de pe lângă ICCJ, prin care a înștiințat că se constituie parte civilă în aceste proceduri și a solicitat suma de un milion de euro. În 2010, au fost pronunțate ordonanțe de neîncepere a urmăririi penale față de cei în cauză.

La 3 octombrie 2007, reclamanta a depus o plângere la Parchetul de pe lângă ICCJ împotriva procurorului M.I. și a „altor persoane din cadrul Poliției Bihor și din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române”, pentru comiterea infracțiunii de supunere la rele tratamente, în perioada din 24 mai până în 22 iunie 2002. Aceasta s-a mai plâns, printre altele, de condiții precare de detenție și de transport. În cauză au fost pronunțate ordonanțe de neîncepere a urmăririi penale: față de M.I., pe motiv că faptele invocate nu existau, și față de agenții din cadrul Poliției Oradea, deoarece intervenise prescripția răspunderii penale. Cu privire la agenții din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române procedura este încă pendinte în fața instanțelor din București.

Dreptul intern relevant

Dreptul și jurisprudența interne relevante privind arestarea preventivă la momentul faptelor sunt descrise în cauzele

Articolul relevant din Codul de procedură penală privind redactarea hotărârilor este formulat după cum urmează:

Legea nr. 304/2004 – care a abrogat Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească –, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că judecătorii nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați preventiv decât cu încuviințarea secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii.

Dreptul și practica interne relevante privind repararea prejudiciului suferit în urma unei arestări ilegale sunt menționate în cauza

Prevederile relevante în materie, așa cum erau redactate la vremea faptelor, înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, precum și după această modificare, sunt descrise în hotărârea

Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, prevedea la vremea faptelor, că persoanele arestate preventiv puteau să primească pachete și puteau să trimită și să primească corespondență cu aprobarea organelor de urmărire penală (art. 40).

Dispozițiile relevante ale Ordonanței Guvernului nr. 65/1997, privind regimul pașapoartelor, completată prin Legea nr. 216/1998, sunt redactate după cum urmează:

Ordonanța a fost abrogată prin Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Din acel moment, singurele restricții posibile sunt acelea prevăzute de Codul de procedură penală, și anume interdicția de a părăsi țara, dispusă de parchet sau de instanță. Din momentul în care o asemenea decizie a fost luată de parchet, partea în cauză are posibilitatea de a o contesta în fața instanței.

Rapoartele internaționale relevante

Prin raportul din 2 aprilie 2004 întocmit în urma vizitelor realizate în 2002 și în 2003 în diferite aresturi ale secțiilor de poliție din România, Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante („CPT”), în baza constatărilor făcute, a precizat următoarele:

[...] CPT recomandă remedierea neregulilor observate privind iluminarea și aerisirea celulelor în locurile vizitate [...].

Situația actuală, în care numeroase persoane reținute în aresturile secțiilor de poliție sunt obligate să împartă un pat, este inacceptabilă. CPT face apel la autoritățile române pentru ca acestea să se conformeze cu recomandarea sa mai veche, potrivit căreia fiecare deținut trebuie să beneficieze de propriul său pat. De asemenea, în mai multe dintre sediile vizitate, delegația a constatat că saltelele și păturile erau murdare, iar lenjeria era respingătoare. Trebuie revăzute dispozițiile practice pentru ca lenjeria să fie spălată sau curățată la intervale adecvate.

Art. 4 și 5 din Instrucțiunile 901/1999 prevăd că în locurile în care stau deținuții trebuie să fie condiții de igienă potrivite și trebuie ca acestea să fie dotate cu instalații sanitare, art. 24 și 42 adăugând că persoanele deținute trebuie să beneficieze de prosoape și să aibă posibilitatea de a face un duș sau o baie pe săptămână.

În raportul adresat Guvernului României cu privire la vizita efectuată în România de către Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante, din 8 aprilie până în 19 iunie 2006, acesta descrie condițiile din arestul secțiilor de poliție vizitate, inclusiv arestul Poliției Oradea, în felul următor:

În ceea ce privește condițiile materiale, trebuie menționat de la început că, reglementarea în vigoare nu impune decât un minim de 6 m³ (metri cubi) de spațiu vital pe deținut în celule (ceea ce înseamnă 2 m² de spațiu vital pentru fiecare). Conform avizului CPT această normă nu este suficientă, deținuții ar trebui să beneficieze de minim 4 m² de spațiu vital în celulele colective [...].

Invocând art. 3 din convenție, reclamanta se plânge de condiții precare de detenție în arestul Poliției Oradea și de condiții precare de transport, precum și de umilința pe care a suportat-o în fața foștilor colegi, prezentându-se cu cătușele puse înainte și după ședințe.

Invocând art. 5 § 1 c), art. 5 § 3, art. 5 § 4 și art. 5 § 5 din convenție, aceasta se plânge de faptul că a fost arestată fără să existe motive plauzibile de a o suspecta că a comis o infracțiune, că nu a fost adusă de îndată în fața unui judecător, că ședința din 22 iunie 2002 de la Curtea de Apel Oradea nu a avut un caracter public, că întâlnirile cu apărătorul său au fost limitate și că nu a primit despăgubiri pentru arestarea sa ilegală.

Invocând art. 6 din convenție, reclamanta se plânge de durata procedurii, care s-a încheiat prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție din 7 iulie 2005.

Prin două scrisori din 24 septembrie 2003 și 18 octombrie 2004, aceasta precizează că avizul ministrului justiției favorabil trimiterii în judecată reprezenta o afirmare a vinovăției sale, înainte ca instanțele să se fi pronunțat asupra acuzațiilor aduse împotriva sa. În acest sens, invocă art. 6 § 2 din convenție.

Invocând art. 8 din convenție, reclamanta se plânge:

Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4, reclamanta se plânge că libertatea, siguranța și demnitatea sa i-au fost încălcate prin interdicția de a părăsi țara cu care s-a confruntat, având în vedere că nici un mandat nu fusese eliberat pe numele său în acest sens, nici de procuror, nici de instanță.

Prin scrisoarea din 21 decembrie 2006, invocând în esență art. 6 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, reclamanta se plânge că încă nu a primit sumele datorate cu titlu de inflație, acordate prin hotărârea din 2 noiembrie 2006.

La 12 octombrie 2009 și la 27 septembrie 2010, reclamanta a trimis Curții formulare noi de cerere, în care se plânge de încălcarea art. 6 și art. 13 din convenție pentru soluționarea plângerilor sale penale împotriva terților. Aceasta a denunțat ulterior durata plângerilor penale formulate în 2005. Invocând art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d), aceasta se mai plânge de faptul că recursul privind plângerea penală împotriva soluționării actelor procurorilor a fost declarat inadmisibil.

Prin scrisoarea din 7 februarie 2011, reclamanta se plânge de rezultatul procedurii pe care a inițiat-o în temeiul art. 504-507 C. proc. pen. și de lipsa motivării hotărârii definitive din 11 noiembrie 2010.

Prin scrisoarea din 11 februarie 2011, aceasta a denunțat o încălcare a art. 6 din convenție, din cauza refuzului instanțelor interne de a dispune reactualizarea sumelor primite cu titlu de prejudiciu material.

La 14 aprilie 2011, invocând art. 6 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, partea interesată s-a plâns că suma de 20 000 EUR plătită la 6 aprilie 2011 nu a fost actualizată în funcție de inflația dintre data hotărârii pronunțate în apel și data plății efective

La 12 octombrie 2011, invocând art. 6 și art. 13 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, aceasta s-a plâns de neexecutarea hotărârii din 7 iulie 2011 a Judecătoriei Oradea.

Invocând art. 3 din convenție, reclamanta se plânge de condițiile precare de detenție pe care le-a suportat în arestul Poliției Oradea, de condițiile precare de transport de la Oradea la București, precum și de faptul că a fost prezentată în public cu cătușe.

Art. 3 din convenție este redactat după cum urmează:

Cu privire la excepția Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne

Guvernul consideră că reclamanta ar fi putut să sesizeze instanțele cu o acțiune în despăgubire, în temeiul dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.) sau să formuleze o plângere penală împotriva persoanelor răspunzătoare pentru supunere la rele tratamente sau tortură (art. 267 și art. 2671 C. pen.). În speță, plângerea sa penală pentru supunere la rele tratamente a fost introdusă după prescripția acțiunii penale (supra, pct. 62).

În replică, reclamanta susține că aceste căi de atac indicate de Guvern nu erau efective.

În ceea ce privește condițiile de detenție, Curtea reamintește că a hotărât deja, în cauze recente privind un capăt de cerere similar și îndreptate împotriva României, că având în vedere particularitatea acestui capăt de cerere, acțiunile indicate de Guvern nu reprezintă căi de atac efective care trebuie epuizate de către reclamanți [

Cu privire la folosirea cătușelor în public, Curtea a considerat, de asemenea, că dreptul intern nu oferea la momentul faptelor nicio cale de atac efectivă care să poată repara un asemenea capăt de cerere (

Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se respingă excepția Guvernului.

Cu privire la temeinicia capetelor de cerere

Făcând trimitere la faptele relevante, Guvernul consideră că respectivele condiții de detenție suportate de reclamantă nu atingeau pragul de gravitate minimă impus la art. 3 din convenție. Cu privire la condițiile de transport, acesta neagă pretinsele rele tratamente invocate de partea în cauză și arată că aceasta nu le-a justificat. Guvernul precizează, de asemenea, că purtarea cătușelor în timpul transportului deținuților era o obligație legală în temeiul instrucțiunilor Ministerului Internelor, justificată mai ales de riscul ca reclamanta să fugă și de faptul că vehiculul nu era dotat cu un sistem de siguranță adecvat.

Reclamanta consideră că respectivele condiții de detenție din arestul Poliției Oradea, în special dimensiunea celulei, lipsa igienei și suprapopularea din celulă, constituie un tratament care contravine art. 3 din convenție. Aceasta susține că în timpul călătoriei de la Oradea la București, cătușele nu i-au fost scoase decât pentru a merge la toaletă.

Curtea apreciază, în lumina ansamblului argumentelor părților, că aceste capete de cerere pun serioase probleme în fapt și în drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, ci necesită o examinare pe fond; prin urmare acest capăt de cerere nu ar putea deci fi declarat în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Guvernul susține că măsura a fost necesară din cauză că exista riscul ca reclamanta să fugă, risc confirmat mai târziu prin tentativele sale de a se sustrage urmăririlor penale. Acesta adaugă că purtarea cătușelor nu avea drept scop umilirea sa în fața foștilor colegi, ci viza împiedicarea oricărei tentative de evadare.

În replică, reclamanta susține că purtarea cătușelor, în special în timpul înfățișărilor în fața instanței, a umilit-o în fața subalternilor săi și a foștilor săi colegi. Cu toate că i-au fost scoase cătușele în timpul ședințelor, în urma dispoziției magistraților, acestea au fost repuse imediat după ședințe. Or, ținând cont de lipsa pericolului, acest mod de imobilizare a fost abuziv și disproporționat.

Curtea reamintește că, pentru a intra sub incidența art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate [

Pentru a analiza consecințele tratamentului pretins de reclamantă, Curtea trebuie să stabilească în special contextul în care a fost aplicat și efectele pe care le-ar fi putut avea asupra acesteia.

Cu privire la contextul aplicării acestei măsuri, Curtea amintește că purtarea cătușelor nu ridică probleme în sensul art. 3 din convenție atunci când are legătură cu o arestare sau o detenție legală și nu implică folosirea forței, nici expunerea în public, dincolo de ceea ce este considerat în mod rezonabil ca fiind necesar în circumstanțele speței. În această privință, este necesar să se stabilească dacă trebuie luat în considerare faptul că persoana în cauză va opune rezistență arestării sau va încerca să fugă, să rănească sau să provoace prejudiciu sau să elimine probe [

Din datele pe care le are Curtea la dispoziție, punerea cătușelor reclamantei nu era, în speță, o măsură cerută de comportamentul său. În fapt, reclamanta era judecător și nu era suspectată de o infracțiune violentă. Nu exista nicio dovadă a agresivității sale, nici că ar fi încercat să fugă în timpul primei etape a procedurii.

Totuși, Curtea observă că reclamanta nu a purtat cătușe în timpul ședințelor în fața instanței (

Cu privire la impactul acestei măsuri asupra reclamantei, Curtea observă că pe lângă acuzațiile acesteia, persoana în cauză nu a prezentat Curții nici o opinie medicală a unui expert, nici un alt document medical care să poată stabili că aceasta a suferit tulburări psihice sau că a existat o legătură de cauzalitate între aceste tulburări și tratamentul pe care l-a suportat [

Curtea nu consideră că s-a stabilit că tratamentul în cauză i-ar fi provocat reclamantei suferințe dincolo de stres și de tensiune psihică inerente oricărei măsuri de siguranță, chiar fără violență sau abuz de putere. Prin urmare, aceasta nu poate considera că tratamentul denunțat a atins minimul de gravitate cerut de art. 3 din convenție. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din convenție.

Invocând art. 5 § 1 lit. c), art. 5 § 3, art. 5 § 4, art. 5 § 5 din convenție, reclamanta se plânge că a fost arestată fără un motiv plauzibil de a o suspecta că a săvârșit infracțiunea invocată, că nu a fost adusă imediat în fața unui judecător, că nu a beneficiat de o cale de atac în fața instanțelor interne și că nu a primit despăgubiri pentru arestarea sa ilegală. În temeiul art. 8 din convenție, aceasta se plânge de faptul că fotografia sa, în care apare cu cătușe, a apărut în mai multe ziare.

Art. 5 § 1 lit. c), art. 5 § 3, art. 5 § 4 și art. 5 § 5 din convenție sunt redactate după cum urmează, în părțile relevante:

Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1.lit c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală.”

Orice persoană, victimă unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații.”

Art. 8 din convenție este redactat după cum urmează:

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Guvernul arată, în observațiile sale privind capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 5 din convenție, că, în urma acțiunii în răspundere angajată de reclamantă împotriva statului, aceasta a obținut o reparație pentru arestarea sa ilegală. Invocă, de asemenea, în mod expres în fața Curții, excepția întemeiată pe absența calității de victimă a reclamantei pentru capătul de cerere întemeiat pe art. 8 menționat anterior, susținând că, în cadrul aceleiași proceduri, instanțele interne au recunoscut și au luat în considerare atingerile aduse vieții private a reclamantei prin publicitatea făcută cauzei sale, în momentul stabilirii sumei aferente prejudiciului moral. Guvernul adaugă că suma acordată cu titlu de prejudiciu moral este în concordanță cu jurisprudența Curții în materie.

Reclamanta consideră că suma acordată în urma acțiunii în despăgubire nu acoperă în totalitate prejudiciul suferit, în măsura în care instanțele interne nu au luat în considerare totalitatea suferințelor cauzate de procedura abuzivă inițiată împotriva sa. Aceasta susține că, în cauze asemănătoare, instanțele interne au acordat sume mult mai ridicate. Aceasta subliniază că suma plătită cu titlu de prejudiciu moral nu i-a fost actualizată cu rata inflației.

Curtea reamintește, în primul rând, că autoritățile naționale sunt cele care trebuie să remedieze o pretinsă încălcare a convenției. Conform jurisprudenței constante a acesteia, pentru ca un reclamant să poată să susțină că este victima unei încălcări, nu ajunge ca acesta să aibă calitatea de victimă la momentul introducerii cererii, ci trebuie ca această calitate să persiste în cursul procedurii în fața Curții [

În cauza de față, Curtea observă că, în hotărârea din 29 noiembrie 2007 și în cea din 22 mai 2009, Tribunalul Timiș, respectiv Curtea de Apel Timișoara, au constatat că arestarea reclamantei a fost ilegală. Curtea de Apel Timișoara a observat, de asemenea, în hotărârea sa că partea în cauză a fost supusă oprobriului public prin mediatizarea cauzei sale în presă și în emisiunile televizate. De asemenea, pentru a stabili suma care trebuie acordată cu titlu de prejudiciu moral, instanțele interne au luat în considerare jurisprudența Curții în materie de privare ilegală de libertate și au făcut referință în mod explicit la atingerea adusă onoarei reclamantei.

Curtea este mulțumită de motivarea deciziilor pronunțate de instanțele interne, și fără a da dovadă de un formalism excesiv, aceasta consideră că termenii utilizați în hotărârile instanțelor interne, pot fi considerate o recunoaștere, cel puțin în esență, a încălcării art. 5 și art. 8 din convenție (

Cu privire la caracterul suficient al reparației oferite de instanțele interne [

Reiese că persoana în cauză nu mai este victima pretinselor încălcări. Prin urmare, capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 lit. c), art. 5 § 3, art. 5 § 4, art. 5 § 5 din convenție sunt incompatibile

Având în vedere constatările stabilite supra la pct. 112 și 113, Curtea consideră că reclamanta a beneficiat în fața instanțelor interne de o cale de atac care i-a permis o reparație adecvată arestării sale ilegale. Prin urmare, capătul de cerere al reclamantei, întemeiat pe art. 5 § 5 din convenție, este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din convenție.

Cu privire la durata procedurii penale

Reclamanta se plânge de durata procedurii penale inițiate împotriva acesteia, care s-a încheiat prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție din 7 iulie 2005. Aceasta consideră că durata nu este rezonabilă în sensul art. 6 § 1 din convenție, care este redactată, în partea sa relevantă, după cum urmează:

Guvernul consideră că procedura în cauză a început la 24 mai 2002, odată cu arestarea părții în cauză, și s-a încheiat prin hotărârea definitivă din 7 iulie 2005 a ICCJ. Acesta precizează că perioada ulterioară pronunțării hotărârii definitive, și anume perioada necesară redactării sale, nu ar trebui să fie luată în considerare ca făcând parte din durata procedurii. Acesta subliniază în continuare că, ținând cont de complexitatea cauzei și de comportamentul reclamantei, care s-a sustras urmăririi penale, durata procedurii de aproximativ trei ani și trei luni nu este nerezonabilă.

Reclamanta susține în special că procesul a durat prea mult în primă instanță și că durata așteptării motivării hotărârii pronunțate de ICCJ a fost excesivă.

Curtea observă că, în materie penală, „durata rezonabilă” conform art. 6 § 1 începe din momentul în care o persoană este „învinuită”; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării instanței de judecată, în special cea a arestării, a inculpării și a deschiderii anchetei preliminare (

Aplicând aceste principii faptelor speței, Curtea observă că procedura penală împotriva reclamantei a început la 23 mai 2002, atunci când aceasta a fost reținută.

Cu privire la

Procedura penală a durat așadar, în speță, trei ani și aproximativ două luni pentru două grade de jurisdicție.

Curtea reamintește că se analizează caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente [

Cu privire la dreptul la prezumția de nevinovăție

Prin scrisoarea sa din 24 septembrie 2003, reclamanta susține că afirmația privind vinovăția sa, făcută de ministrul justiției în avizul favorabil pentru trimiterea sa în judecată, redactat la 26 iulie 2003, aduce atingere dreptului său la prezumția de nevinovăție garantat la art. 6 § 2 din convenție, redactat după cum urmează:

Guvernul consideră că acest capăt de cerere este tardiv. Acesta susține că avizul contestat a fost întocmit la 26 iulie 2002 și că partea în cauză a luat cunoștință de existența acestuia mai târziu, la 25 octombrie 2002, când i-a fost prezentat materialul de urmărire penală. Acesta mai observă că avizul ministrului justiției nu este un document public, ci un act procesual prealabil trimiterii în judecată a unui magistrat.

Reclamanta susține că nu a luat cunoștință de existența acestui aviz decât cu câteva zile înainte de a sesiza Curtea cu privire la acel capăt de cerere. Aceasta consideră că, astfel, conținutul avizului în cauză viza să încurajeze judecătorii să creadă în vinovăția sa și să anticipeze rezultatul cauzei.

Chiar dacă reclamanta ar fi sesizat Curtea cu privire la acest capăt de cerere în termenul de șase luni de la data la care a luat cunoștință de conținutul avizului în litigiu, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat din următoarele motive. De fapt, principiul prezumției de nevinovăție consacrat la paragraful 2 al art. 6 cere ca nici un reprezentant al statului sau al unei autorități publice să nu declare că o persoană este vinovată de o infracțiune înainte ca vinovăția acesteia să fie stabilită de o „instanță” (

În speță, în avizul contestat al ministrului justiției este specificat că „[...] în urma examinării materialelor de urmărire penală efectuate [...], rezultă că au fost administrate dovezi în baza cărora se poate admite că Pop-Blaga Elena a comis infracțiunea pentru care este cerut avizul de trimitere în judecată [...].” Acesta constata, de asemenea, că au fost reținute suficiente indicii pentru a justifica trimiterea în judecată a reclamantei. În opinia Curții, avizul în litigiu descria mai degrabă „o stare de suspiciune”, care solicita trimiterea în judecată a reclamantei și nu includea o constatare a vinovăției (

Mai mult, trebuie luat în considerare contextul specific în care acești termeni au fost folosiți. Conform dreptului intern, un magistrat nu putea fi trimis în judecată fără avizul prealabil al ministrului justiției. Astfel, avizul în cauză nu urmărea să declarare vinovăția reclamantei, ci să permită trimiterea acesteia în judecată. Într-adevăr, ceea ce contează în înțelesul art. 6 § 2 din convenție este sensul real al declarațiilor respective și nu forma lor textuală (

În aceste condiții, Curtea consideră că, deși ministrul justiției nu a folosit termenii în litigiu din aviz cu precauție, în circumstanțele specifice cauzei, aceștia nu erau de natură să determine publicul să creadă în vinovăția reclamantei sau să determine instanțele competente să prejudece aprecierea faptelor (

Invocând art. 6 § 1 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, reclamanta se plânge de neexecutarea hotărârii din 2 noiembrie 2006 a Curții de Apel Oradea.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție este redactat după cum urmează:

Guvernul susține că reclamanta nu se mai poate considera „victimă” a încălcării drepturilor sale care decurg din convenție, din moment ce hotărârea din 2 noiembrie 2006 a fost executată în totalitate într-o perioadă rezonabilă, adică la 5 aprilie 2007.

Reclamanta se consideră victimă a unei atingeri aduse dreptului său de acces la o instanță și a dreptului la respectarea bunurilor, în măsura în care hotărârea citată anterior a fost executată cu întârziere. Aceasta subliniază că hotărârea a fost executată la 10 aprilie 2007, și consideră că această întârziere de cinci luni este imputabilă exclusiv autorităților naționale.

Curtea observă că respectivul capăt de cerere al reclamantei, așa cum e precizat în observațiile sale formulate ca răspuns la observațiile Guvernului, se referă la executarea cu întârziere a hotărârii definitive din 2 noiembrie 2006 a Curții de Apel Oradea. Or, chiar dacă părțile nu sunt de acord cu privire la data executării hotărârii, nu este mai puțin adevărat că aceasta a fost executată cu o întârziere de aproximativ cinci luni. Totuși, conform jurisprudenței Curții în materie de executare a unei hotărâri definitive pronunțate împotriva autorităților publice, [

Invocând art. 8 citat anterior, reclamanta se plânge de faptul că nu a putut să primească pachete în închisoare, de interceptarea conversațiilor sale telefonice și de o atingere adusă dreptului la respectarea vieții sale de familie, din cauza vizitelor efectuate de autorități la domiciliul acesteia cu scopul de a o încarcera. La 23 iulie 2003, aceasta s-a plâns de difuzarea imaginilor televizate filmate la domiciliul său. La 24 septembrie 2003, reclamanta a denunțat abuzul comis asupra copiilor săi minori cu ocazia interogatoriului efectuat în timpul vizitelor polițiștilor la domiciliul acesteia la 12 și 13 iulie 2002, și s-a plâns de suferința cauzată astfel familiei sale.

Cu privire la dreptul de a primi pachete în închisoare

Guvernul observă că, în timpul detenției, reclamantei i-a fost permis să primească pachete. Astfel, în timpul detenției sale de o lună aceasta a primit trei pachete și i s-a permis să intre în închisoare cu obiecte personale.

Reclamanta se plânge că a fost umilită prin faptul că polițiștii au refuzat să îi predea pachetele aduse de soțul său. Aceasta susține că a primit doar două pachete, la 31 mai și la 14 iunie 2002.

Curtea consideră că acest capăt de cerere aduce atingere dreptului la respectarea corespondenței sale [

Cu privire la interceptarea și înregistrarea conversațiilor reclamantei

Guvernul nu contestă faptul că a existat o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea vieții private în urma interceptărilor conversațiilor sale telefonice de către serviciile speciale. Acesta consideră, totuși, că această ingerință a fost prevăzută de lege, adică de art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, care oferea garanții suficiente împotriva arbitrarului. Acesta adaugă că acele înregistrări nu au contribuit la condamnarea părții în cauză.

Reclamanta denunță ilegalitatea interceptării conversațiilor sale în cele două dosare penale deschise împotriva sa și subliniază, de asemenea, refuzul instanțelor de a-i acorda daune morale pentru ilegalitatea ascultării conversațiilor telefonice.

Având în vedere ansamblul argumentelor părților, Curtea consideră că acest capăt de cerere ridică serioase probleme de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, ci necesită o examinare pe fond; rezultă că acest capăt de cerere nu poate fi declarat în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Cu privire la difuzarea imaginilor televizate ale domiciliului reclamantei

Guvernul contestă acest argument al reclamantei. Acesta subliniază că nu a fost adusă nicio dovadă a existenței reportajului pentru susținerea afirmațiilor sale, singurele documente furnizate de reclamată fiind articolele de presă. Acesta susține, de asemenea, că reclamanta nu a formulat nicio plângere împotriva autorităților, jurnaliștilor sau canalului de televiziune pretins răspunzătoare de faptele pretinse.

Reclamanta susține că domiciliul său a fost filmat și că imaginile au fost difuzate la televizor în lunile iulie și august când ea era obligată să se ascundă pentru a evita represiunea ilegală declanșată împotriva ei de către autorități. Aceasta consideră că o plângere împotriva posibililor autori nu ar fi fost eficientă, din moment ce presa o considera vinovată. Mai mult, aceasta nu cunoștea cu exactitate persoanele care intraseră în casa ei pentru a o filma, și adaugă că este posibil ca tocmai autoritățile să fi permis realizarea filmării.

Conform observațiilor părților, Curtea observă că nu a fost stabilit dacă jurnaliștii au intrat în casa reclamantei cu acordul poliției care efectua percheziția sau dacă au intrat cu acordul copiilor reclamantei.

Chiar dacă domiciliul reclamantei ar fi fost filmat cu acordul polițiștilor, Curtea reamintește că aceasta a constatat deja, cu privire la un capăt de cerere asemănător, că nicio acțiune nu era disponibilă părților în cauză în perioada faptelor pentru a obține repararea prejudiciului acestora (

În cazul în care jurnaliștii au intrat în casă fără ajutorul autorităților, reclamanta ar fi trebuit să introducă o acțiune civilă în fața instanțelor, pentru a obține reparația prejudiciilor suferite, aceasta fiind posibilă în temeiul dispozițiilor prevăzute de Codul civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 și art. 35 § 4 din convenție.

Cu privire la vizitele la domiciliu și interogatoriul copiilor

Guvernul subliniază că vizitele la domiciliu au fost efectuate pe baza unui mandat de arestare emis de un procuror în aplicarea unei hotărâri judecătorești. Acesta consideră că vizitele au fost necesare pentru a o căuta pe reclamantă, care se sustrăgea urmăririi penale. Cu privire la condițiile în care aceste vizite s-au desfășurat, acesta susține că copiii nu au fost interogați în calitate de martori. De altfel, acesta subliniază că reclamanta nu a furnizat o dovadă cu privire la pretinsele abuzuri comise de procurori și polițiști asupra copiilor.

Reclamanta informează că declarațiile verbale au fost culese de la copiii săi și au fost incluse într-un proces-verbal. Aceasta pretinde că procurorul a fost agresiv din punct de vedere fizic cu copilul său mai mare, fiind necesară intervenția unui vecin pentru a-l scoate pe copil din mâinile acestuia. Din cauza acestor interogatorii, copiii ar fi suferit un traumatism psihic.

Curtea subliniază că abia în scrisoarea din 24 septembrie 2003 reclamanta a adus precizări cu privire la modul în care copiii au fost interogați la 12 și 13 iulie 2002 de procurori. Chiar dacă reclamanta a avut atunci intenția să sesizeze Curtea în numele copiilor săi pentru tratamentele suferite (

În ceea ce privește atingerea adusă vieții de familie a reclamantei, din cauza vizitelor organelor de urmărire penală pentru încarcerarea acesteia, presupunând că aceste vizite pot constitui o ingerință, aceasta era prevăzută de lege, și anume legea bunei administrări a justiției, apărarea ordinii publice și prevenirea comiterii de infracțiuni. Cu privire la necesitatea acestei ingerințe, trebuie constatat că organele de urmărire penală aveau drept scop punerea în aplicare a mandatului de arestare preventivă emis pe numele reclamantei. În acest context, părea rezonabil ca organele abilitate cu asigurarea executării mandatului să se deplaseze de mai multe ori pe zi la domiciliul persoanei în cauză și să întrebe persoanele pe care le găseau acolo dacă știu unde se găsește aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din convenție.

Reclamanta pretinde o încălcare a dreptului său la libera circulație, din cauza interdicției de a părăsi țara la 30 aprilie 2003. Partea relevantă din art. 2 din Protocolul nr. 4 este redactată după cum urmează:

Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa.

Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne, susținând că reclamanta nu a contestat această măsură pe calea contenciosului administrativ, după cum era posibil în temeiul dispozițiilor clare ale OG nr. 65/1997.

Acesta subliniază în continuare că măsura contestată se referea la reținerea pașaportului reclamantei și nu la interdicția de a părăsi țara. Acesta recunoaște că măsura respectivă reprezenta o ingerință asupra dreptului la liberă circulație a părții în cauză, însă consideră că era prevăzută de lege, și anume la art. 14 din OG nr. 65/1997, și că viza un scop legitim, și anume protejarea siguranței publice, menținerea ordinii publice și prevenirea comiterii de infracțiuni. În sfârșit, acesta consideră că, ținând cont de caracterul temporar și de gravitatea faptelor imputate părții în cauză, această măsură nu era disproporționată.

În replică, reclamanta susține că a contestat măsura de reținere a pașaportului, însă nu a primit un răspuns. Aceasta consideră de asemenea că măsura respectivă nu avea un scop legitim, în măsura în care, în opinia sa, urmărirea generală și internațională era ilegală. Referindu-se la hotărârea

Curtea nu consideră necesar să examineze excepția Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care consideră acest capăt de cerere inadmisibil din motivele indicate mai sus.

Dreptul la liberă circulație, astfel cum este recunoscut la art. 2 § 1 și 2 din Protocolul nr. 4, are ca scop asigurarea dreptului, garantat oricărei persoane, de a circula în interiorul teritoriului în care se află, precum și de a-l părăsi; ceea ce implică dreptul de a merge într-o țară la alegere în care ar putea fi autorizată să intre (a se vedea

Totuși, Curtea amintește că limitarea libertății de circulație în scopul desfășurării unei proceduri penale în curs, nu ridică în sine probleme din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4, de vreme ce această măsură este prevăzută de lege și rămâne proporțională cu scopul legitim urmărit, în special în ceea ce privește durata acesteia (

Curtea precizează, cu titlu introductiv, că prezenta cauză este diferită de cauza

Revenind la faptele acestei spețe, Curtea precizează că, în perioada faptelor, art. 14 din Legea nr. 65/1997 privind regimul pașapoartelor așa cum a fost modificată și completată de Legea nr. 216/218, prevedea că pașaportul poate fi reținut dacă există indicii că partea în cauză a săvârșit o infracțiune pentru care sancțiunea legală depășește doi ani de închisoare și că aceasta are intenția de a folosi pașaportul pentru a se sustrage urmăririi penale. În speță, condițiile prevăzute de lege existau, din moment ce un mandat de arestare fusese eliberat, pedeapsa pe care o risca era mai mare de doi ani, iar reclamanta se sustrăsese executării mandatului de arestare. Măsura prevăzută de lege urmărea un scop legitim, și anume buna administrare a justiției și prezența părții în cauză la proces.

În ceea ce privește proporționalitatea măsurii, Curtea precizează că cercetarea reclamantei fusese dispusă la 15 iulie 2002 și că aceasta a fost împiedicată să părăsească țara la 30 aprilie 2003, când mandatul de arestare expirase și când a reapărut și s-a prezentat la ședințele de judecată din fața Curții de Apel Oradea. Totuși, conform avizului Curții, existența unei temeri din partea autorităților cu privire la o posibilă absență a reclamantei la ședințe părea justificată. Mai mult, pașaportul reclamantei nu fusese reținut decât aproximativ o lună și jumătate, iar după ce a primit pașaportul, aceasta a plecat a doua zi în Ungaria (

În ceea ce privește celelalte capete de cerere invocate de reclamantă, ținând seama de toate elementele de care dispune, și în măsura în care este competentă pentru a se pronunța cu privire la pretențiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele convenției și trebuie respinse ca fiind vădit nefondate conform art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din convenție.