PRIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 29620/07 Bejan FARZALIYEV împotriva Azerbaidjanului depusă la 8 mai 2007 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Bejan Farzaliyev, este un cetățean azerian născut în 1946 și locuiește în Ankara, Turcia. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl I. Aliyev, avocat practicant în Baku. Faptele cazului, prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La începutul anilor 1990, reclamantul a servit ca prim-ministru al Republicii Autonome Nakhchivan. Până la momentul evenimentelor care dau naștere prezentei cereri, el nu deține nicio poziție publică de ani de zile și trăiește în Turcia din 1993. Pe baza unei cereri de către Cabinetul de Miniștri al Republicii Autonome Nakhchivan, la 9 noiembrie 2005, Oficiul Procurorului Nakhchivan a instituit o procedură penală în legătură cu un incident care a implicat presupuse împiedicare a fondurilor publice din bugetul Republicii Autonome Nakhchivan care s-a desfășurat în noiembrie și decembrie 1991. Pe baza unor dovezi colectate, ancheta a considerat că suspecții primari erau reclamanții, F.J. și A.M. La 21 ianuarie 2006, Procurorul Nakhchivan a întrerupt procedura penală în temeiul articolului 75.1.3 din Codul penal fără a-l acuza oficial pe reclamant sau pe ceilalți doi suspecți cu o infracțiune penală, datorită expirării perioadei de prescripție penală de 12 ani aplicabile tipului de infracțiuni penale în cauză. Reclamantul nu a fost conștient de deciziile privind instituția și de întreruperea ulterioră a anchetei penale la momentul în care au fost luate aceste decizii. În 2006 și 2007, reclamantul a contestat, fără succes, decizia de a întrerupe procedura penală în fața autorităților și instanțelor judiciare, susținând că aceaceasta a fost luată în încălcarea diferitelor cerințe ale legislației interne. La 16 februarie 2006, Biroul Procurorului Nakhchivan, care se bazează pe art. 179.4 din Codul de Procedură Penală („CCrP”), a aplicat Curții de District Nasim cu o cerere civilă împotriva reclamantului, F.J. și A.M., în conformitate cu procedura prevăzută de CCrP pentru „alocarea unei cereri civile în cadrul procedurii penale”, cerându-i instanței de a ordona acestor persoane să compenseze statul pentru defășurare pe care se presupunea că le-au comis în 1991. În afirmația sa, Procurorul Nakhchivan a remarcat că „a fost dovedit” de dovezile colectate de ancheta că inculpații au comis o epuizare a fondurilor de stat în cantități mari, dar au fost „abuzate” de răspundere penală datorită expirării perioadei de prescripție. De asemenea, au remarcat că, deși a fost necesară întreruperea procedurii penale din acest motiv, acuzații au încă o obligație de a compensa statul pentru „criminalitate”. În sprijinul cererii, biroul procurorului a prezentat documentele documentare și declarațiile martorilor conținute în dosarul penal. Prin hotărârea din 8 mai 2006, Curtea de District Nasimi a susținut cererea Oficiului Procurorului Nakhchivan în ceea ce privește reclamantul și A.M. și a respins cererea din partea referitoare la F.J., decizând că aceasta din urmă nu a fost responsabilă pentru defășurare. Curtea a ordonat reclamantului și A.M. a plătit, în comun, o sumă de 2.327.059 manate azerbaiyane (AZN) (aproximativ 2.025.000 de euro la momentul material). De asemenea, le-a ordonat să plătească taxele de judecată în valoare de 19.80 AZN. În hotărârea sa, instanța a declarat, printre altele, următoarele: „Deși [acuzații] au fost absorbite de răspundere penală prin întreruperea procedurii penale ... Din cauza expirării perioadei de prescripție, daunele cauzate ca urmare a infracțiunii penale nu au fost compensate. Prin urmare, instanța consideră că [reclamantul și A.M.] ar trebui să plătească în comun 2 327 059 de manaturi [Azerbaidjani] la bugetul Republicii Autonome Nakhchivan”. În urma apelurilor reclamantei, la 21 iulie 2006, Curtea de Apel și la 13 decembrie 2006, Curtea Supremă a susținut hotărârea Curții de District Nasim. În apelurile la instanțele superioare, reclamantul a contestat concluziile factuale ale instanței și a susținut că aceste concluzii se bazează pe dovezi inadmisibile, susținând că dovezile colectate în cadrul procedurii penale întrerupte nu pot fi invocate de către instanță. De asemenea, el se plângea că, în absența unei hotărâri finale care au dus la condamnarea penală, instanța civilă a eșuat în găsirea responsabilă pentru comiterea unei infracțiuni și a ordonat să plătească compensații. În sfârșit, el susține că, chiar dacă nu mai exista niciun proces penal împotriva acestuia din cauza deciziei de întrerupere, biroul Procurorului Nakhchivan a introdus ilegal o cerere civilă în temeiul articolului 179.4 din CCrP. Potrivit reclamantului, chiar dacă era clar că perioada de prescripție în temeiul dreptului penal a expirat, procedura penală a fost instituită cu cunoștință în mod îndepărtat cu scopul unic de a „reviețui ilegal perioada de cerere” în temeiul legii procedurii penale. Reclamantul a susținut că, în absența procedurii penale active, reclamația civilă ar fi trebuit examinată în temeiul dispozițiilor relevante ale dreptului civil, în temeiul căreia toate statutele de limitări au expirat mult timp pentru orice tip de reclamații civile. În conformitate cu art. 179.4 din CCP, orice perioadă de depunere a unei cereri civile prevăzută de dreptul civil și de alte domenii de drept nu se aplică cererilor civile depuse în cadrul procedurii penale. În conformitate cu art. 75.1.3 din Codul Penal, perioada de prescripție penală pentru „crime grave” este de douăsprezece ani de la data infracțiunii. Nicio persoană nu poate fi considerată responsabilă pentru această infracțiune după expirarea acestei perioade. În conformitate cu art. 373 din Codul Civil, perioada generală de depunere a unei cereri civile este de maximum zece ani și poate fi mai scurtă în funcție de tipul cererii și de relațiile de drept civil care îi dau naștere. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la procesul necorespunzător în cadrul procedurii privind cererea Oficiului Procurorului Nakhchivan. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție că instanțele interne au încălcat dreptul său la presunție de nevinovăție. Considerând la art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge despre ilegalitatea deciziei de a întrerupe ancheta penală și despre nedreptatea procedurii prin care a contestat legalitatea sa. Reclamantul se plânge că hotărârea ilegală a instanțelor interne care îi ordonă să plătească compensarea a fost încălcarea drepturilor sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Întrebări către părți A avut reclamant o audiere echitabilă în determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție? În special, a fost respectat dreptul reclamantului la o decizie motivată în legătură cu obiecțiile sale cu privire la inadmisibilitatea cererii civile depuse în temeiul procedurilor prevăzute de Codul de Procedință Penală („CCrP”)? Având în vedere că nu s-a petrecut nici o procedură penală împotriva reclamantului din cauza expirării perioadei de prescripție penală, a fost admiterea și examinarea cererii civile depuse în temeiul articolului 179.4 din CCrP legitimate în temeiul legislației interne? Ar putea art. 179 și următoarele. CCRP se aplică oricărei cereri civile depuse în absența oricărei proceduri penale active sau după întreruperea procedurii penale? A fost admisă cererea civilă de examinare de către instanțe interne în cazul în cauză în încălcarea principiului certitudinei juridice? Părțile sunt invitate să susțină răspunsurile lor cu referință la dispozițiile relevante ale dreptului intern și, mai important, la orice jurisprudență a Curților Supreme și Constituționale (sau a altor instanțe) care interpretează aceste dispoziții. Având în vedere concluziile instanțelor civile interne și textele hotărârilor relevante, a fost presupunerea de nevinovăție, garantată de art. 6 § 2 din Convenție, respectată în acest caz? A existat o interferență cu bucuria pașnică a poseselor reclamantului, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1? Dacă este cazul, această interferență a fost în conformitate cu condițiile prevăzute în a doua teză din primul paragraf și în art. 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1?
Application no. 29620/07
Bejan FARZALIYEV against Azerbaijan
lodged on 8 May 2007
The applicant, Mr Bejan Farzaliyev, is an Azerbaijani national who was born in 1946 and lives in Ankara, Turkey. He was represented before the Court by Mr I. Aliyev, a lawyer practising in Baku.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
In the early 1990s the applicant served as a Prime Minister of the Nakhchivan Autonomous Republic. By the time of the events giving rise to the present application, he has not been holding any public positions for years and has been living in Turkey since 1993.
1.
Criminal proceedings
Based on an application by the Cabinet of Ministers of the Nakhchivan Autonomous Republic, on 9 November 2005 the Nakhchivan Prosecutor’s Office instituted criminal proceedings in respect of an incident involving alleged embezzlement of public funds from the budget of the Nakhchivan Autonomous Republic that had taken place in November and December 1991.
Based on collected evidence, the investigation considered that the primary suspects were the applicant, F.J. and A.M.
On 21 January 2006 the Nakhchivan Prosecutor’s Office discontinued the criminal proceedings pursuant to Article 75.1.3 of the Criminal Code without having formally charged the applicant or the other two suspects with a criminal offence, owing to the expiry of the twelve-year criminal prescription period applicable to the type of criminal offence under investigation.
The applicant was not aware of the decisions on institution and subsequent discontinuation of the criminal investigation at the time those decisions were taken.
In 2006 and 2007, the applicant challenged, unsuccessfully, the decision to discontinue the criminal proceedings before the prosecution authorities and courts, arguing that it had been taken in breach of various requirements of the domestic law.
2.
Civil claim against the applicant
On 16 February 2006 the Nakhchivan Prosecutor’s Office, relying on Article 179.4 of the Code of Criminal Procedure (“the CCrP”), applied to the Nasimi District Court with a civil claim against the applicant, F.J. and A.M., under the procedure provided by the CCrP for “lodging a civil claim in the framework of criminal proceedings”, asking the court to order these persons to compensate the State for embezzlement they had allegedly committed in 1991. In its claim the Nakhchivan Prosecutor’s Office noted that “it had been proved” by the evidence collected by the investigation that the defendants had committed embezzlement of State funds in large quantities, but they had been “absolved” from criminal liability owing to the expiry of the prescription period. They further noted that, although the criminal proceedings had to be discontinued for this reason, the defendants still had an obligation to compensate the State for “the crime”. In support of the claim, the prosecutor’s office submitted the documentary material and witness depositions contained in the criminal file.
By a judgment of 8 May 2006, the Nasimi District Court upheld the claim of the Nakhchivan Prosecutor’s Office in respect of the applicant and A.M., and rejected the claim in the part relating to F.J., finding that the latter was not responsible for the embezzlement. The court ordered the applicant and A.M. to pay, jointly, an amount of 2,327,059 Azerbaijani manats (AZN) (approximately 2,025,000 euros at the material time). It also ordered them to pay the court fees in the amount of AZN 19.80. In its judgment, the court stated,
inter alia
, the following:
“Even though [the defendants] were absolved from criminal liability by way of discontinuation of the criminal proceedings ... owing to the expiry of the prescription period, the damage caused as a result of the criminal offence has not been compensated. Therefore, the court considers that [the applicant and A.M.] should jointly pay 2,327,059 [Azerbaijani] manats to the budget of the Nakhchivan Autonomous Republic”.
Following the applicant’s appeals, on 21 July 2006 the Court of Appeal and on 13 December 2006 the Supreme Court upheld the Nasimi District Court’s judgment.
In his appeals to the higher courts, the applicant disputed the factual findings of the court and argued that those findings were based on inadmissible evidence, claiming that the evidence collected in discontinued criminal proceedings could not be relied on by the court. He also complained that, in the absence of a final judgment resulting in criminal conviction, the civil court erred in finding him liable for committing a criminal offence and ordering him to pay compensation. Lastly, he argued that, even though there were no longer any criminal proceedings against him owing to the discontinuation decision, the Nakhchivan Prosecutor’s Office had unlawfully brought a civil claim under Article 179.4 of the CCrP. According to the applicant, even though it was clear that the prescription period under criminal law had expired, the criminal proceedings had been knowingly instituted in a belated manner with the sole purpose of unlawfully “reviving the claim period” under the criminal procedure law. The applicant argued that, in the absence of the active criminal proceedings, the civil claim should have been examined under the relevant provisions of civil law, under which all the statutes of limitations had long expired for any types of civil claims.
B.
Relevant domestic law
According to Article 179.4 of the CCrP, any periods for lodging a civil claim provided for by the civil law and other fields of law do not apply to civil claims lodged within the framework of criminal proceedings.
According to Article 75.1.3 of the Criminal Code, the criminal prescription period in respect of “grave crimes” is twelve years from the date of the criminal offence. No person can be held liable in respect of that offence after the expiry of this period.
According to Article 373 of the Civil Code, the general period for lodging a civil claim is maximum ten years, and can be shorter depending on the type of the claim and the civil-law relations giving rise to it.
1.
The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention about unfair trial in the proceedings concerning the claim of the Nakhchivan Prosecutor’s Office.
2.
The applicant complains under Article 6 § 2 of the Convention that the domestic courts breached his right to presumption of innocence.
3.
Relying on Article 6 of the Convention, the applicant complains about the unlawfulness of the decision to discontinue the criminal investigation and about the unfairness of the proceedings whereby he challenged its lawfulness.
4.
The applicant complains that the domestic courts’ unlawful decision ordering him to pay compensation was in breach of his rights under Article
1 of Protocol No. 1 to the Convention.
1.
Did the applicant have a fair hearing in the determination of his civil rights and obligations, in accordance with Article 6 § 1 of the Convention? In particular, was the applicant’s right to a reasoned decision respected in connection with his objections as to the inadmissibility of the civil claim lodged under the procedures provided by the Code of Criminal Procedure (“the CCrP”)? Given that there were no criminal proceedings pending against the applicant owing to the expiry of the criminal prescription period, was the admission and examination of the civil claim lodged under Article
179.4 of the CCrP lawful under the domestic law? Could Article 179
et seq.
of the CCrP be applied to any civil claims lodged in the absence of any active criminal proceedings or after discontinuation of the criminal proceedings? Was the admission of the civil claim for examination by the domestic courts in the present case in breach of the principle of legal certainty? The parties are requested to support their answers with references to the relevant provisions of the domestic law and, more importantly, any jurisprudence of the Supreme and Constitutional Courts (or other courts) interpreting those provisions.
2.
Having regard to the findings of the domestic civil courts and the texts of the relevant judgments, was the presumption of innocence, guaranteed by Article 6 § 2 of the Convention, respected in the present case?
3.
Has there been an interference with the applicant’s peaceful enjoyment of possessions, within the meaning of Article 1 of Protocol No.
1? If so, was that interference in accordance with the conditions set out in the second sentence of the first paragraph and in the second paragraph of Article 1 of Protocol No. 1?