Jomiru și Cretu împotriva Republicii Moldova

La originea acestui caz se află o cerere (nr. 28430/06) împotriva Republicii Moldova, depusă de patru cetățeni ai acestui stat, doamna Ana Jomiru, domnii Corneliu Crețu, Iulian Crețu și doamna Liliana Jomiru („reclamanții"), care s-au adresat Curții pe 28 iunie 2006 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de d-l V. Zama, avocat la Chișinău. Guvernul moldav („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d-l V. Grosu.

Reclamanții susțineau că drepturile lor garantate de art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost încălcate ca urmare a anulării hotărârilor definitive pronunțate în favorul lor.

La 26 aprilie 2010, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului și l-a informat asupra faptului că cauza făcea parte din jurisprudența bine stabilită a Curții. Invocând dispozițiile fostului art. 29 § 3 din Convenție, Curtea l-a informat, de asemenea, pe Guvern că cererea se presta la examinare comună a admisibilității și fondului.

La 8 decembrie 2011, Curtea a informat Guvernul că cererea fusese atribuită unui comitet de trei judecători. FAPTE

La 3 martie 1992, o cooperativă A., după ce a dobândit dreptul de a dispune de două locuințe aparținând statului, a luat hotărârea de a da în chirie una dintre ele (apartamentul) familiei primei reclamante.

Prin decizie din 27 decembrie 1994, primăria secției Centru a orașului Chișinău a eliberat lui G.M. un document („bon de repartiție") care i-a permis să se stabilească cu familia sa în apartament. La 18 mai 1995, primăria Chișinăului a anulat decizia în chestiune, iar la 3 iulie 1995, a intentat o acțiune în nulitate a documentului eliberat lui G.M.

Între timp, ministerul Privatizării și al Administrării Proprietății de Stat, pe de o parte, și G.M., pe de altă parte, au semnat la 9 iunie 1995 contractul de vânzare al apartamentului. Conform acestui contract, statul a transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului lui G.M. pentru suma de 2.107,06 lei moldoveni (aproximativ 400 EUR la acea vreme).

Prin hotărârea definitivă a Tribunalului Suprem din 2 februarie 1996, acțiunea primăriei Chișinăului în nulitate a documentului eliberat lui G.M. a fost declarată inadmisibilă.

La 22 octombrie 1997, Curtea Supremă de Justiție a admis contestația în anulare formulată de procurorul general, a casat hotărârea menționată mai sus și a ordonat reexaminarea cauzei. B. Prima decizie definitivă favorabilă reclamanților

La o dată necunoscută, prima reclamantă s-a alăturat procedurii în numele familiei sale. A intentat o acțiune suplimentară pentru a declara nul contractul semnat între stat și G.M., pentru a evacua pe acesta și familia sa din apartament și pentru a recunoaște dreptul familiei sale de a se stabili în locuința litigioasă.

La 4 mai 1999, tribunalul Centru a admis acțiunea primăriei în nulitate a documentului eliberat lui G.M. și acțiunea primei reclamante. A ordonat evacuarea fără realocare a lui G.M. și a familiei sale și stabilirea reclamanților în locuința litigioasă.

La 11 mai 2000, tribunalul Chișinăului a declarat nefondat apelul interpus de G.M.

Prin hotărârea definitivă din 12 septembrie 2000, curtea de apel a Republicii Moldova a confirmat deciziile instanțelor inferioare. C. A doua decizie definitivă favorabilă reclamanților

La 3 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a admis parțial contestația în anulare formulată de procurorul general și a ordonat reexaminarea cauzei în partea privitoare la evacuarea fără realocare a lui G.M. și a familiei sale.

Prin sentința din 18 decembrie 2003, tribunalul Centru a ordonat evacuarea lui G.M. și a familiei sale din apartament și l-a obligat pe administratorul imobilului să îi realoceze. Sentința a fost confirmată de curtea de apel Chișinău la 12 mai 2004 și de Curtea Supremă de Justiție la 22 decembrie 2004, devenind astfel definitivă. D. Revizuiri ale deciziilor definitive

La 27 mai 2005, membrii familiei lui G.M. au depus o cerere de revizuire a deciziilor definitive pronunțate împotriva lor. În special, au cerut anularea hotărârilor Curții Supreme de Justiție din 22 octombrie 1997 și 3 decembrie 2001 și ale curții de apel a Republicii Moldova din 12 septembrie 2000.

La 12 decembrie 2005, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire, a cassat deciziile în chestiune și a confirmat hotărârea definitivă din 2 februarie 1996 pronunțată de Tribunalul Suprem care confirma dreptul lui G.M. de a se stabili cu familia sa în apartamentul litigios (§ 10 mai sus). Și-a motivat decizia, pe de o parte, prin apariția unor circumstanțe noi după pronunțarea hotărârilor, și anume adoptarea unui raport de evaluare al apartamentului care arăta investițiile făcute de familia lui G.M. Pe de altă parte, a constatat că familia lui G.M. s-a mărit prin stabilirea fiului lui G.M. și a soției sale în apartament și că, prin deciziile adoptate, drepturile noilor membri au fost lezate fără ca aceștia să fi participat la proces. Curtea Supremă și-a bazat decizia pe dispozițiile art. 449 c) și g) din codul de procedură civilă (§ 26 mai jos). În sfârșit, a constatat că confirmarea hotărârii definitive din 2 februarie 1996 a Tribunalului Suprem și anularea sentințelor ulterioare răspundeau necesității de a observa principiul securității raporturilor juridice.

La 4 octombrie 2006, membrii familiei lui G.M., pentru a nu fi evacuați din apartament, au depus o cerere de revizuire a hotărârii definitive a Curții Supreme de Justiție din 22 decembrie 2004 (§ 17 mai sus). Și-au bazat cererea pe adoptarea hotărârii din 12 decembrie 2005 (§ 19 mai sus). Deoarece această cerere fusese depusă mai mult de trei luni după pronunțarea acestei hotărâri, au solicitat, de asemenea, să fie exonerați de forcluziune. În memoria sa de replică, prima reclamantă a susținut, printre altele, că cererea de revizuire era tardivă. A invocat dispozițiile art. 450 din codul de procedură civilă (§ 26 mai jos).

La 24 ianuarie 2007, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire și a cassat hotărârea din 22 decembrie 2004. A făcut referire la adoptarea hotărârii din 12 decembrie 2005. Curtea Supremă nu s-a pronunțat asupra observării dispozițiilor art. 450 din codul de procedură civilă. Statuând asupra fondului cauzei la 3 mai 2007, Curtea Supremă de Justiție a infirmat deciziile tribunalului Centru din 18 decembrie 2003 și ale curții de apel Chișinău din 12 mai 2004 și a respins acțiunea reclamanților în evacuarea familiei lui G.M. din apartament (vezi § 12 mai sus). E. Procedură internă după comunicarea cererii

La 26 aprilie 2010, cererea de față a fost comunicată Guvernului.

La 23 noiembrie 2010, procurorul general, invocând dispozițiile art. 449 g) (noua redacție) din codul de procedură civilă, care permit redeschiderea unei proceduri interne atunci când o cauză este în curs la Curte (vezi § 26 mai jos), a depus o cerere de revizuire a ultimelor hotărâri pronunțate împotriva reclamanților (vezi în special §§ 19 și 21 mai sus). Procurorul general a susținut că principiul securității raporturilor juridice fusese încălcat în rândul reclamanților.

La 18 aprilie 2011, Curtea Supremă de Justiție a declarat inadmisibilă cererea procurorului general. A constatat că articolul pe care acesta și-a bazat cererea era aplicabil atunci când o procedură de înțelegere amiabilă fusese deschisă la Curte. Curtea Supremă a relevat că în cauza de față nu i s-a adus dovada că o asemenea procedură era în curs.

În opinia lor separată atașată hotărârii din 18 aprilie 2011, trei judecători ai Curții Supreme au considerat că cererea de revizuire a procurorului general trebuia admisă pentru a evita condamnarea statului de către Curte. Cu toate acestea, ținând seama de numeroasele evolucii ale cauzei, au estimat că nu mai era posibil să se evacueze familia lui G.M. din apartament și că era mai potrivit ca statul să plătească reclamanților o sumă echivalentă cu prețul apartamentului.

Conform art. 450 din codul de procedură civilă, termenul general pentru a depune o cerere de revizuire este de trei luni de la momentul în care partea interesată a luat cunoștință de circumstanțele justificând revizuirea. PE DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 DIN CONVENȚIE ȘI ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

Reclamanții susțin că punerea în discuție a deciziilor definitive ale curții de apel a Republicii Moldova din 12 septembrie 2000 și ale Curții Supreme de Justiție din 22 decembrie 2004 pronunțate în favorul lor a adus atingere principiului securității raporturilor juridice precum și dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Ei susțin, prin urmare, o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1. Pasajele relevante ale dispozițiilor invocate sunt formulate după cum urmează: Art. 6 § 1 „Orice persoană are dreptul la judecată echitabilă (...) de o instanță (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de natură civilă (...)" Art. 1 din Protocolul nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale (...)" A. Asupra admisibilității

Curtea constată că cererea nu este evident nefondat din punct de vedere al art. 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea remarcă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Asupra fondului

Într-un prim rând, reclamanții afirmă că motivele reținute de Curtea Supremă de Justiție în decizia ei din 12 decembrie 2005 nu justificau revizuirea hotărârii definitive din 12 septembrie 2000 pronunțată în favorul lor. Regretă, de asemenea, faptul că Curtea Supremă de Justiție nu s-a pronunțat asupra observării de către partea adversă a termenului de prescripție privind depunerea cererii de revizuire. În al doilea rând, reclamanții susțin că, la 24 ianuarie 2007, Curtea Supremă a admis fără justificare cererea tardivă a părții adverse privind revizuirea hotărârii definitive din 22 decembrie 2004. În sfârșit, susțin că în temeiul celor două hotărâri anulate, dispuneau de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și anume dreptul de a se stabili în apartamentul litigios. Afirmă că ingerința în dreptul lor garantat de acest articol nu a fost justificată.

Guvernul se opune acestor teze.

Curtea amintește că respectarea dreptului la judecată echitabilă și a principiului securității raporturilor juridice impune ca nicio parte să nu fie autorizată să solicite revizuirea unei decizii definitive și executorii doar pentru a obține o nouă examinare a cauzei și o nouă decizie asupra acesteia. În particular, revizuirea nu trebuie să devină un apel deghizat și simpla existență a două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze. De la acest principiu se poate face excepție doar atunci când motive substanțiale și imperioase o cer (Riabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX; Roșca c. Moldova, nr. 6267/02, § 25, 22 martie 2005).

Curtea remarcă, de asemenea, că deciziile de redeschidere a unui proces trebuie să fie conforme cu dispozițiile interne relevante și utilizarea abuzivă a unei asemenea proceduri poate fi contrară Convenției. Principiul securității raporturilor juridice și primatul dreptului cer ca Curtea să fie vigilentă în acest domeniu (Eugenia și Doina Duca c. Moldova, nr. 75/07, § 33, 3 martie 2009). Sarcina Curții este de a determina dacă procedura de revizuire a fost aplicată într-un mod compatibil cu art. 6 din Convenție, permițând astfel asigurarea respectării principiului securității raporturilor juridice. Cu toate acestea, Curtea trebuie să țină seama de faptul că în primul rând asupra autorităților naționale, în special asupra cursurilor și tribunalelor, revine sarcina de a interpreta legislația internă (Waite și Kennedy c. Germania [MC], nr. 26083/94, § 54, CEDO 1999-I).

În cauza de față, Curtea constată că au existat două revizuiri în urma cărora deciziile definitive favorabile reclamanților au fost anulate. Primul, Curtea Supremă de Justiție a anulat prin hotărârea din 12 decembrie 2005 decizia curții de apel a Republicii Moldova din 12 septembrie 2000 care recunoștea reclamanților dreptul de a se stabili în apartamentul litigios. Secundul, Curtea Supremă a cassat la 24 ianuarie 2007 hotărârea din 22 decembrie 2004 care ordona evacuarea familiei lui G.M. din apartament. Curtea constată că deciziile anulate au generat în capul reclamanților un interes economic substanțial constituind un „bun" în sensul normei exprimate în prima frază a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea observă că unul dintre motivele care au justificat prima revizuire a fost adoptarea unui raport de evaluare care arăta investițiile făcute de familia lui G.M. în apartament. Or, nimic nu indică faptul că raportul respectiv nu ar fi putut fi prezentat la momentul examinării cauzei pe fond. Într-adevăr, era în voie părții adverse să prezinte un asemenea raport sau orice alt element de probă în momentul dezbaterilor pe fond. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că procedura de revizuire în cauză a fost într-adevăr un „apel deghizat", al cărui scop era obținerea unui nou examen al cauzei, mai degrabă decât o adevărată procedură de revizuire așa cum era prevăzută de dispozițiile relevante ale codului de procedură civilă (v., mutatis mutandis, Popov c. Moldova (nr. 2), nr. 19960/04, §§ 49-52, 6 decembrie 2005).

Tot privind prima revizuire, Curtea constată, de asemenea, că Curtea Supremă de Justiție nu a adus un răspuns explicit la întrebarea de ordine publică aceea dacă noii membri ai familiei lui G.M. au observat termenul de trei luni pentru a depune cererea lor de revizuire. Curtea subliniază că partea adversă a cerut revizuirea hotărârii definitive din 12 septembrie 2000 aproape cinci ani după pronunțarea acesteia.

Privind a doua revizuire hotărâtă prin hotărârea din 24 ianuarie 2007, Curtea observă că aceasta a fost o consecință logică a primei. Cu toate acestea, remarcă că Curtea Supremă de Justiție nu a răspuns la argumentul reclamanților privind tardivitatea cererii de revizuire, deși partea adversă solicitase ridicarea forcluziunii, și reamintește că omiterea tribunalelor interne de a motiva decizia lor de a prelungi pentru partea adversă termenul pentru a depune un act de procedură nu este conformă exigențelor art. 6 § 1 din Convenție (v., printre altele, Popov c. Moldova (nr. 2), citat, § 53; Melnic c. Moldova, nr. 6923/03, § 42, 14 noiembrie 2006; etc.).

Curtea constată că a examinat în numeroase rânduri cauze care ridicau întrebări asemănătoare cu cea a acestui caz și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (v. Popov c. Moldova (nr. 2), citat, §§ 52-58; Oferta Plus SRL c. Moldova, nr. 14385/04, §§ 104-107 și 112-115, 19 decembrie 2006; Eugenia și Doina Duca c. Moldova, citat, §§ 35-45; Melnic c. Moldova, citat, §§ 38-44; Istrate c. Moldova, nr. 53773/00, §§ 46-61, 13 iunie 2006). 39. À la lumière des circonstances de l'espèce et des arguments avancés par les parties, Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea nu contestă că unul dintre scopurile urmărite de Curtea Supremă de Justiție a fost restabilirea drepturilor încălcate ale părții adverse (§ 19 in fine mai sus). Cu toate acestea, aceasta nu poate justifica o utilizare abuzivă a procedurii de revizuire (v. Eugenia și Doina Duca c. Moldova, citat, §§ 13, 33 și 34). Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în cauza de față procedura de revizuire a fost utilizată de Curtea Supremă de Justiție într-un mod incompatibil cu principiul securității raporturilor juridice. Mai mult decât atât, omiterea Curții Supreme de Justiție de a se pronunța asupra observării de către partea adversă a termenelor de procedură privind depunerea cererilor de revizuire a adus atingere dreptului reclamanților la judecată echitabilă (v., mutatis mutandis, Ruiz Torija c. Spania, 9 decembrie 1994, § 30, seria A nr. 303-A).

Ca urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării hotărârilor definitive din 12 septembrie 2000 și 22 decembrie 2004.

Reclamanții cer 61.271 EUR ca titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit. Această sumă reprezintă valoarea vânzabilă a apartamentului în care trebuiau să se stabilească în temeiul hotărârilor anulate de Curtea Supremă de Justiție. Reclamanții susțin că cazul de față diferă de cazul Panov c. Moldova (nr. 37811/04, §§ 26-28, 13 iulie 2010), în care Curtea condamnase Moldova pentru neexecutarea sentinței definitive care oblига autoritățile să furnizeze reclamantei o locuință socială. În acel caz, Curtea respinsese pretențiile reclamantei privind plata prețului apartamentului pe care statul era obligat să i-l dea în folosință.

Guvernul susține că reclamanții nu au dreptul la niciun despăgubire la acest titlu.

Curtea constată că, ca și reclamanta în cazul Panov citat, reclamanții în cauza de față trebuiau, în temeiul hotărârii din 12 septembrie 2000, să li se atribuie un apartament în chirie. Or, Curtea respinsese pretențiile doamnei Panov pe motiv că cererea sa privind plata prețului unui apartament nu avea niciun temei în dreptul intern (Panov c. Moldova, citat, § 28). În cauza de față, Curtea nu vede niciun motiv pentru a se abate de la această abordare. Ca urmare, respinge pretențiile reclamanților ca titlu al prejudiciului material.

Curtea adaugă că Comitetului Miniștrilor îi revine sarcina de a asigura că guvernul moldav ia, în conformitate cu obligațiile sale decurgând din Convenție, măsurile care se impun pe baza concluziilor Curții în prezenta hotărâre (v., mutatis mutandis, Panov c. Moldova, citat, § 29). B. Prejudiciu moral

Reclamanții cer 4.000 EUR ca titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul consideră că această sumă este excesivă.

Curtea consideră că reclamanții au suferit în mod necesar un prejudiciu moral din cauza anulării hotărârilor definitive pronunțate în favorul lor și că constatările de încălcare a Convenției nu constituie o reparare suficientă în acest sens. Statuând în echitate, Curtea acordă în comun celor interesați 1.500 EUR ca titlu de prejudiciu moral. C. Cheltuieli și costuri

Reclamanții solicită, de asemenea, 1.150 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate la Curte.

Guvernul susține că suma cerută este exagerată și, mai mult decât atât, reclamanții nu prezintă niciun justificativ relevant.

Curtea nu poate decât să constate absența documentelor care să probeze suma solicitată la acest titlu. Ținând seama de jurisprudența sa, respinge cererea privind cheltuielile și costurile pentru procedura la Curte. D. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să calcheze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Constată că a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării hotărârilor definitive pronunțate în favorul reclamanților; 3. Constată: a) că Statul pârât trebuie să verseze în comun reclamanților, în termen de trei luni, suma de 1.500 EUR (mie cinci sute de euro), de convertit în lei moldoveni la cursul aplicabil la data plății, plus orice sumă care ar putea fi datorată drept impozit, ca titlu de prejudiciu moral; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 aprilie 2012, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Marialena Tsirli Ján Šikuta Grefieră adjunctă Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 28430/06) dirigée contre la République de Moldova et dont quatre ressortissants de cet Etat, M me Ana Jomiru, MM. Corneliu Crețu, Iulian Crețu et M me Liliana Jomiru (« les requérants »), ont saisi la Cour le 28 juin 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M. V. Zama, avocat à Chișinău. Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. V. Grosu.

Les requérants alléguaient que leurs droits garantis par l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1 ont été méconnus à la suite de l’annulation des arrêts définitifs rendus en leur faveur.

Le 26 avril 2010, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement et l’informa du fait que l’affaire faisait partie d’une jurisprudence bien établie de la Cour. Se prévalant des dispositions de l’ancien article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre informé le Gouvernement que la requête se prêtait à un examen conjoint de la recevabilité et du fond.

Le 8 décembre 2011, la Cour informa le Gouvernement que la requête avait été attribuée à un comité de trois juges. EN FAIT I.

Le 3 mars 1992, la coopérative A., ayant acquis le droit de disposer de deux logements appartenant à l’État, prit la décision de transmettre en location l’un d’entre eux (l’appartement) à la famille de la première requérante.

Par décision du 27 décembre 1994, la mairie de l’arrondissement de Centru de la ville de Chișinău délivra à G.M. un document (« bon de repartiție ») lui permettant de s’installer avec sa famille dans l’appartement. Le 18 mai 1995, la mairie de Chișinău annula la décision en question et, le 3 juillet 1995, elle engagea une action en nullité de l’écrit délivré à G.M.

Entre temps, le ministère de la Privatisation et de l’Administration de la propriété d’État, d’un côté, et G.M., de l’autre, signèrent, le 9 juin 1995, le contrat de vente de l’appartement. Aux termes de ce contrat, l’État transmit le droit de propriété sur l’appartement à G.M. pour la somme de 2 107,06 lei moldaves (environ 400 euros (EUR) à l’époque). 10 . Par un arrêt définitif du Tribunal suprême du 2 février 1996, l’action de la mairie de Chișinău en nullité de l’écrit délivré à G.M. fut déclarée irrecevable. 11 . Le 22 octobre 1997, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation formé par le procureur général, cassa l’arrêt susmentionné et ordonna un réexamen de l’affaire. B. Première décision définitive favorable aux requérants 12 . A une date non connue, la première requérante intervint dans la procédure au nom de sa famille. Elle engagea une action supplémentaire tendant à déclarer nul le contrat signé entre l’État et G.M., à faire évacuer le dernier et sa famille de l’appartement et à reconnaitre le droit de sa famille de s’y installer.

Le 4 mai 1999, le tribunal de Centru accueillit l’action de la mairie en nullité de l’écrit délivré à G.M. et l’action de la première requérante. Il ordonna l’évacuation sans relogement de G.M. et de sa famille et l’installation des requérants dans l’habitation litigieuse.

Le 11 mai 2000, le tribunal de Chișinău déclara mal fondé l’appel interjeté par G.M.

Par un arrêt définitif du 12 septembre 2000, la cour d’appel de la République de Moldova confirma les décisions des instances inférieures. C. Seconde décision définitive favorable aux requérants

Le 3 décembre 2001, la Cour suprême de justice accueillit partiellement le recours en annulation formé par le procureur général et ordonna le réexamen de l’affaire dans la partie concernant l’évacuation sans relogement de G.M. et de sa famille. 17 . Par jugement du 18 décembre 2003, le tribunal de Centru ordonna l’évacuation de G.M. et de sa famille de l’appartement et obligea la société gérante de l’immeuble à les reloger. Le jugement fut confirmé par la cour d’appel de Chișinău, le 12 mai 2004, et par la Cour suprême de justice, le 22 décembre 2004, devenant ainsi définitif. D. Révisions des décisions définitives

Le 27 mai 2005, les membres de la famille de G.M. déposèrent une demande en révision des décisions définitives rendues en leur défaveur. En particulier, ils demandèrent l’annulation des arrêts de la Cour suprême de justice des 22 octobre 1997 et 3 décembre 2001 et de la cour d’appel de la République de Moldova du 12 septembre 2000. 19 . Le 12 décembre 2005, la Cour suprême de justice accueillit la demande en révision, cassa les décisions en question et confirma l’arrêt définitif du 2 février 1996 rendu par le Tribunal suprême attestant du droit de G.M. de s’installer avec sa famille dans l’appartement litigieux (paragraphe 10 ci-dessus). Elle motiva sa décision, d’un côté, par l’apparition de nouvelles circonstances après le prononcé des arrêts, à savoir l’adoption d’un rapport d’évaluation de l’appartement révélant les investissements faits par la famille de G.M. De l’autre, elle nota que la famille de G.M. s’était agrandie par l’installation du fils de G.M. et de son épouse dans l’appartement et que, par les décisions adoptées, les droits des nouveaux membres avaient été lésés sans qu’ils aient participé au procès. La Cour suprême fonda sa décision sur les dispositions de l’article 449 c) et g) du code de procédure civile (paragraphe 26 ci-dessous). Enfin, elle nota que le fait de confirmer l’arrêt définitif du 2 février 1996 du Tribunal suprême et d’annuler les jugements subséquents répondait à la nécessité d’observer le principe de la sécurité des rapports juridiques.

Le 4 octobre 2006, les membres de la famille de G.M., afin de ne pas être évacués de l’appartement, déposèrent une demande en révision de l’arrêt définitif de la Cour suprême de justice du 22 décembre 2004 (paragraphe 17 ci-dessus). Ils fondèrent leur demande sur l’adoption de l’arrêt du 12 décembre 2005 (paragraphe 19 ci-dessus). Cette demande ayant été introduite plus de trois mois après le prononcé dudit arrêt, ils sollicitèrent également à être relevés de forclusion. Dans son mémoire en réponse, la première requérante argua, entre autres, que la demande en révision était tardive. Elle invoqua les dispositions de l’article 450 du code de procédure civile (paragraphe 26 ci-dessous). 21 . Le 24 janvier 2007, la Cour suprême de justice accueillit la demande en révision et cassa l’arrêt du 22 décembre 2004. Elle fit référence à l’adoption de l’arrêt du 12 décembre 2005. La Cour suprême ne se prononça pas sur l’observation des dispositions de l’article 450 du code de procédure civile. Statuant sur le fond de l’affaire le 3 mai 2007, la Cour suprême de justice infirma les décisions du tribunal de Centru du 18 décembre 2003 et de la cour d’appel de Chișinău du 12 mai 2004 et rejeta l’action des requérants en évacuation de la famille de G.M. de l’appartement (voir paragraphe 12 ci-dessus). E. Procédure interne après communication de la requête

Le 26 avril 2010, la présente requête fut communiquée au Gouvernement.

Le 23 novembre 2010, le procureur général, se prévalant des dispositions de l’article 449 g) (nouvelle rédaction) du code de procédure civile permettant de rouvrir une procédure interne lorsqu’une affaire est pendante devant la Cour (voir paragraphe 26 ci-dessous), déposa une demande en révision des derniers arrêts rendus en défaveur des requérants (voir notamment les paragraphes 19 et 21 ci-dessus). Le procureur général argua que le principe de la sécurité des rapports juridiques avait été méconnu à l’égard des requérants.

Le 18 avril 2011, la Cour suprême de justice déclara irrecevable la demande du procureur général. Elle nota que l’article sur lequel il fondait sa demande était applicable lorsqu’une procédure de règlement amiable avait été engagée devant la Cour. La Cour suprême releva qu’en l’espèce, on ne lui avait pas apporté la preuve qu’une telle procédure fût en cours.

Dans leur opinion dissidente jointe à l’arrêt du 18 avril 2011, trois juges de la Cour suprême estimèrent que la demande en révision du procureur général devait être accueillie afin d’éviter la condamnation de l’État par la Cour. Cependant et compte tenu de nombreux rebondissements de l’affaire, ils considérèrent qu’il n’était plus envisageable d’évacuer la famille de G.M. de l’appartement et qu’il était plus approprié que l’État versât aux requérants une somme équivalente au prix de l’appartement. II.

Aux termes de l’article 450 du code de procédure civile, le délai général pour introduire une demande en révision est de trois mois à partir du moment où la partie intéressée a pris connaissance des circonstances justifiant la révision. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o 1

Les requérants soutiennent que la remise en cause des décisions définitives de la cour d’appel de la République de Moldova du 12 septembre 2000 et de la Cour suprême de justice du 22 décembre 2004 rendus en leur faveur a porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques ainsi qu’à leur droit au respect de leurs biens. Ils allèguent de ce fait une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1. Les passages pertinents des dispositions invoquées sont ainsi libellés : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens (...) » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Dans un premier temps, les requérants affirment que les motifs retenus par la Cour suprême de justice, dans sa décision du 12 décembre 2005, ne justifiaient pas la révision de l’arrêt définitif du 12 septembre 2000 rendu en leur faveur. Ils déplorent aussi le fait que la Cour suprême de justice ne se soit pas prononcée sur l’observation par la partie adverse du délai de prescription relatif au dépôt de la demande en révision. Deuxièmement, les requérants allèguent que, le 24 janvier 2007, la Cour suprême a accueilli sans justification la demande tardive de la partie adverse tendant à la révision de l’arrêt définitif du 22 décembre 2004. Enfin, ils soutiennent qu’en vertu des deux arrêts annulés, ils disposaient d’un bien au sens de l’article 1 du Protocole n o 1, à savoir le droit de s’installer dans l’appartement litigieux. Ils affirment que l’ingérence dans leur droit garanti par cet article n’a pas été justifiée.

Le Gouvernement s’oppose à ces thèses.

La Cour rappelle que le respect du droit à un procès équitable et du principe de la sécurité des rapports juridiques requiert qu’aucune partie ne soit habilitée à solliciter la supervision d’une décision définitive et exécutoire à la seule fin d’obtenir un réexamen de l’affaire et une nouvelle décision à son sujet. En particulier, la supervision ne doit pas devenir un appel déguisé et le simple fait qu’il puisse exister deux points de vue sur le sujet n’est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l’exigent ( Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX ; Roșca c. Moldova , n o 6267/02, § 25, 22 mars 2005).

La Cour note également que les décisions de rouvrir un procès doivent être conformes aux dispositions internes pertinentes et l’usage abusif d’une telle procédure peut être contraire à la Convention. Le principe de la sécurité des rapports juridiques et la prééminence du droit exigent que la Cour soit vigilante dans ce domaine ( Eugenia et Doina Duca c. Moldova , n o 75/07, § 33, 3 mars 2009). La tâche de la Cour est de déterminer si la procédure de révision a été appliquée d’une manière compatible avec l’article 6 de la Convention, permettant ainsi d’assurer le respect du principe de la sécurité des rapports juridiques. Cela étant, la Cour doit garder à l’esprit que c’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne ( Waite et Kennedy c. Allemagne [GC], n o 26083/94, § 54, CEDH 1999 ‑ I).

Dans la présente affaire, la Cour remarque qu’il y a eu deux révisions à la suite desquelles des décisions définitives favorables aux requérants ont été annulées. Premièrement, la Cour suprême de justice a annulé, par l’arrêt du 12 décembre 2005, la décision de la cour d’appel de la République de Moldova du 12 septembre 2000 reconnaissant aux requérants le droit de s’installer dans l’appartement litigieux. Deuxièmement, la Cour suprême a cassé, le 24 janvier 2007, l’arrêt du 22 décembre 2004 ordonnant l’évacuation de la famille de G.M. de l’appartement. La Cour relève que les décisions annulées avaient fait naître dans le chef des requérants un intérêt économique substantiel constituant un « bien » au sens de la norme exprimée dans la première phrase de l’article 1 du Protocole n o 1.

La Cour observe qu’un des motifs ayant justifié la première révision a été l’adoption d’un rapport d’évaluation révélant les investissements faits par la famille de G.M. dans l’appartement. Or, rien n’indique que ledit rapport n’avait pas pu être présenté au moment de l’examen de l’affaire sur le fond. Il était en effet loisible à la partie adverse de présenter un pareil rapport ou tout autre élément de preuve au moment des débats sur le fond. Dans ces circonstances, la Cour considère que la procédure de révision en cause a été en effet un « appel déguisé », dont le but était d’obtenir un nouvel examen de l’affaire, plutôt qu’une véritable procédure de révision telle que prévue par les dispositions pertinentes du code de procédure civile (voir, mutatis mutandis , Popov c. Moldova (n o 2) , n o 19960/04, §§ 49-52, 6 décembre 2005).

Toujours concernant la première révision, la Cour relève également que la Cour suprême de justice n’avait pas apporté de réponse explicite à la question d’ordre public qui était de savoir si les nouveaux membres de la famille de G.M. avaient observé le délai de trois mois pour introduire leur demande en révision. La Cour souligne que la partie adverse a demandé la révision de l’arrêt définitif du 12 septembre 2000 presque cinq ans après son adoption.

Pour ce qui est de la seconde révision décidée par l’arrêt du 24 janvier 2007, la Cour observe que celle-ci a été la suite logique de la première. Cependant, elle remarque que la Cour suprême de justice n’a pas répondu au moyen des requérants tiré de la tardiveté de la demande en révision, alors même que la partie adverse avait sollicité la levée de forclusion, et rappelle que l’omission des tribunaux internes de motiver leur décision de prolonger à la partie adverse le délai pour introduire un acte procédural n’est pas conforme aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, parmi d’autres, Popov c. Moldova (n o 2) , précité, § 53 ; Melnic c. Moldova , n o 6923/03, § 42, 14 novembre 2006 ; etc.).

La Cour relève qu’elle a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir Popov c. Moldova (n o 2) , précité, §§ 52-58 ; Oferta Plus SRL c. Moldova , n o 14385/04, §§ 104-107 et 112 ‑ 115, 19 décembre 2006 ; Eugenia et Doina Duca c. Moldova , précité, §§ 35-45 ; Melnic c. Moldova , précité, §§ 38-44 ; Istrate c. Moldova , n o 53773/00, §§ 46-61, 13 juin 2006).

A la lumière des circonstances de l’espèce et des arguments avancés par les parties, la Cour ne voit aucune raison d’arriver à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour ne conteste pas que l’un des buts poursuivis par la Cour suprême de justice a été de rétablir les droits violés de la partie adverse (paragraphe 19 in fine ci-dessus). Toutefois, cela ne saurait justifier une utilisation abusive de la procédure de révision (voir Eugenia et Doina Duca c. Moldova , précité, §§ 13, 33 et 34). Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la procédure de révision a été utilisée par la Cour suprême de justice d’une manière incompatible avec le principe de la sécurité des rapports juridiques. De surcroit, l’omission de la Cour suprême de justice de se prononcer sur l’observation par la partie adverse des délais de procédure relatifs au dépôt des demandes en révision a porté atteinte au droit des requérants à un procès équitable (voir, mutatis mutandis , Ruiz Torija c. Espagne , 9 décembre 1994, § 30, série A n o 303 ‑ A).

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison de l’annulation des arrêts définitifs des 12 septembre 2000 et 22 décembre 2004. II.

Les requérants réclament 61 271 EUR au titre du préjudice matériel qu’ils auraient subi. Cette somme représente la valeur vénale de l’appartement dans lequel ils devaient s’installer en vertu des arrêts annulés par la Cour suprême de justice. Les requérants font valoir que la présente affaire est différente de l’affaire Panov c. Moldova (n o 37811/04, §§ 26-28, 13 juillet 2010), dans laquelle la Cour avait condamné la Moldova pour la non-exécution du jugement définitif obligeant les autorités à fournir à la requérante un logement social. Dans cette affaire, la Cour avait rejeté les prétentions de la requérante relatives au paiement du prix de l’appartement que l’Etat était tenu de lui prêter.

Le Gouvernement soutient que les requérants n’ont droit à aucun dédommagement à ce titre.

La Cour relève que, comme la requérante dans l’affaire Panov précitée, les requérants dans le cas d’espèce devaient, en vertu de l’arrêt du 12 septembre 2000, se voir attribuer un appartement en location. Or, la Cour avait rejeté les prétentions de M me Panov au motif que sa demande relative au paiement du prix d’un appartement n’avait aucun fondement dans le droit interne ( Panov c. Moldova , précitée, § 28). Dans la présente affaire, la Cour ne voit aucune raison de départir de cette approche. Partant, elle rejette les prétentions des requérants au titre du préjudice matériel.

La Cour ajoute qu’il incombe au Comité des Ministres de veiller à ce que le gouvernement moldave adopte, en conformité avec ses obligations découlant de la Convention, les mesures qui s’imposent à partir des conclusions de la Cour dans le présent arrêt (voir, mutatis mutandis , Panov c. Moldova , précitée, § 29). B. Dommage moral

Les requérants réclament 4 000 EUR au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.

Le Gouvernement considère que ce montant est excessif.

La Cour considère que les requérants ont forcément subi un dommage moral en raison de l’annulation des arrêts définitifs rendus en leur faveur, et que les constats de violation de la Convention ne constituent pas une réparation suffisante à cet égard. Statuant en équité, la Cour alloue conjointement aux intéressés 1 500 EUR au titre de dommage moral. C. Frais et dépens

Les requérants demandent également 1 150 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement soutient que le montant demandé est exagéré et, que de surcroit, les requérants ne présentent aucun justificatif pertinent.

La Cour ne peut que constater l’absence de documents étayant le montant exigé à ce titre. Compte tenu de sa jurisprudence, elle rejette la demande relative aux frais et dépens pour la procédure devant la Cour. D. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison de l’annulation des arrêts définitifs rendus en faveur des requérants ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois, la somme de 1 500 EUR (mille cinq cents euros), à convertir en lei moldaves au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 avril 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Marialena Tsirli Ján Šikuta Greffière adjointe Président