M. împotriva Ucrainei

Reclamantul s-a născut în 1964 și trăiește în Odessa. În perioada între 10 septembrie și 13 octombrie 1999 reclamantul a avut un tratament în pacient în Spitalul Psychiatric din regiunea Odessa („spitalul”), care este o instituție administrată de stat. În 2000 a fost înregistrată la Dispensarul Psychoneurologic din regiunea Odessa (“dispensarul psihoneurologic”) ca persoană cu probleme mentale potențiale. La 24 septembrie 2003, reclamantul a fost evaluat de către un medic la dispensarul psihoneurologic și a făcut trimitere la spital pentru tratamentul în pacient pentru o tulburare mentală gravă. Cu toate acestea, reclamantul a ignorat sesizarea și a stat acasă cu mama ei. A fost transmis un raport al evaluării reclamantului la spital.

În următoarele câteva zile, starea reclamantului s-a înrăutățit și comportamentul ei a devenit agresiv față de mama și vecinii ei. Prin urmare, mama și autoritatea de întreținere a locuințelor s-au plâns la spital pentru comportamentul reclamantului. Dimineața din 28 septembrie 2003 reclamantul a fost dus la spital de către ambulanță și a fost evaluat de un psihiatru al spitalului, care a concluzionat că ea trebuie să fie spitalizată pentru o afecțiune psihică gravă. La 29 septembrie 2003, un comitet de trei psihiatri diferite din spital a evaluat încă o dată reclamantul și a emis un raport care a declarat că ea a fost un pericol pentru societate datorită tulburării psihice grave, care necesită tratament psihiatric în pacient.

psihiatrii specificați în raportul că modul de comunicare al reclamantului cu mama și vecinii ei a fost agresiv; ea i-a amenințat, a aruncat borcane de sticlă, sticle și vase de pe balcon, care a fost la etajul al cincilea, a cântat muzică tare noaptea și proprietate deteriorată în apartament. 11. Prin urmare, spitalul a depus o cerere la o instanță locală, cerând autorizația de admitere obligatorie la spital în conformitate cu articolele 14 și 16 din Legea privind asistența psihiatrică. 12. La 30 septembrie 2003, un judecător la instanța locală a efectuat o audiere in locotenent a cazului reclamantului în aripa de administrare a spitalului. Audierea s-a desfășurat în prezența unui procuror și a unuia dintre medicii care a evaluat reclamantul mai devreme.

În urma ședinței, instanța a permis cererea și a ținut după cum urmează: „... după examinarea dosarului și a auzit un reprezentant al [spitalului] și un procuror, instanța consideră că cererea în cauză ar trebui să fie permisă. Din dosarul de caz apare că pacientul a fost dus de acasă la [spital] de către ambulanță după ce a arătat semne de boală mentală, care a sugerat că a fost un pericol pentru societate. Un panou de psihiatri [din spital] a concluzionat că pacientul ar trebui să aibă tratamentul în pacient. În baza Legii privind asistența psihiatrică și a articolului 202 din Codul de Procedură Civilă, instanța a hotărât că [M.] ar trebui spitalizat în mod obligatoriu pentru a suferi un tratament medical, hotărârea nu este supusă apelului…

” 13. La 19 decembrie 2003, tratamentul obligatoriu a fost încheiat și reclamantul a fost externat din spital. 14. Potrivit reclamantului, condițiile sanitar-higienice în care a fost păstrată în spital au fost nesatisfăcute. 15. La 15 iulie 2004, reclamantul a fost evaluat de către un medic la dispensar psihoneurologic și s-a referit la spital pentru tratamentul în pacient pentru o tulburare mentală gravă. Reclamantul a refuzat tratamentul propus și a stat acasă. Un raport privind evaluarea reclamantului a fost trimis la spital. 16. După evaluarea, starea reclamantului s-a înrăutățit în mod similar cu cea de-a doua spitalizare și vecinii și autoritatea de întreținere a locuințelor s-au plâns la spital pentru comportamentul ei.

17. Dimineața 19 iulie 2004, reclamantul a fost dus la spital de către ambulanță și evaluat de un psihiatru de acolo, care a concluzionat că suferă de o tulburare mentală și a trebuit să fie spitalizată. La 20 iulie 2004, un comitet de trei psihiatri ai spitalului, inclusiv psihiatrul care a evaluat reclamantul în ziua anterioară, a emis un raport care a afirmat că reclamantul a fost un pericol pentru societate din cauza afecțiunii psihice grave și că are nevoie de tratament în pacient. Spitalul a solicitat, prin urmare, instanța de judecată pentru o ordonanță de admitere obligatorie. 19. La 21 iulie 2004, instanța locală a permis cererea, în urma unei audieri pe loc, în aripa administrativă a spitalului.

Ședința a fost asistată de procurorul și de unul dintre psihiatrii care au evaluat anterior reclamantul. Curtea a ținut după cum urmează: „... după examinarea cazului și a auzit un reprezentant al [spitalului] și a unui procuror, instanța consideră că cererea în cauză ar trebui să fie permisă. Se pare din dosarul că, la 19 iulie 2004, pacientul a fost dus de acasă la [spital] de ambulanță după a arăta semne de o afecțiune mentală gravă. Din acest motiv, un panou de psihiatri a constatat că reclamantul era un pericol pentru societate și ar trebui să fie admis în mod obligatoriu la [spital] pentru tratament medical. Reprezentantul [spitalului] a susținut că pacientul trebuie admis la spital și tratat pentru o afecțiune mentală gravă.

Având în vedere toate circumstanțele, instanța a ajuns la concluzia că este necesară spitalizarea obligatorie a pacientului. Considerând legea privind asistența psihiatrică și art. 202 din Codul de Procedură Civilă, instanța a hotărât că [M.] ar trebui spitalizată obligatorie pentru a suferi tratament medical. Hotărârea nu este supusă apelului… ” 20. La 8 septembrie 2004, reclamantul a fost externat din spital la finalizarea tratamentului. 21. La 13 februarie 2006, reclamantul a fost evaluat de către un medic la dispensarul psihoneurologic, care a concluzionat că tulburarea mentală a reclamantului s-a repetat. 22. La 17 februarie 2006, reclamantul a făcut o cerere scrisă de admitere la spital pentru tratament.

Solicitarea a fost semnată numai de solicitant. Potrivit reclamantului, ea a fost obligată să facă acest lucru sub amenințarea de a nu fi externată din spital. Ea a fost în sănătatea proastă, mental și fizic, în acea zi. 23. Ulterior, cererea a fost marcată și semnată de un membru al personalului spital, desemnând departamentul spitalului la care urma să fie atribuită reclamantul. 24. Potrivit reclamantului, regimul în care a fost păstrată în spital a fost strict, deoarece ea a trebuit să rămână în spital pentru toată ziua; mișcările sale în cadrul sediilor spitalului au fost restricționate; și bunurile sale personale au fost limitate în număr și invenționate. 25. La 19 aprilie 2006, reclamantul a fost externat din spital.

26. La o dată neespecificată, reclamantul a instituit o procedură civilă în Curtea de district Suvorovsky din Odessa împotriva spitalului oncologic regional Odessa, cerând reintegrarea în poziția de medic și plata achizițiilor salariale. 27. La 9 februarie 2005, instanța a respins cererea ei ca fiind neconvențiată. La 15 iunie 2005, Curtea de apel regională Odessa a susținut această hotărâre. 28. La expirarea termenului, reclamantul a depus un recurs cu privire la punctele de drept cu Curtea Supremă împotriva hotărârii din 9 februarie 2005. Reclamantul nu a solicitat Curtea Supremă să prelungească termenul. 29. La 28 octombrie 2005, Curtea Supremă a declarat recursul reclamantului inadmisibil, astfel cum a fost depus din timp 30. Dispozițiile relevante ale Constituției se citesc după cum urmează: „Drepturile și libertățile omului și cetățenilor sunt protejate de instanțe.

Toată lumea este garantată dreptul de a contesta în instanță deciziile, acțiunile sau omisiunile organismelor de putere de stat, organismele autoguvernamentului local, oficialii și ofițerilor… Toată lumea are dreptul de a proteja drepturile și libertățile sale împotriva încălcărilor și a infracțiunilor ilegale prin orice modalitate care nu este interzisă prin lege.” 31. art. 202 din Codul de Procedură Civilă din 18 iulie 1963 (în vigoare până la 1 septembrie 2005) cu condiția ca o decizie în instanță să fie legală și justificată. 32. art. 248-1 din Codul respectiv prevede că oricine a considerat că drepturile sau libertățile sale au fost încălcate de o decizie, acțiune sau omisiune a unui organism, entitate juridică sau oficial de stat poate depune plângere la o instanță.

33. Codul de procedură civilă din 18 martie 2004 prevede în secțiunea XI „Dispoziții finale și tranzitorii”, după cum urmează: „1. Prezentul cod intră în vigoare la 1 septembrie 2005 ... [Se abrogă următoarele acte normative] cu intrarea în vigoare a prezentului cod: Codul de procedură civilă din 18 iulie 1963 ...” 34. Dispozițiile relevante ale codului se citesc după cum urmează: „1. Rolul sistemului de justiție administrativă este protecția drepturilor, libertăților și intereselor persoanelor fizice și a drepturilor și intereselor entităților juridice în domeniul relațiilor publice, împotriva încălcărilor de către autoritățile publice ... Orice decizie, acțiuni sau inacțiunea din partea autorităților publice pot fi apelate la instanțe administrative, cu excepția cazurilor în care Constituția și legile Ucrainei prevăd o procedură diferită de recurs judiciar împotriva acestor decizii, acțiuni sau inactivitate ...” „1.

Termenii enumerați mai jos au următoarele sensuri: 1) cazul de jurisdicție administrativă (denumit în continuare „cazul administrativ”) – un litigiu de drept public, menționat la o instanță administrativă, în care una dintre părți este un organism al competențelor executive, al autogovernării locale, al funcționarului său sau al celuilalt subiect împuternicit să desfășoare funcții administrative publice pe baza legalizării, inclusiv cele vizate de exercitarea competențelor delegate; ...” „1. Jurisdicția instanțelor administrative acoperă relațiile juridice care decurg în exercitarea competențelor administrative publice de către subiecții autorității publice și [relații juridice care decurg] în cursul formării publice a unui subiect de autoritate publică prin intermediul alegerilor sau a referendumului…

” 35. Extractele relevante din Lege se citesc după cum urmează: „O persoană trebuie să fie spitalizată în mod voluntar într-un centru de sănătate mentală, fie la cererea sa, fie cu acordul său conștient…

Consimțământul spitalizării este inclus în documentația medicală în urma semnării persoanei în cauză sau a reprezentantului său juridic și a psihiatru.” „O persoană care suferă de o tulburare mentală poate fi spitalizată într-o structură de sănătate mentală fără acordul său conștient sau fără acordul reprezentantului său juridic dacă examenul sau tratamentul medical al acestei persoane este posibil numai în cadrul structurii de sănătate mentală și dacă, ca urmare a unei tulburări psihice grave, o astfel de persoană: comite sau exprimă intenții reale de a comite acte care sunt direct periculoase pentru această persoană sau pentru alții; sau nu este în măsură să satisfacă nevoile sale vitale la nivel de bază.” „O persoană care a fost ospitalizată într-un institut de sănătate mentală după decizia unui psihiatru în temeiul articolului 14 din prezenta lege, trebuie să fie evaluată, în termen de 24 de ore, de către un comitet psihiatric al structului de sănătate mentală pentru a stabili dacă este necesară.

În cazul în care spitalizarea este considerată inutilă și persoana în cauză nu dorește să rămână în centrul de sănătate mentală, el sau ea trebuie externat imediat. În cazul în care este necesară spitalizarea obligatorie a persoanei, un reprezentant al instalației de sănătate mentală în care este păstrată persoana se aplică, în termen de douăzeci și patru de ore, Curtea ... pentru spitalizarea obligatorie a persoanei din motivele prevăzute la art. 14 din prezenta lege… ” O persoană este reținută în mod obligatoriu într-un centru de sănătate mentală exclusiv pentru perioada în care există motivele care justifică spitalizarea sa. O persoană, care a fost spitalizată în mod obligatoriu într-un centru de sănătate mentală, este evaluată de către un grup de psihiatri cel puțin o dată pe lună pentru a stabili dacă persoana trebuie să rămână în spital sau să fie externată.

Dacă este necesară o spitalizare obligatorie timp de mai mult de șase luni, un reprezentant al instalației de sănătate mentală se aplică instanței ... Un raport al unui comitet de psihiatri care oferă motive pentru prelungirea spitalizării este închis cu cererea... Spitalizarea persoanei poate fi prelungită ulterior, în fiecare ocazie pentru o perioadă care nu depășește șase luni. O persoană supusă spitalizării obligatorii sau reprezentantului său juridic are dreptul de a depune cereri la o instanță pentru încheierea spitalizării obligatorii la fiecare trei luni, începând de la data deciziei instanței de prelungire a spitalizării.” „O persoană este externată dintr-un centru de sănătate mentală atunci când s-a finalizat evaluarea sau examinarea expertă a statului său mental, sau atunci când s-a recuperat din boală sau atunci când statul său mental s-a schimbat în măsura în care nu mai este necesară o altă tratament medical.

O persoană care a fost admisă voluntară este concediată după cererea scrisă de către persoana respectivă sau reprezentantul său juridic sau după decizia unui psihiatru. Descărcarea de gestiune a unei persoane care a fost spitalizată voluntar poate fi refuzată dacă un comitet de psihiatri găsește motive de spitalizare obligatorie a persoanei, astfel cum se prevede la art. 14 din prezenta lege. În acest caz, procedurile de spitalizare obligatorie se efectuează continuarea spitalizării și descărcării, astfel cum se prevede la articolele 16, 17 și 22 (punctele 2 și 3) din prezenta lege și alineatul (3) din prezenta secțiune. O persoană supusă spitalizării obligatorii se descărcează după decizia unui comitet de psihiatri sau a unei hotărâri judecătorești care refuză prelungirea spitalizării…

” „... o cerere de către un reprezentant al unui centru de sănătate mentală pentru spitalizarea obligatorie a unui pacient este examinată de către o instanță ... în termen de douăzeci și patru de ore de la primirea cererii… Cazurile privind prestarea obligatorie de asistență psihiatrică sunt examinate în prezența persoanei în cauză. Un procuror, un reprezentant juridic al persoanei în cauză și fie un psihiatru sau un reprezentant al instalației de sănătate mentală participă la audiere.” 36. Dispozițiile relevante ale Actului prevăd: „Procurorul public examinează cererile și plângerile de încălcare a drepturilor persoanelor fizice și ale entităților juridice, cu excepția plângerilor care sunt de competență a unei instanțe…

O decizie luată de procuror public poate fi apelată în fața unui procuror public superior sau a unei instanțe.” 37. Extractele relevante ale acestui instrument internațional prevăd următoarele: 1. Nu se acordă niciun tratament unui pacient fără consimțământul său informat, cu excepția cazului în care se prevede la alineatele (6), 7, 8, 13 și 15 din prezentul principiu. Consimțământul informat este consimțământul obținut în mod liber, fără amenințări sau inducții necorespunzătoare, după divulgarea adecvată la pacient a informațiilor adecvate și înțelese într-o formă și limba înțelesă de pacient pe: (a) Evaluarea diagnostică; (b) Scopul, metoda, durata probabilă și beneficiul așteptat al tratamentului propus; (c) Modurile de tratament alternative, inclusiv cele mai puțin intruzive; (d) Durerea sau disconfortul posibil, riscurile și efectele secundare ale tratamentului propus.

Pacientul poate solicita prezența unei persoane sau a persoanelor alese de pacient în timpul procedurii de acordare a consimțământului. Pacientul are dreptul de a refuza sau de a opri tratamentul, cu excepția dispozițiilor de la punctele 6, 7, 8, 13 și 15 din prezentul principiu. Consecințele refuzului sau oprirea tratamentului trebuie explicate pacientului… Fiecare pacient care nu este admis involuntar are dreptul de a părăsi instalația de sănătate mentală în orice moment, cu excepția cazului în care se aplică criteriile pentru retenția sa ca pacient involuntar, astfel cum se prevede în principiul 16 de mai jos, și el sau ea trebuie să fie informat cu privire la acest drept.

O persoană poate fi admisă involuntar într-o structură de sănătate mentală în calitate de pacient sau, după ce a fost admisă voluntar ca pacient, poate fi reținută ca pacient involuntar în centrul de sănătate mentală în cazul în care, și numai dacă, un practicant calificat de sănătate mentală autorizat prin lege în acest scop, determină, în conformitate cu principiul 4 de mai sus, că persoana respectivă are o boală mentală și consideră: (a) că, din cauza acestei boli mentale, există o probabilitate gravă de prejudiciu imediat sau iminent pentru persoana respectivă sau pentru alte persoane; sau (b) Că, în cazul unei persoane a căror boală mentală este severă și a căror judecată este afectată, nu recunoaște sau menține că persoana respectivă poate conduce la o deteriorare gravă în starea sa sau îi va împiedica să acorde un tratament adecvat care poate fi acordat doar prin admiterea unei structuri de sănătate mentală în conformitate cu principiul alternativul alternativului cel mai puțin restrictiv.

În cazul menționat la litera (b), trebuie consultat, dacă este posibil, un astfel de practician de sănătate mentală, independent de primul. În cazul în care această consultare are loc, admiterea sau păstrarea involuntară nu poate avea loc decât dacă cel de-al doilea practician de sănătate mentală este de acord. În primul rând, admiterea sau retenția involuntară trebuie să fie pe o perioadă scurtă, astfel cum se prevede în legislația internă, pentru observarea și tratamentul preliminar în așteptarea revizuirii admisiei sau a retenției de către organismul de reexaminare. Motivele admiterii se comunică fără întârziere pacientului, iar faptul admiterii și motivele acesteia se comunică, de asemenea, în mod prompt și în detaliu organismului de reexaminare, reprezentantului personal al pacientului, dacă nu există, și, cu excepția cazului în care pacientul obiectează, familiei pacientului…

Organismul de reexaminare este un organism judiciar sau un alt organism independent și imparțial instituit prin legislația internă și care funcționează în conformitate cu procedurile prevăzute de legislația internă. În formularea deciziilor sale, acesta dispune de asistența unuia sau a mai multor profesioniști calificați și independenți de sănătate mentală și ia în considerare consiliul lor. Revizuirea inițială a organismului de reexaminare, astfel cum se prevede la alineatul (2) din principiul 16 de mai sus, a deciziei de a admite sau de a păstra o persoană ca pacient involuntar are loc cât mai curând posibil după decizia respectivă și se desfășoară în conformitate cu procedurile simple și rapide, astfel cum se specifică în legislația internă.

Organismul de reexaminare examinează periodic cazurile de pacienți involuntari la intervale rezonabile, astfel cum este specificat în dreptul intern. Un pacient involuntar poate aplica organismului de reexaminare pentru eliberare sau statutul voluntar, la intervale rezonabile, astfel cum este specificat în dreptul intern. În fiecare reexaminare, organismul de reexaminare examinează dacă criteriile de admitere involuntară prevăzute la alineatul (1) din principiul 16 de mai sus sunt încă îndeplinite și, în caz contrar, pacientul este externat ca pacient involuntar. Dacă în orice moment practicantul de sănătate mentală responsabil pentru acest caz este satisfăcut că condițiile de păstrare a unei persoane ca pacient involuntar nu mai sunt satisfăcute, el sau ea ordonă descărcarea acestei persoane ca astfel de pacient.

Un pacient sau reprezentantul său personal sau orice persoană interesată are dreptul de a face apel la o instanță superioră împotriva unei hotărâri pe care pacientul să fie admis sau reținut într-un centru de sănătate mentală… ” 38. Extractele relevante ale recomandării prevăd după cum urmează: 1. O persoană poate fi supusă unui loc involuntar numai dacă sunt îndeplinite toate condițiile următoare: i. persoana are o tulburare mentală; ii. condiția persoanei reprezintă un risc semnificativ de prejudiciu grav pentru sănătatea sa sau pentru alte persoane; iii. plasarea include un scop terapeutic; iv. nu sunt disponibile mijloace mai puțin restrictive de asigurare a îngrijirii adecvate; v. a fost luată în considerare avizul persoanei în cauză…

Decizia 1. Hotărârea de a supune o persoană la plasare involuntară ar trebui să fie luată de o instanță sau de un alt organism competent. Instanța sau alt organism competent ar trebui: i. să ia în considerare avizul persoanei în cauză; ii. să acționeze în conformitate cu procedurile prevăzute de lege bazate pe principiul că persoana în cauză ar trebui să fie văzută și consultată… Deciziile de a supune o persoană la plasament involuntar sau la tratament involuntar ar trebui să fie documentate și să menționeze perioada maximă dincolo de care, în conformitate cu lege, acestea ar trebui revizuite oficial, fără a aduce atingere drepturilor persoanei la revizuire și la apeluri, în conformitate cu dispozițiile articolului 25… Statele membre ar trebui să se asigure că persoanele care fac obiectul unui plasament involuntar sau al unui tratament involuntar pot exercita în mod eficient dreptul: i. de a face apel împotriva unei decizii; ii.

de a avea legalitatea măsurii, sau de aplicarea sa continuă, revizuită de către o instanță la intervale rezonabile; iii. de a fi ascultate în persoană sau printr-un avocat personal sau reprezentant la aceste revizuiri sau apeluri. În cazul în care persoana sau avocatul sau reprezentantul personal al acestei persoane nu solicită o astfel de reexaminare, autoritatea responsabilă ar trebui să informeze instanța și să se asigure că legea continuă a măsurii este revizuită la intervale rezonabile și regulate. În cazul în care persoana nu poate acționa pentru el însuși, persoana ar trebui să aibă dreptul la un avocat și, în conformitate cu dreptul național, la asistență juridică gratuită. Avocatul ar trebui să aibă acces la toate materialele și să aibă dreptul de a contesta dovezile, în fața instanței…

Ar trebui furnizată o procedură de apel la decizia instanței… ” 39. Standardele CPT (documentul nr. CPT/Inf/E (2002) 1-Rev. 2006, pagina 40) prevede, în măsura în care este cazul, după cum urmează: „V. plasarea involuntară în unități psihiatrice ... 41. Pacienții ar trebui, în principiu, să fie plasat în poziția de a acorda un consimțământ liber și informat la tratament. Admiterea unei persoane la o unitate psihiatrica pe o bază involuntară nu ar trebui interpretată ca autorizând tratamentul fără consimțământul său. În consecință, fiecare pacient competent, fie voluntar sau involuntar, ar trebui să aibă posibilitatea de a refuza tratamentul sau orice altă intervenție medicală. Orice derogare de la acest principiu fundamental ar trebui să se bazeze pe lege și se referă numai la circumstanțe excepționale clare și strict definite.

Desigur, consimțământul la tratament nu poate fi calificat decât ca gratuit și informat dacă se bazează pe informații complete, exacte și comprensibile cu privire la starea pacientului și tratamentul propus… Prin urmare, toți pacienții ar trebui să fie furnizat sistematic cu informații relevante despre starea lor și despre tratamentul pe care se propune să-l prescrie pentru ei. Informațiile relevante (resultate, etc.) ar trebui furnizate, de asemenea, în urma tratamentului… 52. Procedura prin care se decide plasarea involuntară ar trebui să ofere garanții de independență și imparțialitate, precum și de expertiză medicală obiectivă… 55. De asemenea, CPT acordă o importanță considerabilă unităților psihice care sunt vizitate periodic de un organism exterior independent (de exemplu.

un judecător sau un comitet de supraveghere care este responsabil pentru inspecția îngrijirii pacienților. Acest organism ar trebui autorizat, în special, să vorbească în particular cu pacienții, să primească direct orice plângeri pe care le-ar putea avea și să formuleze orice recomandări necesare… 56. plasarea involuntara intr-o institutie psihiatrica ar trebui sa înceteze imediat ce aceasta nu mai este necesara de starea mentala pacientului. Prin urmare, necesitatea unui astfel de plasament ar trebui revizuit la intervale regulate… ” 40. Extractele relevante din Raportul către Guvernul Ucrainei privind vizita în Ucraina efectuată de CPT din 24 noiembrie până la 6 decembrie 2002 (CPT/Inf (2002) 19) au citit următoarele: „D.

Unități de sănătate mentală ... Chernivtsi Spitalul Clinic Regional Psichiatric f. garanții oferite pacienților psihiatrici ... 166. Cu toate acestea, după cum s-a menționat anterior (cf. punctul 146 de mai sus), un număr mare de 510 de pacienți adulți din sectoarele securizate nu au fost consimțițiți să se admită la un spital psihiatric și nu au putut părăsi spitalul cu proprie voință. În practică, ei nu au avut cea mai mică oportunitate de a beneficia de garanțiile prevăzute de Legea 2000 privind îngrijirea psihiatrică, în special posibilitatea de a contesta admiterea lor la spital. În multe cazuri, dosarele conțin doar o cerere de tratament făcută de un rude. Mai rău, o examinare a dosarelor pacienților a arătat că unele dintre ele au fost admise la spital fără consimțământul lor pur și simplu pe baza unei scrisori de la un procuror public sau la cererea Miliției, fără a fi fost depusă instanței competente o cerere de comision involuntară.

Prin scrisoarea din 15 aprilie 2003, autoritățile ucrainene au informat CPT că au fost emise instrucțiuni pentru a pune în practică la Chernivtsi Legea 2000 privind îngrijirea psihiatrică. CPT dorește să primească confirmarea că acest lucru este în prezent cazul. În plus, se recomandă ca autoritățile ucrainene să ia imediat toate măsurile necesare pentru a se asigura că secțiunile Legii privind îngrijirea psihiatrică din 2000 privind admiterea involuntară la spital sunt observate scrupuloase în toate spitalele ucrainene care admit pacienții nevoluntari… ”

5. The applicant was born in 1964 and lives in Odessa. 6. In the period between 10 September and 13 October 1999 the applicant had in-patient treatment in the Odessa Region Psychiatric Hospital (“the hospital”) which is a State-run institution. In 2000 she was registered with the Odessa Region Psychoneurological Dispensary (“the psychoneurological dispensary”) as a person with potential mental problems. 7. On 24 September 2003 the applicant was assessed by a doctor at the psychoneurological dispensary and referred to the hospital for in-patient treatment for a serious mental disorder. However, the applicant ignored the referral and stayed at home with her mother. A report of the applicant’s assessment was provided to the hospital.

8. In the next few days the applicant’s condition worsened and her behaviour became aggressive towards her mother and neighbours. The mother and the housing maintenance authority therefore complained to the hospital about the applicant’s conduct. 9. In the morning of 28 September 2003 the applicant was taken to the hospital by ambulance and was assessed by a psychiatrist of the hospital, who concluded that she needed to be hospitalised for a serious mental disorder. The applicant was therefore kept in the hospital. 10. On 29 September 2003 a panel of three different psychiatrists of the hospital assessed the applicant once again and issued a report stating that she was a danger to society due to her serious mental disorder, which required in-patient psychiatric treatment.

The psychiatrists specified in the report that the applicant’s manner of communication with her mother and neighbours was aggressive; she threatened them, threw glass jars, bottles and vases off the balcony, which was on the fifth floor, played loud music at night and damaged property in the apartment. 11. The hospital therefore lodged an application with a local court, seeking authorisation for compulsory admission to hospital in accordance with sections 14 and 16 of the Psychiatric Assistance Act. 12. On 30 September 2003 a judge at the local court conducted an onsite hearing of the applicant’s case in the administration wing of the hospital. The hearing was held in the presence of a prosecutor and one of the doctors who had assessed the applicant earlier.

Following the hearing the court allowed the application and held as follows: “... having examined the case file and heard a representative of [the hospital] and a prosecutor, the court considers that the application in question should be allowed. It appears from the case file that the patient was taken from home to [the hospital] by the ambulance after showing signs of mental illness which suggested that she was a danger to society. A panel of psychiatrists [of the hospital] has concluded that the patient should have in-patient treatment. Relying on the Psychiatric Assistance Act and Article 202 of the Code of Civil Procedure, the court has decided that [M.] should be compulsorily hospitalised to undergo medical treatment.

The decision shall not be subject to appeal… ” 13. On 19 December 2003 the compulsory treatment was completed and the applicant was discharged from the hospital. 14. According to the applicant, the sanitary and hygienic conditions in which she was kept in the hospital were unsatisfactory. 15. On 15 July 2004 the applicant was assessed by a doctor at the psychoneurological dispensary and referred to the hospital for in-patient treatment for a serious mental disorder. The applicant refused the proposed treatment and stayed at home. A report of the assessment of the applicant was sent to the hospital. 16. After the assessment, the applicant’s condition worsened in a similar way as before the second hospitalisation and the neighbours and the housing maintenance authority complained to the hospital about her behaviour.

17. In the morning of 19 July 2004 the applicant was taken to the hospital by ambulance and assessed by a psychiatrist there, who concluded that she was suffering from a mental disorder and needed to be hospitalised. The applicant was therefore kept in the hospital. 18. On 20 July 2004 a panel of three psychiatrists of the hospital, including the psychiatrist who had assessed the applicant the previous day, issued a report stating that the applicant was a danger to society due to her serious mental disorder and that she needed in-patient treatment. The hospital therefore applied to the court for an order for compulsory admission. 19. On 21 July 2004 the local court allowed the application, following an on-site hearing held in the administration wing of the hospital.

The hearing was attended by the prosecutor and one of the psychiatrists who had previously assessed the applicant. The court held as follows: “... having examined the case file and heard a representative of [the hospital] and a prosecutor, the court considers that the application in question should be allowed. It appears from the case file that on 19 July 2004 the patient was taken from home to [the hospital] by ambulance after showing signs of a serious mental disorder. For this reason a panel of psychiatrists found that the applicant was a danger to society and should be compulsorily admitted to [the hospital] for in-patient treatment. The representative of [the hospital] has submitted that the patient should be admitted to the hospital and treated for a serious mental disorder.

Having regard to all the circumstances, the court comes to the conclusion that the patient’s compulsory hospitalisation is required. Relying on the Psychiatric Assistance Act and Article 202 of the Code of Civil Procedure, the court has decided that [M.] should be compulsorily hospitalised to undergo medical treatment. The decision shall not be subject to appeal… ” 20. On 8 September 2004 the applicant was discharged from the hospital on completion of the treatment. 21. On 13 February 2006 the applicant was assessed by a doctor at the psychoneurological dispensary, who concluded that the applicant’s mental disorder had recurred. 22. On 17 February 2006 the applicant made a written application for admission to the hospital for treatment.

The application was signed only by the applicant. According to the applicant, she had been compelled to do so under the threat of never being discharged from the hospital. She had been in poor health, mentally and physically, that day. 23. Subsequently, the application was marked and signed by a member of hospital staff, designating the department of the hospital to which the applicant was to be assigned. 24. According to the applicant, the regime under which she was kept in the hospital was strict, as she had to stay in the hospital for the whole day; her movements within the premises of the hospital were restricted; and her personal belongings were limited in number and inventoried. 25. On 19 April 2006 the applicant was discharged from the hospital.

26. On an unspecified date the applicant instituted civil proceedings in the Suvorovskyy District Court of Odessa against Odessa Regional Oncological Hospital, seeking reinstatement in the position of doctor and payment of salary arrears. 27. On 9 February 2005 the court rejected her claim as unsubstantiated. On 15 June 2005 the Odessa Regional Court of Appeal upheld that judgment. 28. On the expiration of the time-limit the applicant lodged an appeal on points of law with the Supreme Court against the judgment of 9 February 2005. The applicant did not request the Supreme Court to extend the timelimit. 29. On 28 October 2005 the Supreme Court declared the applicant’s appeal inadmissible as submitted out of time.

30. The relevant provisions of the Constitution read as follows: “Human and citizens’ rights and freedoms are protected by the courts. Everyone is guaranteed the right to challenge in court the decisions, actions or omissions of bodies of State power, bodies of local self-government, officials and officers… Everyone has the right to protect his or her rights and freedoms from violations and illegal encroachments by any means not prohibited by law.” 31. Article 202 of the Code of Civil Procedure of 18 July 1963 (in force until 1 September 2005) provided that a court decision had to be lawful and substantiated. The courts had to substantiate their decision with the pieces of evidence they had examined during the court hearing.

32. Article 248-1 of that Code provided that that anyone who considered that his or her rights or freedoms had been infringed by a decision, act or omission of a State body, legal entity or official could lodge a complaint with a court. 33. The Code of Civil Procedure of 18 March 2004 provides in Section XI, “Final and transitional provisions”, as follows: “1. This Code shall enter into force on 1 September 2005 ...