CASE OF FRĂSILĂ AND CIOCÎRLAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Preliminary objection joined to merits and dismissed (Article 35-1 - Exhaustion of domestic remedies);Violation of Article 10 - Freedom of expression -{General} (Article 10-1 - Freedom of expression);Pecuniary and non-pecuniary damage - award
CASE OF FRĂSILĂ AND CIOCÎRLAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2012)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secția a treia
CAUZA FRĂSILĂ
ȘI CIOCÎRLAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 25329/03)
Hotărâre
10 mai 2012
Definitivă
10/08/2012
Hotărârea a devenit definitivă în condițiile prevăzute la art.
44
§
2 din convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Frăsilă și Ciocîrlan împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall,
președinte
, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos,
judecători
, și Santiago Quesada,
grefier de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 10 aprilie 2012,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
Procedura
La originea cauzei se află cererea nr. 25329/03 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanți ai acestui stat, Petru Frăsilă și Lucica Ciocîrlan („reclamanții”), au sesizat Curtea la 1 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”).
Reclamanții sunt reprezentați de D. Tomaseschi, avocat în Iași, și ulterior de D. Bogdan, avocat în București, și M Selegean, jurist în București. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
În urma abținerii lui Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curții), președintele camerei l-a desemnat pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător
ad-hoc
(art. 26 § 4 din convenție și art. 29 § 1 din regulament).
Reclamanții pretind, în special, că le-a fost încălcată libertatea de exprimare din cauza faptului că nu au fost asistați de autoritățile naționale în executarea hotărârii definitive din 6 decembrie 2002, prin care s-a dispus unor terțe persoane să le permită acestora accesul în sediul unui post de radio local, ceea ce i-a împiedicat să își exercite profesia de jurnaliști.
La 11 februarie 2008, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenție, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanțele cauzei
Reclamanții s-au născut în 1957 și, respectiv, 1972 și locuiesc în Piatra Neamț (România) și, respectiv, Jakobstad (Finlanda). Aceștia sunt jurnaliști.
A. Contextul cauzei
În 1995, reclamantul a înființat societatea pe acțiuni
Tele M
, care avea ca obiect de activitate producerea și difuzarea programelor de radio și televiziune. Reclamantul era acționarul majoritar și directorul acesteia. Societatea a obținut licența de radiodifuziune nr. 246/1997 și drepturile de exploatare a unei licențe de televiziune pentru Județul Neamț.
În 1999, reclamantul a înființat societatea comercială cu răspundere limitată
Radio M Plus
, având ca obiect de activitate în special realizarea de programe audio-vizuale. Reclamantul era asociatul unic și directorul acesteia. În 2000, capitalul social al societății a făcut obiectul unei modificări privind participația reclamantului cu un procent de 20%.
Intenția reclamantului era să separe activitățile de televiziune de cele de radio și să consacre societatea
Radio M Plus
unor activități radiofonice. În așteptarea modificării legii audiovizualului care îi permitea transferul licenței de radiodifuziune (modificare adoptată în cele din urmă la 8 august 2002), activitățile de radiodifuziune era împărțite între societatea
Radio M Plus
, însărcinată cu realizarea programelor radio, și societatea
Tele M
, care se ocupa cu difuzarea lor. Societatea
Radio M Plus
era responsabilă cu echipamentele necesare activității postului de radio (inclusiv pentru difuzarea programelor).
În ianuarie 2002, televiziunea
Tele M
a difuzat două reportaje. Unul dintre ele viza un protejat al lui I.T. care era căutat de poliție, iar celălalt avea ca obiect una din afacerile administrate de I.T., și anume un hotel în care fuseseră descoperite urme de mercur în hrana servită. Conform reclamantului, ulterior acestor două reportaje, I.T. l-a amenințat că îi va aduce societățile în faliment, cu ajutorul unor controale efectuate de autoritățile financiare. Conform informațiilor furnizate de reclamant, I.T. era, la vremea respectivă, deputat în parlamentul național, în numele partidului aflat la putere, și era numit în presă „baron local”.
La 25 ianuarie 2002, autoritățile financiare locale din Piatra-Neamț au încercat să efectueze un control inopinat la sediul
Tele M
. Având în vedere că reclamantul nu a fost de acord, autoritățile i-au aplicat o amendă. Această amendă a fost totuși anulată ulterior, deoarece, conform reclamantului, fusese aplicată încălcându-se dispozițiile legale care prevăd obligația de a anunța societatea în cauză cu 15 zile înainte de data stabilită pentru efectuarea controlului. Totuși, ulterior a fost efectuat un control și, cu această ocazie, autoritățile au constatat că societatea avea sume de bani considerabile neplătite la bugetul de stat. A fost încheiat cu reclamantul un acord de eșalonare a plății sumelor datorate. Acesta afirmă că respectivul control a fost solicitat de către I.T. lui V.M., șeful Direcției Generale a Finanțelor Publice Neamț și care era, la vremea respectivă, asociatul lui I.T. în mai multe societăți comerciale.
Reclamantul declară că, având în vedere valoarea mare a datoriilor acumulate și exigibilitatea lor imediată și pentru a evita falimentul, acesta a fost convins să vândă participația majoritară a societății
Tele M
. lui I.T. și societății I. care aparținea soției și fiilor lui V.M. Lichidarea participației a avut loc la 1 august 2002. La aceeași dată, reclamantul a fost revocat din funcția de director al acestei societăți.
În aceeași zi, societatea
Radio M Plus
, al cărei director era încă reclamantul, și societatea
Tele M
, au constituit o asociere în participație privind realizarea și difuzarea de programe radio. Contractul de asociere prevedea că societatea
Tele M
asigura bunurile mobile si imobile, programele, licențele și contractele, în timp ce societatea
Radio M Plus
asigura echipamentele de specialitate, resursele financiare, programele și gestiunea asocierii. Conform licenței de emisie din data de 16 septembrie 1998, acordată de Ministerul Comunicațiilor, stația de radio
Radio M Plus
emitea de la sediul său situat pe Strada Ștefan cel Mare nr. 80 din Piatra-Neamț.
Prin decizia din 2 august 2002, societatea
Radio M Plus
l-a desemnat pe reclamant director al asocierii în participație menționate anterior. Activitățile postului de radio erau exercitate la etajul doi al clădirii situate pe Strada Ștefan cel Mare nr. 80, în Piatra-Neamț, unde se aflau studiourile destinate realizării și difuzării programelor radio și studioul pentru invitați.
Reclamanta era redactorul stației de radio și, începând cu 1 octombrie 2002, directoarea de programe a postului.
B. Cererea de ordonanță președințială a reclamanților privind accesul lor în spațiul destinat serviciilor radiofonice
Începând cu 2 octombrie 2002, ca urmare a neînțelegerilor dintre reprezentanții celor două societăți menționate anterior, reclamanților li s-a refuzat accesul în redacția stației de radio de către reprezentanții societății
Tele M.
La 16 octombrie 2002, reclamanții au sesizat instanțele cu o cerere de ordonanță președințială prin care solicitau dreptul de acces în redacția stației de radio.
Prin hotărârea din 6 decembrie 2002, Tribunalul Neamț a admis cererea reclamanților și a dispus societății
Tele M
să le permită accesul la redacția postului de radio, situat pe Strada Ștefan cel Mare nr. 80, Piatra-Neamț. Această hotărâre a fost confirmată în ultimă instanță de Curtea de Apel Bacău la 11 martie 2003. Instanțele au reținut în special, că sediile societăților se aflau în același imobil și că, prin urmare, acestea aveau dreptul să îl folosească pentru a-și exercita activitățile. Prin urmare, acestea au concluzionat că împiedicarea reclamanților de către reprezentanții societății
Tele M
. de a avea acces la redacția postului de radio constituia o acțiune ilegală, de natură să aducă prejudicii activității stației de radio, ai cărei director și, respectiv, redactor erau reclamanții.
C. Demersurile reclamanților în vederea executării hotărârii definitive din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Neamț
La 7 ianuarie 2003, la cererea reclamanților, Judecătoria Piatra-Neamț a dispus încuviințarea executării silite a hotărârii din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Neamț.
La 14 ianuarie 2003, un executor judecătoresc s-a deplasat împreună cu reclamanții la sediul redacției postului de radio. Reprezentantul societății
Tele M
a refuzat să permită accesul reclamanților la etajul doi al imobilului, argumentând că sediul redacției postului de radio fusese transferat la parterul imobilului, într-o cameră unde au fost primiți. Doar executorul judecătoresc a putut vizita camera dotată cu echipamente speciale, situată la etajul doi.
La 18 martie 2003, reclamanții au reiterat cererea de executare silită a hotărârii definitive din 6 decembrie 2002, dat fiind că recursul introdus de pârât împotriva acestei hotărâri fusese respins între timp.
La 12 mai 2003, a avut loc o nouă încercare de executare, dar fără succes. Cu această ocazie, executorul judecătoresc a precizat că hotărârea care trebuia să fie pusă în executare era clară și că nu era necesară introducerea în instanță a unei cereri pentru lămuriri cu privire la înțelesul și întinderea dispozitivului acesteia.
La 24 ianuarie 2003, din cauza imposibilității de a-și exercita profesia de jurnaliști, ca urmare a refuzului societății
Tele M
de a le permite accesul la redacția postului de radio, reclamanții au sesizat parchetul cu o plângere penală pentru nerespectarea unei hotărâri judecătorești. La 8 iulie 2003, Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamț a emis o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, considerând că litigiul privea, în realitate, punerea în aplicare a unui acord de asociere semnat la 1 august 2002. La 30 ianuarie 2004, procurorul-șef al parchetului a confirmat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale.
La 23 februarie 2004, reclamanții au sesizat instanțele cu o cerere de ordonanță președințială, solicitând ca societatea
Tele M
să fie obligată să respecte contractul de asociere în participație încheiat la 1 august 2002 și, în acest scop, să le predea echipamentele de producție și emisie radio necesare pentru punerea în aplicare a contractului menționat anterior. Aceștia au solicitat, de asemenea, obligarea societății la plata de penalități cu titlu cominatoriu în valoare de 2 milioane de lei românești (ROL) pe fiecare zi de întârziere.
Prin hotărârea definitivă din 12 octombrie 2004, Tribunalul Sibiu a respins acțiunea, considerând că aceasta viza fondul problemei de executare a contractului și nu o situație temporară și urgentă care să justifice apelul la procedura ordonanței președințiale.
La 25 octombrie 2004, societatea
Tele M
a restituit societății
Radio M Plus
echipamentele ale cărei proprietară era aceasta din urmă.
La 25 martie 2005, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamț cu o plângere penală împotriva acționarilor și directorilor societății
Tele M
deoarece i-au refuzat accesul în redacție și nu i-au permis utilizarea echipamentelor necesare pentru emisiunile radio, ceea ce îl împiedicase să își exercite profesia de jurnalist. La 27 iunie 2007, reclamantul a fost informat că plângerea sa penală fusese trimisă la Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamț, care a început urmărirea penală împotriva a trei directori ai societății
Tele M
pentru abuz de bunuri din patrimoniul societății. De atunci, acesta nu a fost informat cu privire la desfășurarea acestei proceduri.
Curtea nu a fost informată dacă reclamanții au introdus o acțiune de drept comun pentru punerea în aplicare a acordului de asociere încheiat la 1 august 2002 între societățile
Radio M Plus
și
Tele M.
În observațiile sale scrise din 9 iunie 2008, Guvernul informează Curtea cu privire la următoarele aspecte:
„Conform informațiilor comunicate de executorul judecătoresc N.T., acesta nu a putut continua procedura de executare silită, având în vedere obiectul cauzei – executarea unei obligații «de a face» – și natura juridică a imobilului și, în plus, ținând seama de faptul că titlul executoriu nu preciza locația redacției societății
Radio M Plus
SRL și camerele care o alcătuiau. În aceste condiții, executorul a menționat că nu era de competența lui să depășească cadrul legal menționat anterior.”
D. Funcționarea stației de radio
Radio M Plus
La 30 ianuarie 2003, Consiliul Național al Audiovizualului (denumit în continuare „C.N.A.”) a dispus societății
Tele M
să pună capăt transferului licenței audiovizuale nr. 246/1997, consacrat prin acordul de asociere în participație încheiat la 1 august 2002, și să intre în legalitate în termen de treizeci de zile, ținând seama că respectivul contract încălca noua Lege nr. 504/2002 a audiovizualului care interzicea exploatarea unei licențe audiovizuale de către altă persoană decât deținătorul său legal. Din actele aflate la dosar nu reiese dacă somația a fost urmată de o decizie de retragere a licenței de către C.N.A., în temeiul legii citate anterior.
Totuși, la 9 iunie 2003, societatea
Tele M
a cedat din nou drepturile de exploatare a licenței audiovizuale nr. 246/1997 unei societăți terțe. Prin decizia din 14 noiembrie 2003, aceasta din urmă a obținut o licență de emisie. Emisia trebuia să fie realizată cu ajutorul unui emițător care aparținea societății
Radio M Plus.
Totuși, din actele aflate la dosar reiese că, printr-o decizie din 20 noiembrie 2003, C.N.A. a suspendat temporar acest transfer de licență până la soluționarea litigiului declanșat între timp între cele două societăți. Abia la 9 noiembrie 2004, societatea terță a obținut dreptul de a exploata un nou emițător.
Conform unei atestări a C.N.A. din 4 iunie 2008, emisă la cererea agentului guvernamental român, societatea deține licența audiovizuală nr. 524, emisă la 17 mai 2004 pentru orașul Târgu-Neamț pentru stația de radio cu același nume, și o licență de emisie din 5 mai 2005, acordată de Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații („ANRC”). De asemenea, societatea deține două licențe audiovizuale obținute în 2004 pentru două canale de televiziune autorizate să emită în orașele Piatra-Neamț și, respectiv, Roman. Licența audiovizuală nr. 246/1997 emisă pentru stația radio
Radio M Plus
aparținea societății
Tele M Invest.
C.N.A. a concluzionat că stația de radio
Radio M Plus
nu exercitase nicio activitate de radiodifuziune în perioada 2002-2004.
E. Informații privind activitatea reclamanților după luna octombrie 2002
În octombrie 2002, reclamanta a publicat în ziarul național
România liberă
un articol privind diverse afaceri conduse de I.T.
Începând cu noiembrie 2003, reclamantul a devenit directorul săptămânalului local
Lumea Nemțeanului.
Reclamanta a fost numită redactorul-șef al acestuia. Conform informațiilor furnizate de reclamanți, săptămânalul a trebuit să își înceteze activitatea după apariția a cinci numere, din cauza presiunilor exercitate asupra societăților de distribuție a ziarului și asupra societăților cu care ziarul încheiase contracte de publicitate.
II. Dreptul ș
i
pract
i
ca
i
nterne relevante
A. Legislația națională în domeniul audiovizualului
Legea audiovizualului nr. 504/2002 a fost adoptată la 11 iulie 2002 și a intrat în vigoare la 22 iulie 2002. Această lege a instituit Consiliul Național al Audiovizualului, autoritate publică autonomă de interes public, aflată sub control parlamentar, care, în temeiul art. 17 lit. c) din această lege, este responsabilă cu eliberarea de licențe audiovizuale. În temeiul art. 57 alin. (1) lit. b) din această lege, Consiliul retrage licența audiovizuală în cazul în care titularul încetează să difuzeze serviciul de programe pentru care i s-a acordat licența mai mult de 45 de zile, pentru motive de natură tehnică, și mai mult de 96 de ore, pentru orice alte motive. În conformitate cu art. 59 alin. (1) din lege, în cazul în care difuzarea unui serviciu de programe implică utilizarea unei frecvențe radioelectrice terestre, licența audiovizuală trebuie să fie însoțită de o licență de emisie acordată de către Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații.
B. Dispozițiile interne relevante în materie de executare silită
Codul de procedură civilă
Articolele relevante din Codul de procedură civilă prevăd următoarele:
Art. 371² alin. (1)
„Pot fi executate silit obligațiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinței acestuia, desființarea unei construcții, plantații ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege.”
Art. 373 alin. (1)
„Hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc [...]”
Art. 373² alin. (1)
„În cazurile prevăzute de lege, precum și atunci când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliție, jandarmerie sau alți agenți ai forței publice, după caz, sunt obligați să-i acorde concursul la îndeplinirea efectivă a executării silite.”
Art. 384
1
alin. (1)
„În vederea executării unei hotărâri judecătorești, executorul judecătoresc poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul, reședința sau sediul unei persoane, precum și în orice alte locuri, cu consimțământul acesteia, iar în caz de refuz, cu forța publică.”
Art. 399 alin. (1)
„Împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. „De asemenea [...] se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum și în cazul în care organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile prevăzute de lege.”
Termenul prevăzut la art. 401 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. pentru contestație este de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul executorului de a îndeplini un act de executare.
Art. 574
„(1) Dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al [obligației de a face] în cazul imposibilității de executare, instanța de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă [...]”.
Art. 580
2
„Dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligație de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la primirea somației, creditorul poate fi autorizat de instanța de executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părților, să o îndeplinească el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului.”
Art. 580
3
„(1) Dacă obligația de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanța sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părților, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.
(2) Pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligației [...], creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese; în acest din urmă caz, dispozițiile art. 574 sunt aplicabile în mod corespunzător.”
Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești
[1]
Articolele relevante sunt formulate după cum urmează:
Art. 44
„Răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc intervine pentru următoarele abateri: [...]
e) întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor.”
Art. 45
„(1) Acțiunea disciplinară se exercită de ministrul justiției sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești și se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleși de adunarea generală a Camerei executorilor judecătorești, pe o perioadă de 3 ani.
[...]
(4) Consiliul de disciplină al Camerei executorilor judecătorești citează părțile și pronunță o hotărâre motivată care se comunică acestora.
(5) Împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătorești părțile pot face contestație, în termen de 15 zile de la comunicare, la Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, care judecă în complet de 5 membri. Hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definitivă și poate fi atacată cu recurs la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul profesional.”
Art. 53
„(1) Refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită se motivează, dacă părțile stăruie în cererea de îndeplinire a actului, în termen de cel mult 5 zile de la data refuzului.
(2) În cazul refuzului nejustificat de întocmire a unui act, partea interesată poate introduce plângere în termen de 5 zile de la data la care a luat cunoștință de acest refuz la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul biroul executorului judecătoresc.
(3) Judecarea plângerii se face cu citarea părților. În cazul admiterii plângerii, instanța indică în hotărâre modul în care trebuie întocmit actul.
(4) Hotărârea judecătoriei este supusă recursului.
(5) Executorul judecătoresc este obligat să se conformeze hotărârii judecătorești rămase irevocabile.”
Art. 57
„(1) Actele executorilor judecătorești sunt supuse, în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente.
(2) Activitatea executorilor judecătorești este supusă controlului profesional, în condițiile prezentei legi.”
Art. 58
„Cei interesați sau vătămați prin actele de executare pot formula contestație la executare, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă.”
Codul penal
Art. 271 C. pen. privește infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești. Acesta pedepsește cu închisoarea împotrivirea la executarea unei astfel de hotărâri judecătorești, prin amenințare față de organul de executare, precum și împiedicarea unei persoane de a folosi un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești definitive.
C. Rapoarte naționale și internaționale privind libertatea presei din România în perioada 2002-2004
Mai multe organizații neguvernamentale naționale și internaționale, precum și Comisia Europeană a Uniunii Europene, au întocmit rapoarte privind libertatea presei în perioada 2002-2004.
Agenția de Monitorizare a Presei –
Academia Cațavencu
– a publicat în septembrie 2003 un raport cu titlul „Libertatea presei în România în anul 2003”, ale cărui extrase relevante sunt redactate astfel:
„Presiunea politică asupra mass-mediei, în special la nivel local, devine din ce în ce mai intensă. Dispunând de o situație financiară fragilă, presa depinde în mare măsură de vânzările directe și nu beneficiază de avantaje fiscale, ceea ce o face vulnerabilă în fața influențelor politice. Începând cu ultimii ani, se observă un fenomen ce poate fi numit «Berlusconizarea» presei române. În multe județe din România, oameni de afaceri și politicieni locali (care coincid, de cele mai multe ori) preiau controlul asupra ziarelor, radiourilor și posturilor de televiziune locale. Unii dintre aceștia chiar au declarat public că presa le aduce voturi. Județe ca Bacău, Gorj, Brașov, Constanța, Vrancea, Neamț sunt cele mai bune exemple. Aceste companii media nu sunt create pentru a aduce profit, ci sunt folosite ca mijloace de exercitare a autorității, de protejare a afacerilor proprietarilor, de atacare a adversarilor economici și politici.”
În raportul de anchetă, intitulat „Între vechi obișnuințe și progrese democratice, presa românească este la răscruce de drumuri”, organizația
Reporters sans frontières
(Reporteri fără frontiere) arată că situația libertății presei din România nu este încă satisfăcătoare.
Reporters sans frontières
denunța o situație extrem de îngrijorătoare în provincie, unde independența mijloacelor de informare în masă era împiedicată de înmulțirea conflictelor de interese a proprietarilor lor, care dețineau totodată puterea economică și politică. Rarii jurnaliști de investigație se confruntau cu o reală nesiguranță. Patru dintre aceștia, care cercetau afaceri de corupție, ce implicau oameni politici sau oameni de afaceri locali, au fost victimele unor agresiuni foarte violente în 2003. În plus, numeroși observatori au evocat faptul că, deși presa locală număra peste 100 de ziare și tot atâtea televiziuni private, rare erau mijloacele de informare în masă care nu se aflau, direct sau indirect, sub controlul unor responsabili politici. Foarte vulnerabile din punct de vedere economic, mijloacele de informare în masă locale au fost răscumpărate masiv de „baronii” partidului de la putere, deținătorii puterii economice și politice în provincie, hotărâți să pună stăpânire pe presă după înfrângerea electorală a partidului în 1996. O anchetă, publicată în săptămânalul economic
Capital
la 18 martie 2004, evidențiase controlul exercitat de partidul de la putere asupra televiziunilor locale, jumătate dintre ele având ca acționari principali responsabili ai acestui partid, care erau și oameni de afaceri.
În „Raportul periodic pe anul 2003 privind progresele realizate de România în procesul de aderare”, Comisia Europeană a Uniunii Europene afirmă următoarele:
„În ciuda acestor progrese, anumite limite ale libertății de exprimare rămân îngrijorătoare. Numărul mijloacelor de informare în masă cu adevărat independente este limitat, iar proprietatea asupra lor este extrem de concentrată, ceea de are ca rezultat un anumit grad de autocenzură. Hărțuirea ziariștilor de către autoritățile locale constituie o problemă în unele zone din România, cu toate că numărul acestor cazuri a scăzut în perioada examinată. [...] Mai multe dintre societățile mass-media românești cele mai importante au datorii mari la stat. În mai multe cazuri, Ministerul de Finanțe a acordat «facilități fiscale» care permit reeșalonarea datoriilor scadente. În aceste condiții, continuarea funcționării anumitor mijloace de informare în masă depinde, într-o anumită măsură, de bunăvoința autorităților române.”
În „Raportul periodic pe anul 2004 privind progresele realizate de România în procesul de aderare”, Comisia Europeană a Uniunii Europene adaugă următoarele:
„În ciuda acestor progrese, unele probleme structurale pot afecta garantarea în practică a libertății de exprimare. Numeroase societății mass-media nu sunt viabile din punct de vedere financiar și supraviețuirea lor poate depinde de susținerea unor interese politice sau comerciale. Studii externe au ajuns la concluzia că relatările jurnaliștilor pot fi adesea influențate de stimulente financiare, ceea ce îi determină să practice autocenzura. Astfel, statul a tolerat acumularea unor arierate semnificative din partea principalelor societăți media, inclusiv majoritatea marilor canale de televiziune private. O astfel de situație poate compromite independența editorială și studii de monitorizare a mass-mediei au evidențiat faptul că jurnalele televizate sunt mult mai puțin critice la adresa guvernului decât presa scrisă. În plus, conform unor informații de încredere, aleșii locali se folosesc de funcția lor publică pentru a influența politica editorială a presei, a posturilor de radio și a posturilor TV locale, de exemplu prin atribuirea selectivă a contractelor de achiziții publice de publicitate.”
În drept
I.
C
u pr
i
v
i
re la pret
i
nsa încălcare a art. 10
di
n convenț
i
e
Reclamanții se plâng că autoritățile competente nu i-au asistat în mod eficient în demersurile lor de executare a hotărârii definitive din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Neamț, ceea ce i-a împiedicat să își exercite profesia de jurnaliști, aducând astfel atingere dreptului lor la libertatea de exprimare. Aceștia invocă art. 10 din convenție, formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertăți, care implică datorii și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
A. Cu privire la admisibilitate
Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta subliniază că, pentru a sancționa pretinsa pasivitate a autorităților și a pune în executare hotărârea din 6 decembrie 2002, citată anterior, reclamanții ar fi trebuit să persevereze în cererile lor de executare pe lângă executorul judecătoresc și să sesizeze instanțele cu o contestație la executare, în temeiul art. 399 C. proc. civ., pentru a se plânge de pretinsul refuz al executorului judecătoresc de a îndeplini un act de executare sau pentru a clarifica înțelesul sau întinderea dispozitivului hotărârii executorii.
În plus, reclamanții ar fi putut introduce o acțiune disciplinară împotriva executorului, în temeiul Legii nr. 188/2000. Guvernul consideră că reclamanții aveau, de asemenea, posibilitatea de a obține executarea în temeiul art. 5802 C. proc. civ. sau de a introduce o acțiune de obligare a debitorului la plata unei amenzi civile sau a unor despăgubiri în temeiul art. 5803 C. proc. civ. Guvernul susține că aceste căi de atac erau accesibile, eficiente și suficiente, reprezentând căi de atac ce pot constrânge debitorii să execute obligația lor în natură. În cele din urmă, Guvernul menționează că orice litigiu care are ca obiect punerea în aplicare a contractului de asociere între societățile
Radio M Plus
și
Tele M
ar fi putut fi soluționat prin intermediul unei acțiuni de drept comun vizând rezilierea contractului respectiv.
Reclamanții consideră că excepția ridicată de Guvern trebuie să fie respinsă din mai multe motive. În primul rând, aceștia subliniază că acțiunile enumerate de Guvern sunt căi de atac indirecte pe care nu erau obligați să le urmeze, având în vedere că hotărârea din 6 decembrie 2002 ar fi putut fi pusă în executare cu ajutorul forței publice. Pe de altă parte, aceștia subliniază că, în cauze anterioare similare, Curtea a hotărât deja că Guvernul nu adusese dovada caracterului efectiv al acestor căi de atac și remarcă faptul că nici în prezenta cauză Guvernul nu a prezentat elemente noi. În plus, aceștia subliniază că nu au rămas pasivi. După cererea de executare silită a hotărârii menționate anterior, aceștia au urmat, evident fără succes, alte căi de atac indirecte menționate de Guvern ca fiind eficiente în alte cauze în fața Curții, și anume plângerea penală împotriva debitorului și acțiunea în stabilirea unor penalități cu titlu cominatoriu. În special în ceea ce privește contestația la executare, reclamanții susțin că executorul nu și-a exprimat refuzul de a pune în executare hotărârea din 6 decembrie 2002 și, de altfel, nu a încheiat procedura de executare silită și că, prin urmare, dispozițiile legale invocate de Guvern nu sunt aplicabile. Contestația la executare în scopul clarificării înțelesului și întinderii dispozitivului hotărârii citate anterior era, de asemenea, inutilă în speță, ținând seama în principal de faptul că dispozitivul trebuia să fie interpretat în lumina considerentelor hotărârii și de faptul că însuși executorul precizase într-un proces-verbal faptul că dispozitivul era clar. În ceea ce privește acțiunea disciplinară împotriva executorului judecătoresc, reclamanții menționează că este vorba despre o cale de atac la care nu aveau acces direct și care nu era susceptibilă să determine punerea în executare a hotărârii. În ceea ce privește amenzile civile, reclamanții remarcă faptul că acestea sunt aplicabile numai în cazul obligațiilor personale care nu pot fi puse în executare decât de debitorii lor. Or, în speță, obligația de executare avea o natură cu totul diferită, fiind susceptibilă de executare silită cu ajutorul forței publice. Presupunând că o astfel de amendă ar fi fost aplicabilă, reclamanții subliniază că procedura ulterioară aplicării unei astfel de amenzi nu era clară și, prin urmare, ineficientă, înainte de modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 459/2003, intrată în vigoare în decembrie 2006.
Curtea consideră că excepția Guvernului este strâns legată de substanța capătului de cerere întemeiat de reclamanți pe art. 10 din convenție, astfel încât este necesar ca aceasta să fie unită cu fondul (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Constantin Oprea împotriva României,
nr. 24724/03, pct. 31, 8 noiembrie 2007).
De asemenea, Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din convenție. Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
Argumentele părților
a) Reclamanții
Reclamanții susțin, în primul rând, că art. 10 din convenție este într-adevăr aplicabil în speță. Astfel, aceștia subliniază că, în ciuda numeroaselor demersuri pe care le-au întreprins, nu au avut acces la studiourile și la echipamentele stației de radio, aflându-se astfel în imposibilitatea de a obține executarea hotărârii din 6 decembrie 2002 și, în consecință, în imposibilitatea de a continua să își exercite profesia de jurnaliști de radio. Aceștia precizează că, înainte și după încheierea contractului de asociere, aceștia asigurau munca de redacție pentru
Radio M Plus.
Conform reclamanților și contrar a ceea ce susține Guvernul, stația de radio menționată anterior a continuat să emită chiar și după luna octombrie 2002, atunci când li s-a refuzat accesul la redacție, activitatea din redacție fiind asigurată de alți jurnaliști ai societății
Tele M
. Reclamanții afirmă că această situație este consecința unui conflict între, pe de o parte, reclamant și, pe de altă parte, reprezentanții locali ai unui important partid politic, agasați de activitatea de jurnalist independent a reclamantului. În această privință, reclamanții fac trimitere la jurisprudența Curții conform căreia concedierea unei persoane interesate ulterior unui „ansamblu de acțiuni constând într-un număr nedeterminat de acte de comunicare sau de exprimare, pe care (reclamanții) le realizaseră pe parcursul unei perioade de câteva luni, în contextul special al unui litigiu de muncă între aceștia și angajatorul lor” constituia o atingere adusă dreptului acestora la libertatea de exprimare [
Cârstea și Grecu împotriva României,
nr. 56326/00, (dec.) 21 septembrie 2004]. În opinia acestora, deși prezenta cauză nu privește o concediere, aceasta prezintă câteva trăsături comune cu o concediere
de facto
care generează efecte similare: imposibilitatea reclamanților de a-și exercita profesia de jurnaliști de radio. De altfel, aceștia reamintesc că a fost examinat deja de către Curte, în lumina art. 10 din convenție, impactul acțiunilor infracționale ale terților, acestea fiind percepute ca obstacole de fapt în calea libertății de exprimare.
Deși reclamanții au avut posibilitatea de a scrie articole în ziare, aceștia subliniază că situația în litigiu i-a împiedicat să își aleagă liber modalitatea de exprimare, care este garantată la art. 10 din convenție. Aceștia evidențiază faptul că nu este de competența autorităților publice sau a terților să aleagă în locul jurnaliștilor modalitățile prin care aceștia din urmă își exercită activitatea, comunicând informații și idei. În plus, ca urmare a neexecutării hotărârii din 6 decembrie 2002, reclamanții nu au avut acces la mijloacele tehnice care permit comunicarea de programe radio, deși convenția protejează și aceste mijloace care contribuie la comunicarea informațiilor și ideilor (hotărârea
Autronic AG împotriva Elveției
, 22 mai 1990, pct. 47, seria A nr. 178).
De asemenea, reclamanții consideră că prezenta cauză nu impune examinarea unei ingerințe a statului în exercitarea libertății lor de exprimare, ci mai degrabă o analiză a obligației pozitive pe care statul o are în temeiul convenției. În plus, aceștia sunt de părere că autoritățile naționale aveau în speță obligația pozitivă de a le pune la dispoziție un sistem care să le permită să obțină îndeplinirea unei obligații din partea unei persoane particulare și că acestea erau obligate să acționeze cu diligența necesară pentru a-i ajuta să pună în executare hotărârea judecătorească din 6 decembrie 2002, pronunțată în favoarea lor, ceea ce le-ar fi permis să își exercite profesia de jurnaliști de radio. Aceștia subliniază că s-a concluzionat deja de către Curte existența unei astfel de obligații, în temeiul art. 6 § 1 din convenție, în cauze referitoare la obligații de a face ale unor persoane particulare. În opinia lor, transpunerea unei astfel de obligații în temeiul art. 10 din convenție respectă principiul proporționalității între interesul general și interesele persoanelor și nu reprezintă o sarcină insuportabilă și excesivă pentru stat, având în vedere că nu este vorba de impunerea unor obligații noi. În cele din urmă, reclamanții consideră că, pentru a stabili obligația pozitivă în speță, este necesar să se țină seama de faptul că libertatea de exprimare este exercitată de către jurnaliști profesioniști și că obstacolele de fapt denunțate aduc atingere diversității și pluralității mijloacelor de exprimare. În plus, ar trebui să se țină seama și de situația presei din România în aceeași perioadă (2002-2004), astfel cum este descrisă în mai multe rapoarte întocmite de diverse organizații naționale și internaționale.
În continuare, reclamanții denunță nerespectarea obligației pozitive descrise anterior. În această privință, ei invocă, în primul rând, ineficiența procedurii de executare silită pe care au inițiat-o. Subliniază că executorul judecătoresc responsabil pentru executare nu a dat dovadă de suficientă diligență în vederea executării titlului lor, pe care îl consideră ca fiind clar, cu atât mai mult cu cât era vorba despre un titlu obținut în urma unei proceduri de ordonanță președințială care, prin definiție, necesită o intervenție urgentă. În plus, aceștia susțin că executorul avea posibilitatea, în temeiul dispozițiilor Codului de procedură civilă, să apeleze la forțele de poliție. Or, în speță, executorul s-a mulțumit să meargă singur să vadă echipamentele radio care se aflau la etajul doi al clădirii. În plus, executorul nu a încheiat procedura de executare silită, lăsându-i într-o situație incertă. În cele din urmă, reclamanții contestă argumentele pe care executorul le-ar fi comunicat Guvernului în anul 2008, adică la opt ani de la momentul faptelor, și care nu fuseseră notificate niciodată anterior.
În al doilea rând, reclamanții denunță refuzul autorităților penale de a sancționa reprezentanții societății
Tele M
și faptul că nu dispun de alte mecanisme eficiente pentru a asigura executarea „obligației de a face” care să le permită accesul în sediul stației de radio.
În al treilea rând, reclamanții subliniază consecințele pe care neexecutarea hotărârii din 6 decembrie 2002 le-a avut asupra exercitării profesiei lor. Aceștia susțin că, spre deosebire de cauza
Vérités Santé Pratique SARL împotriva Franței
, (cererea nr. 74766/01, 1 decembrie 2005), în care reclamanta a avut posibilitatea de a difuza informațiile sale prin alte mijloace, precum internetul, și a continuat publicarea acestora în altă revistă, în prezenta cauză, reclamanții nu au putut – și, de altfel, nu au făcut-o – să transmită informații prin mijloace echivalente. Pentru reclamanți, care erau specializați în jurnalismul de radio și televiziune, nu era o veritabilă alternativă să scrie ocazional articole în ziare, deoarece este vorba despre alt stil de jurnalism. Astfel cum a constatat deja Curtea în alte cauze, potențialul impact al canalului de transmitere a opiniilor are o anumită importanță atunci când este vorba despre libertatea de exprimare, deoarece se știe faptul că mijloacele de informare în masă audiovizuale au adesea efecte mult mai imediate și mai puternice decât presa scrisă [
Purcell și alții împotriva Irlandei
, nr. 15404/89, Decizia Comisiei din 16 aprilie 1991, Decizii și rapoarte (DR) 70, p. 262]. În cele din urmă, reclamanții subliniază că erau redactorii unei stații de radio locale care transmitea informații și emisiuni de interes local; prin urmare, se adresau unui public local care cunoștea bine subiectele abordate. În consecință, posibilitatea pe care a avut-o reclamanta de a publica câteva articole într-un cotidian național, care se adresa, prin definiție, unui public național, nu era un mijloc echivalent și nu putea fi considerat drept o „exercitare a profesiei”. De altfel, reclamantul nu a exercitat deloc această profesie (nici chiar prin scrierea câtorva articole), timp de mai mulți ani după faptele în litigiu. În orice caz, posibilitatea de a-și exercita profesia – și, prin urmare, libertatea de exprimare – prin alte mijloace (scrierea într-un ziar, participarea la o emisiune televizată) este pur speculativă și teoretică, deoarece astfel de activități nu depind numai de voința reclamanților, ci mai degrabă de voința unor terți. În plus, acest tip de argument ar fi putut paraliza toate cererile în care Curtea a analizat concedierea unor jurnaliști, deoarece, în toate aceste cauze, reclamanții ar fi putut găsi un alt loc de muncă în domeniul mass-media. În plus, a profita de ocazia de a scrie din când în când un articol pentru un ziar sau de a fi invitat ca participant la o emisiune radio sau televizată nu reprezintă exercitarea profesiei și nu constituie un mijloc echivalent celui de redactor al unei stații de radio.
b) Guvernul
Guvernul consideră că nu a avut loc nicio ingerință în exercitarea de către reclamanți a libertății lor de exprimare. Astfel, acesta subliniază că stația
Radio M Plus
nu a desfășurat nicio activitate în perioada 2002-2004, ținând seama de transferurile ilegale ale licenței nr. 246/1997 (a se vedea supra, pct. 32). În plus, acesta remarcă faptul că din documentele aflate la dosar rezultă că reclamanta a exercitat o activitate jurnalistică la cotidianul național
România liberă
în luna octombrie 2002. De asemenea, nimic nu împiedica reclamantul să scrie într-un ziar sau să participe la emisiuni televizate.
În subsidiar, Guvernul consideră că o eventuală ingerință în libertatea de exprimare a reclamanților în prezenta cauză era prevăzută de lege, și anume în reglementarea privind executarea silită a unei hotărâri definitive. În plus, aceasta urmărea un scop legitim, adică acela de a proteja drepturile altora. În cele din urmă, Guvernul consideră că nu a fost depășită marja de apreciere a autorităților naționale în ceea ce privește existența unei nevoi sociale imperioase corespunzătoare ingerinței în litigiu și că ingerința a fost atât necesară într-o societate democratică, cu scopul de a asigura respectarea drepturilor unor terți și legalitatea, cât și proporțională. În această privință, Guvernul reamintește că reclamanții ar fi putut să își exercite libertatea de exprimare prin alte mijloace decât jurnalismul radio.
Motivarea Curții
a) Principii generale
Curtea reamintește importanța crucială a libertății de exprimare, care constituie una din condițiile prealabile pentru buna funcționare a democrației. Exercitarea reală și efectivă a libertății de exprimare nu depinde numai de obligația statului de a se abține de la orice ingerință, ci poate necesita măsuri pozitive de protecție chiar și în relațiile dintre indivizi. Astfel, în cauza
Appleby și alții împotriva Regatului Unit
(nr. 44306/98, pct. 47, CEDO 2003
‑
VI), Curtea a trebuit să examineze obligațiile Regatului Unit în raport cu refuzul unei societăți private, proprietară a unui centru comercial, de a le permite reclamanților să înființeze un stand în respectivul centru comercial cu scopul de a distribui broșuri prin intermediul cărora doreau să atragă atenția cetățenilor asupra împotrivirii lor la proiectul aleșilor locali de a construi pe terenuri de joacă și de a le priva astfel copiii de spații verzi unde se puteau juca. Curtea a hotărât că, în cazul în care interdicția de a avea acces la o proprietate are ca efect împiedicarea oricărei exercitări efective a libertății de exprimare sau în cazul în care se poate considera că esența însăși a acestui drept este alterată, aceasta nu exclude posibilitatea ca statul să aibă obligația pozitivă de a proteja exercitarea drepturilor prevăzute de convenție, reglementând dreptul de proprietate.
În continuare, Curtea reamintește că, pentru a stabili dacă există o obligație pozitivă, trebuie să se țină seama – preocupare subiacentă a convenției în integralitatea sa – de echilibrul just care trebuie păstrat între interesul general și interesele indivizilor. Întinderea acestei obligații variază inevitabil, în funcție de diversitatea situațiilor din statele contractante și de alegerile care trebuie făcute în termeni de priorități și resurse. Această obligație nu trebuie să fie interpretată nici în sensul de a impune autorităților o sarcină insuportabilă sau excesivă (a se vedea, printre altele,
Özgür Gündem împotriva Turciei
, nr. 23144/93, pct. 43, CEDO 2000
‑
III). În cele din urmă, pentru a stabili existența unei obligații pozitive în temeiul art. 10 din convenție, Curtea a luat în considerare natura libertății de exprimare în cauză, capacitatea acesteia de a contribui la dezbaterea publică, natura și întinderea restricțiilor aplicate libertății de exprimare, existența unor alternative pentru exercitarea acestei libertăți, precum și importanța drepturilor contrare altora sau publicului în general (
Appleby
, citată anterior, pct. 42-43 și 47-49).
În cele din urmă, Curtea reamintește că a concluzionat deja că neexecutarea unei hotărâri judecătorești în favoarea unui istoric reprezintă o încălcare a art. 10 din convenție, având în vedere că hotărârea în cauză privește un element esențial al dreptului la libertatea de exprimare
(Kenedi împotriva Ungariei
, nr. 31475/05, pct. 43- 45, 26 mai 2009).
b) Aplicarea în cauză a principiilor menționate anterior
În prezenta cauză, reclamanții au obținut o hotărâre judecătorească definitivă care dispune ca reprezentanții societății
Tele M
să le permită accesul la redacția
Radio M Plus.
Totuși, această hotărâre a rămas neexecutată chiar și după ce reclamanții au solicitat executarea silită și după ce s-au adresat unui executor judecătoresc autorizat să procedeze la executarea silită.
Curtea remarcă faptul că părțile au opinii divergente în ceea ce privește sensul pe care Curtea ar trebui să îl adopte în examinarea prezentei cauze. Dacă Guvernul consideră că aceasta ar trebui să analizeze justificarea unei eventuale ingerințe în dreptul reclamanților, în schimb aceștia pretind că a nu a fost respectată obligația pozitivă care revine statului în temeiul art. 10 din convenție. În ceea ce o privește, Curtea remarcă de la început că autoritățile nu au nicio răspundere directă în raport cu această restricție privind libertatea de exprimare a persoanelor în cauză. Aceasta nu este convinsă că poate să rezulte vreo răspundere din partea statului din faptul că o societate privată împiedică accesul reclamanților la redacția postului de radio (
Appleby
, citată anterior, pct. 41). Totuși, rămâne să se pronunțe cu privire la problema de a stabili dacă statul pârât a respectat sau nu o eventuală obligație pozitivă de a proteja de o ingerință din partea altora – în speță reprezentanții societății
Tele M
– exercitarea drepturilor pe care reclamanții le au în temeiul art. 10 din convenție.
Curtea va examina, în primul rând, problema de a stabili dacă statul avea o obligație pozitivă față de reclamanți având în vedere circumstanțele specifice ale cauzei. Este necesar să se reamintească faptul că, în această privință, Curtea a sancționat deja inerția autorităților naționale în raport cu alte tipuri de acțiuni infracționale ale terților, care aduseseră atingere libertății de exprimare a jurnaliștilor (a se vedea
Appleby
citată anterior;
Özgür Gündem
citată anterior, și
Dink împotriva Turciei
, nr. 2668/07, 6102/08, 30079/08, 7072/09 și 7124/09, pct. 106-108 și 137-138, 14 septembrie).
În acest sens, Curtea reamintește jurisprudența sa elaborată în temeiul art. 6 din convenție care garantează fiecăruia dreptul de acces la justiție, care are drept consecință dreptul la executarea hotărârilor judecătorești definitive (
Hornsby împotriva Greciei
, 19 martie 1997, pct. 40,
Culegere de hotărâri și decizii
1997-II). Problema care trebuie soluționată în prezenta cauză este de a stabili dacă, la interesul personal al unui justițiabil de a pune în executare o hotărâre care îi este favorabilă și la interesul general al societății pentru o bună administrare a justiției, care au fost consacrate de Curte în cauzele privind neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive (
Hornsby,
citată anterior, pct. 41) se poate adăuga interesul reclamanților de a li se respecta dreptul la libertatea de exprimare, prin intermediul executării unei hotărâri judecătorești definitive.
În speță, Curtea remarcă faptul că Guvernul nu contestă că, prin accesul la redacția și echipamentele stației de radio
Radio M Plus,
reclamanții doreau să își exercite profesia de jurnaliști de radio, care, în mod evident, reprezintă un element esențial al dreptului la libertatea de exprimare (a se vedea
Kenedi,
citată anterior, pct. 43, și,
mutatis mutandis
,
Társaság a Szabadságjogokért împotriva Ungariei
, nr. 37374/05, pct. 27, 14 aprilie 2009). În schimb, Guvernul contestă, astfel cum se confirmă în atestarea C.N.A., că stația menționată anterior a avut activități de radiodifuziune în perioada 2002-2004 (a se vedea supra, pct. 52) și afirmă că, prin urmare, reclamanții nu ar fi putut exercita nicio activitate jurnalistică în această societate.
Curtea precizează, de la început, că nu are competența de a se pronunța cu privire la legalitatea activităților unei stații de radio locale. Aceasta observă că atestarea C.N.A. menționează acordarea și transferurile licențelor audiovizuale deținute de societățile în litigiu, și anume
Radio M Plus
și
Tele M
, și concluzionează că stația de radio nu a exercitat nicio activitate de radiodifuziune în perioada 2002-2004. Totuși, Curtea remarcă faptul că somațiile adresate de C.N.A. ca urmare a diverselor transferuri ilegale nu au fost urmate de o decizie de retragere a licenței audiovizuale nr. 246/1997 pe care o exploata
Radio M Plus
, în temeiul Legii nr. 504/2002 a audiovizualului. De altfel, nu a fost efectuată nicio retragere în temeiul art. 57 din aceeași lege, care îi permite C.N.A.-ului să retragă licența audiovizuală în cazul în care titularul său încetează să difuzeze serviciul de programe timp de 45 de zile, din motive de natură tehnică, și timp de 96 de ore, pentru orice alte motive (a se vedea supra, pct. 35). Având în vedere considerentele anterioare, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia neexecutarea hotărârii definitive din 6 decembrie 2002 nu a încălcat dreptul la libertatea de exprimare a reclamanților, pe motiv că
Radio M Plus
nu a desfășurat activități de radiodifuziune în perioada 2002-2004.
În continuare, Curtea observă că prezenta cauză nu privește imposibilitatea de a comunica anumite informații sau idei unor terțe persoane, ci modul de exercitare a unei profesii căreia Curtea îi recunoaște rolul esențial într-o societate democratică, și anume acela de „câine de pază” [a se vedea recent
Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2)
(MC), nr. 40660/08 și 60641/08, pct. 102, 7 februarie 2012]. În concluzie, un element esențial pentru libertatea de exprimare, și anume modalitatea sa de exercitare, era în joc pentru reclamanți. De asemenea, trebuie să se constate că nu era vorba de o simplă vocație a exercitării unui astfel de drept. Reclamanții dispuneau de mijloacele tehnice care permit comunicarea de programe radio. Curtea observă că din documentele aflate la dosar reiese că reclamanții au putut să publice câteva articole în presa scrisă națională și locală în cursul anilor 2002 și 2003 (a se vedea supra, pct. 33-34). Totuși, aceasta admite că posibilitatea de a scrie articole în ziare nu poate compensa libertatea jurnaliștilor de a alege modalitatea de exprimare. Or, conform jurisprudenței Curții, în afară de esența ideilor și a informațiilor exprimare, art. 10 din convenție protejează, de asemenea, modalitatea de exprimare a acestora (
Jersild împotriva Danemarcei
, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria A nr. 298,
News Verlags GmbH & Co.KG împotriva Austriei
, nr. 31457/96, pct. 39-40, hotărârea din 11 ianuarie 2000, și
Vérités Santé Pratique SARL,
citată anterior). În fapt, nu este de competența Curții și nici a instanțelor naționale să se substituie presei pentru a afirma ce tehnică de redactare ar trebui să fie adoptată de jurnaliști (
Jersild
, citată anterior, pct. 31). Este necesar să se țină seama, de asemenea, de potențialul impact al transmiterii unor opinii, care are o anumită importanță atunci când este vorba despre libertatea de exprimare, deoarece se știe că mijloacele de informare în masă audiovizuale au adesea efecte mult mai imediate și puternice decât presa scrisă (
Purcell și alții,
citată anterior). În consecință, Curtea nu poate să admită nici argumentul Guvernului conform căruia reclamanții aveau alte alternative pentru a-și manifesta libertatea de exprimare.
În plus, Curtea amintește că statul este ultimul garant al pluralismului, în special în ceea ce privește presa audiovizuală, ale cărei programe se difuzează adesea pe scară foarte largă (
Informationsverein Lentia și alții împotriva Austriei
, 24 noiembrie 1993, pct. 38, seria A nr. 276). Acest rol devine cu atât mai indispensabil atunci când independența presei suferă presiuni externe exercitate de politicieni și deținători ai puterii economice. Prin urmare, trebuie să se acorde o importanță specială contextului libertății presei din România la momentul faptelor. Or, conform rapoartelor întocmite de mai multe organizații naționale și internaționale, situația presei din România în perioada 2002-2004 nu era satisfăcătoare (a se vedea supra, pct. 39-43). În aceste rapoarte se subliniază, între altele, faptul că presa locală se afla, direct sau indirect, sub controlul responsabililor politici sau economici ai regiunii. Curtea nu poate ignora faptul că, în prezenta cauză, reclamantul afirmă că a suferit presiuni politice și economice care au determinat vânzarea unei părți din participația sa la o societate de televiziune (a se vedea supra, pct. 10-12). În aceste condiții, măsurile pe care trebuia să le adopte statul, având în vedere rolul acestuia de garant al pluralismului și al independenței presei, au o importanță considerabilă.
Având în vedere considerentele anterioare, Curtea consideră că autoritățile naționale erau obligate să adopte măsuri eficiente pentru a asista reclamanții în punerea în executare a hotărârii judecătorești definitive și executorii din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Neamț. Or, în ciuda demersurilor întreprinse de reclamanți, acestora li s-a refuzat accesul la redacția stației de radio. Doar reclamantului i s-au restituit, la 25 octombrie 2004, echipamentele aparținând societății
Radio M Plus.
Curtea reamintește că exercitarea puterii statale care poate influența drepturile și libertățile garantate de convenție antrenează răspunderea statului, independent de forma în care sunt exercitate aceste puteri [
Wos împotriva Poloniei
(dec.), nr. 22860/02, CEDO 2005
‑
IV, și
Vodopyanovy împotriva Ucrainei
, nr. 22214/02, pct. 33, 17 ianuarie 2006]. În plus, decizia statului pârât de a delega unei anumite entități o parte din puterile sale nu o poate sustrage de la responsabilitățile care i-ar fi revenit dacă ar fi ales să le exercite el însuși (a se vedea,
mutatis mutandis, Wos,
citată anterior). Prin urmare, în calitate de depozitar al autorității publice, statul trebuia să aibă un comportament diligent și să îi asiste pe reclamanți în executarea hotărârii care le-a fost favorabilă, în special prin intermediul executorilor judecătorești.
În speță, Curtea remarcă faptul că reclamanții au solicitat foarte rapid executarea silită a hotărârii din 6 decembrie 2002. În consecință, un executor judecătoresc s-a deplasat de două ori împreună cu aceștia la sediul stației de radio, dar reclamanții au fost primiți într-o cameră goală la parterul imobilului și numai executorul a putut vizita studiourile dotate cu echipamente speciale, situate la etajul doi al imobilului (a se vedea supra, pct. 19-22). Deși executorul judecătoresc a precizat că hotărârea executorie era clară și că nu era necesară inițierea unei acțiuni în instanță pentru a clarifica înțelesul și întinderea dispozitivului acesteia, nu a solicitat concursul și asistența forțelor de poliție, care se impuneau având în vedere comportamentul necooperant al debitorilor, și nu a întreprins niciun demers pentru a obține executarea hotărârii favorabile reclamanților. Or, în speță, ținând seama de miza procedurii pentru reclamanți, care doreau să își exercite profesia de jurnaliști de radio, și având în vedere faptul că era vorba despre o ordonanță președințială, procedura de executare silită impunea măsuri urgente. Curtea nu poate admite motivele prezentate de executor în fața Guvernului în 2008 pentru a justifica neexecutarea hotărârii din 6 decembrie 2002 (a se vedea supra, pct. 29). În fapt, din documentele aflate la dosar nu reiese că aceste motive au fost notificate reclamanților, acestea fiind invocate pentru prima dată în fața Curții [a se vedea,
mutatis mutandis, Svipsta împotriva Letoniei
, nr. 66820/01, pct. 110, CEDO 2006-III (extrase)].
În măsura în care Guvernul susține că reclamanții ar fi putut să formuleze o contestație la această executare, în temeiul art. 399 C. proc. civ., sau să inițieze o acțiune disciplinară împotriva executorului judecătoresc, în temeiul Legii nr. 188/2000, pentru a se plânge de refuzul acestuia de a îndeplini un act de executare (a se vedea supra, pct. 45), Curtea reamintește că a hotărât deja că Guvernul nu a demonstrat caracterul eficient al căilor de atac în cauză (
Constantin Oprea, citată anterior,
pct. 41
in fine
, și
Elena Negulescu împotriva României
, nr. 25111/02, pct. 43, 1 iulie 2008). În special, Guvernul nu a oferit exemple de jurisprudență internă pentru a dovedi că, în absența notificării refuzului executorului judecătoresc de a continua executarea și în absența încheierii oficiale a acestei proceduri, reclamanții ar fi putut angaja răspunderea executorului judecătoresc. De altfel, acesta nu a precizat nici în ce fel acțiunea disciplinară era o cale de atac la care reclamanții aveau acces direct și care putea determina executarea hotărârii definitive, având în vedere că aceasta nu putea fi inițiată decât de colegiul director al camerei executorilor judecătorești sau de către ministrul justiției și putea avea ca rezultat doar suspendarea din funcție a executorului [
Topciov împotriva României (dec.)
, 17369/02, 15 iunie 2006].
În plus, în ceea ce privește argumentul Guvernului conform căruia reclamanții aveau, de asemenea, posibilitatea de a obține executarea în temeiul art. 5802 C. proc. civ. sau de a iniția o acțiune de obligare a debitorului la plata unei amenzi civile sau a unor despăgubiri în temeiul art. 5803 C. proc. civ. (a se vedea supra, pct. 45), Curtea remarcă, în primul rând, că Guvenrul nu a arătat în ce fel ar fi putut fi aplicate dispozițiile art. 5802 C. proc. civ. de către reclamanți, și anume să procedeze la executare ei înșiși sau prin intermediul unui terț.
De asemenea, în ceea ce privește posibilitatea de a iniția o acțiune de obligare a debitorului la plata unei amenzi civile sau a unor despăgubiri în temeiul art. 5803 C. proc. civ., Curtea remarcă faptul că aceste căi de atac sugerate de Guvern sunt mijloace indirecte de punere în executare a hotărârii definitive și, prin urmare, nu sunt de natură să remedieze direct încălcarea pretinsă. Presupunând că, având în vedere caracterul său special, obligația de executare ar fi necesitat intervenția personală a creditorului și că aceste mijloace de a constrânge debitorul ar fi putut, în principiu, să se dovedească a fi căi de atac eficiente și accesibile, Curtea constată că, în speță, reclamanții au apelat deja la alte mijloace indirecte, și anume două plângeri penale, dar că aceștia nu au reușit să obțină executarea hotărârii definitive. Or, conform jurisprudenței Curții, un reclamant trebuie să folosească în mod normal căile de atac interne cu adevărat eficiente și suficiente. În cazul în care a fost utilizată o cale de atac, nu se impune utilizarea altei căi al cărei scop este practic același (a se vedea
Ghibusi împotriva României
, nr. 7893/02, pct. 28, 23 iunie 2005).
Ținând seama de considerentele precedente, Curtea constată că reclamanții au luat inițiativa unor acte de executare suficiente și au depus eforturile necesare pentru a obține executarea hotărârii definitive din 6 decembrie 2002. Or, esențialul arsenalului juridic pus la dispoziția reclamanților pentru a pune în executare hotărârea care le era favorabilă, și anume sistemul executorilor judecătorești, s-a dovedit a fi inadecvat și ineficient. În plus, prin neadoptarea unor măsuri eficiente și necesare pentru a asista reclamanții în executarea hotărârii judecătorești definitive și executorii menționate anterior, autoritățile naționale au privat dispozițiile art. 10 din convenție de orice efect util și au refuzat exercitarea de către reclamanți a profesiei de jurnalist de radio.
Prin urmare, trebuie să fie respinsă excepția de neepuizare a căilor de atac interne invocată de Guvern și să se constate că a fost încălcat art. 10 din convenție.
II.
C
u pr
i
v
i
re la apl
i
carea art. 41
di
n convenț
i
e
Art. 41 din convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
Reclamanții solicită 20 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit în perioada 2002-2004. Aceștia susțin că suma solicitată corespunde salariilor pe care reclamanta ar fi trebuit să le primească în calitate de redactor și, ulterior, de directoare de programe a stației radio
Radio M Plus
, pierderii de venituri suferită de reclamant în calitate de director și participant la 20% din profitul respectivei stații de radio, costurilor presupuse de înființarea unei noi societăți de radiodifuziune și interdicției de a avea acces la redacția stației de radio. În sprijinul acestei solicitări, reclamanții au prezentat contractul de muncă al reclamantei, din care reiese că, începând cu luna octombrie 2002, aceasta primea un salariu lunar de 6 milioane ROL, bilanțul contabil al societății
Radio M Plus
, în care se preciza scăderea considerabilă a profitului acesteia pentru lunile octombrie și noiembrie 2002, precum și cartea de muncă a reclamantului, din care reiese faptul că a lucrat, începând cu 1 februarie 2003, în calitate de coordonator de proiect pentru o organizație neguvernamentală și. ulterior. ca inginer de sisteme, precum și salariile primite.
În ceea ce privește prejudiciul moral, reclamanții solicită 5 000 EUR. Aceștia nu precizează dacă solicită suma citată anterior individual sau împreună. În această privință, reclamanții solicită Curții să ia în considerare importanța valorilor aflate în joc pentru aceștia, având în vedere că au fost împiedicați să își exercite profesia de jurnaliști, eforturile depuse și procedurile inițiate pentru punerea în executare a hotărârii definitive din 6 decembrie 2002, precum și suferința care le-a fost cauzată de eșuarea tuturor acestor proceduri și de lipsa protejării drepturilor recunoscute de justiție și, în linii mai generale, de absența protejării mijloacelor de informare în masă independente împotriva presiunilor politice și economice specifice la momentul faptelor.
Guvernul consideră că solicitarea reclamanților cu titlu de prejudiciu material este speculativă deoarece prezenta cauză privește numai art. 10 din convenție și nu art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție și că reclamanții nu au dovedit existența unei legături de cauzalitate între prejudiciul solicitat și pretinsa încălcare a convenției.
În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul consideră că acesta ar fi suficient compensat printr-o constatare a încălcării. În subsidiar, Guvernul consideră că pretențiile reclamanților sunt excesive și că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul moral solicitat și pretinsa încălcare a convenției.
Curtea subliniază că, pentru acordarea unei reparații echitabile în speță, fundamentul care trebuie reținut constă în încălcarea art. 10 din convenție din cauza inerției autorităților naționale care nu au adoptat măsurile eficiente și necesare pentru a asista reclamanții în executarea hotărârii judecătorești definitive și executorii favorabile acestora și care le-ar fi permis să își exercite profesia de jurnaliști de radio. În opinia Curții, este incontestabil că reclamanții au suferit un prejudiciu material din această cauză. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, având în vedere caracterul în mod necesar aleatoriu al prejudiciului care decurge din încălcare, ar putea fi imposibilă stabilirea cu precizie a sumelor necesare pentru acordarea unei reparații integrale (
restitutio in integrum
) pentru pierderile materiale suferite de un reclamant [hotărârea
Young, James și Webster împotriva Regatului Unit
(art. 50) din 18 octombrie 1982, pct. 11, seria A nr. 55]. Curtea beneficiază în materie de o putere de apreciere de care face uz în funcție de ce anume consideră a fi echitabil [hotărârile
Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1)
(art. 50), 6 noiembrie 1980, pct. 15, seria A nr. 38 și
Smith și Grady împotriva Regatului Unit
(reparație echitabilă), nr. 33985/96 și 33986/96, pct. 18-19, CEDO 2000-IX]. De asemenea, Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral, având în vedere angoasa și stresul considerabile pe care aceștia le-au resimțit cu siguranță.
Prin urmare, pronunțându-se în echitate, Curtea consideră că trebuie să li se acorde celor doi reclamanți împreună 18 000 EUR pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecată
De asemenea, reclamanții solicită 37,5 milioane ROL pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și 4 500 EUR pentru cele efectuate în fața Curții.
Guvernul se opune acestei solicitări.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, Curtea remarcă, de la început, că respectivele contracte de asistență judiciară depuse la dosar au fost semnate doar de reclamant. Ținând seama de conținutul acestor documente și de jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma totală de 5 500 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1.
Unește cu fondul
excepția preliminară a Guvernului referitoare la neepuizarea căilor de atac interne și o
respinge
;
2.
Declară
cererea admisibilă;
3.
Hotărăște
că a fost încălcat art. 10 din convenție;
4.
Hotărăște
:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenție,
sumele
următoare, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanți, care trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plății:
i) reclamanților, împreună, 18 000 EUR (optsprezece mii de euro) pentru toate prejudiciile;
ii) primului reclamant, 5 500 EUR (cinci mii cinci sute de euro) cu titlu de cheltuieli de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
5.
Respinge
cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 10 mai 2012, în temeiul art. 77 § 2 și 3 din regulament.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte
[1]
Legea nr. 188/200 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. din 20 octombrie 2011. Prevederile citate aici se regăsesc în forma republicată la, respectiv, art. 47, 48, 56, 60 și 61.