Secțiunea a doua Cerere nr. 26424/11 Nazl S.K.Ö. a fost acuzat de comiterea deliberată a unei omucideri asupra persoanei F.O. la 11 octombrie 2005. La o dată imprecise, S.K.Ö. a fost plasat în detenție provizorie în casa de judecată a F.O. la 11 octombrie 2005. La 19 octombrie 2005, Parchetul din Ankara a fost examinat de către o comisie medicală din cadrul Spitalului Civil din Ankara. Întrucât a putut obține de la S.K.Ö. La 26 octombrie 2005, S.K.Ö. a fost examinat de către o comisie medicală din cadrul Spitalului Civil din Ankara. Nu știu, comisia nu a putut efectua o consultare amănunțită și a recomandat pentru continuarea examinărilor medicale spitalizarea sa într-o instituție spitalicească pentru deținuți.
Într-un raport întocmit la 2 ianuarie 2006, o comisie medicală formată din șapte psihiatri pe lângă Spitalul de Sănătate și Boli Mintale de Manisa diagnosti a avut o tulburare mentală la persoana din S.K.Ö. Potrivit acestui raport, Comisia a declarat, cu majoritate de voturi, că S.K.Ö. a fost acuzată de tulburare mentală, în sensul articolului 32 alineatul (1) din Codul penal. La o dată imprecise, s-a inițiat o acțiune penală împotriva S.K.Ö., în fața Curții, din Ankara pentru omucidere voluntară. La 9 martie 2006, Curtea din Ankara și-a ținut prima audiență și a solicitat institutului medico-legal să determine dacă S.K.Ö. suferea de tulburări mentale, astfel încât să nu poată fi considerat răspunzător penal.
Cu toate acestea, în cursul audierilor din 4 mai 2006, 31 mai 2006 și 28 iunie 2006, Curtea a constatat că S.K.Ö. nu putea fi transferat la În aceeași zi, la ora 22:49, S.K.Ö. s-a sinucis în timpul balustradei, folosindu-se de cearșaful său în sala comunității închisorii. La 1 iulie 2006, procurorul a efectuat o examinare a cadavrului decedatului, asistată de medici legiști. La 21 iulie 2006, a fost întocmit un proces-verbal al reconstituirii faptelor și al transcrierii înregistrărilor video. Potrivit acestui document, întregul eveniment a fost filmat de camera de supraveghere. Astfel, se arată că unitatea medicală de urgență și ramura instituției nu erau încă operaționale.
Pe de altă parte, directorul instituției a precizat că înregistrarea video a locului a început cu titlu experimental și că sistemul de supraveghere nu era încă în funcțiune; el a afirmat că centrul de control nu le fusese încă livrat de către întreprindere și că nimeni nu putea interveni în astfel de evenimente. La 6 septembrie 2006, reclamantul, Kaya Özdemir, a depus o plângere în care susținea că încuviințarea greșelilor și neglijenței a dus la decesul fiului său. La 11 decembrie 2006, Parchetul Sincan a inițiat în fața Tribunalului Penal din Sincan (în fața instanței de judecată din Sincan) O acțiune penală împotriva directorului adjunct al Curții pentru copii și tineri d'Ankara. El a fost acuzat de neglijență în îndeplinirea funcțiilor sale.
Reclamanții au fost părți implicate în proces și au cerut nu numai că directorul adjunct, ci și ceilalți responsabili sunt implicați în proces. Prin hotărârea din 13 decembrie 2007, Tribunalul l-a numit pe directorul adjunct al șefului neglijenței în îndeplinirea atribuțiilor sale. Pentru a ajunge la această concluzie, s-a ținut seama în special de faptul că ziua transferului și a decesului S.K.Ö., 189 de alți condamnați au fost transferați în incintă și că a fost imposibil să se monitorizeze individual ansamblul acestor persoane, dintre care majoritatea prezentau tulburări psihice. Pe de altă parte, Tribunalul a considerat că nici o informație cu privire la starea psihică a defunctului nu fusese transmisă autorităților.
Prin Hotărârea din 10 mai 2010, Õ la 24 decembrie 2010, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. GRIEF Reclamanții se plâng de faptul că autoritățile din statele membre nu au protejat dreptul la viață al fiului lor, garantat prin art. 2 din convenție. În plus, se plâng de ineficiența și insuficiența investigațiilor efectuate cu privire la răspunderea funcționarilor centrului penitenciar în moartea fiului lor. Pe baza acelorași fapte, ei invocă o încălcare a art. 6 alin. (2) din Convenție. Întrebări cu privire la părți A fost încălcată art. 2 din Convenție? În special, se poate considera că autoritățile au luat măsurile necesare pentru a proteja dreptul la viață al lui Șahin Özdemir, în sensul art. 2 din Convenție?
? În mod similar, a existat un risc real și imediat ca acest deținut să se sinucidă, iar autoritățile interne (agenții închisorii și/sau unitatea medicală) au făcut tot ce se putea aștepta de la ele pentru a preveni acest risc? A fost anchetată în speță de către autoritățile interne în conformitate cu art. 2 din convenție, luată în mod individual și combinată cu art. 13 din convenție?
Requête n o 26424/11 Nazlı ÖZDEMİR et Kaya ÖZDEMİR contre la Turquie introduite le 10 janvier 2011
Les requérants, MM. Nazlı Özdemir et Kaya Özdemir, sont des ressortissants turcs, résidant à Tunceli. Ils sont représentés devant la Cour par M e Z. Özdoğan, avocat à İzmir. Les requérants sont la mère et le père de Șahin Kaya Özdemir (« S.K.Ö. »), né en 1985 et décédé le 30 juin 2006. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. S.K.Ö. fut accusé d’avoir commis volontairement un homicide sur la personne de F.O., le 11 octobre 2005. A une date imprécisée, S.K.Ö. fut placé en détention provisoire dans la maison d’arrêt d’Ankara. Le 19 octobre 2005, le parquet d’Ankara demanda à l’Hôpital civil d’Ankara d’établir la responsabilité pénale de S.K.Ö.
Le 26 octobre 2005, S.K.Ö. fut examiné par une commission médicale au sein de l’Hôpital civil d’Ankara. N’ayant pu obtenir de l’intéressé, qui se trouvait dans un état d’esprit anxieux, des réponses au-delà des «je ne me souviens pas » et des « je ne sais pas», la commission ne put procéder à une consultation approfondie et recommanda pour la poursuite des examens médicaux son hospitalisation dans un établissement hospitalier réservé aux détenus. Dans un rapport établi le 2 janvier 2006, une commission médicale composée de sept psychiatres auprès de l’Hôpital de la santé et des maladies mentales de Manisa diagnostiqua un trouble mental chez la personne de S.K.Ö. D’après ce rapport, « l’’intéressé, atteint de troubles mentaux, n’est pas apte à comprendre précisément le sens et les résultats de l’homicide qu’il a prétendument commis.
La capacité d’orientation de ses actes est considérablement diminuée. ». La commission déclara, à la majorité, l’irresponsabilité pénale de S.K.Ö. pour cause de trouble mental, au sens de l’article 32 § 1 du code pénal. A une date imprécisée, une action pénale fut engagée contre S.K.Ö. devant la Cour d’assises d’Ankara pour homicide volontaire. Le 9 mars 2006, la Cour d’assises d’Ankara tint sa première audience et demanda à l’Institut médicolégale d’Istanbul de déterminer si S.K.Ö. souffrait de troubles mentaux de sorte qu’il ne puisse être tenu criminellement responsable. Toutefois, au cours des audiences tenues les 4 mai 2006, 31 mai 2006 et 28 juin 2006, la cour d’assise constata que S.K.Ö.
ne pouvait être transféré à l’Institut médicolégal d’Istanbul pour l’établissement de sa responsabilité délictuelle. Le 30 juin 2006, S.K.Ö. fut transféré à l’établissement pénitentiaire pour enfants et jeunes d’Ankara et fut placé dans une chambre de huit détenus. Le même jour à 22 h 49, S.K.Ö. se suicida en se pendant à la balustrade à l’aide de son drap dans la salle de la collectivité carcérale. Le 1 er juillet 2006, un examen du corps du défunt fut réalisé par le procureur, assisté par des médecins légistes. Le 21 juillet 2006, un procès-verbal de la reconstitution des faits et de retranscription des enregistrements vidéo fut dressé. Selon ce document, l’intégralité de l’événement fut filmée par la caméra de surveillance.
Il en ressort que l’unité médicale d’urgence et l’infirmerie de l’établissement n’étaient pas encore opérationnelle. Par ailleurs, le directeur de l’établissement pénitentiaire précisa que l’enregistrement vidéo des lieux avait débuté à titre expérimental et que le système de surveillance n’était pas encore en fonction. Il affirma que le centre de contrôle ne leur avait pas encore été livré par l’entreprise et que personne ne pouvait intervenir lors d’un tel événement. Le 6 septembre 2006, le requérant, Kaya Özdemir, déposa une plainte dans laquelle il soutint que l’enchaînement des fautes et négligences avait entrainé le décès de son fils. Il demanda la condamnation des responsables. Le 11 décembre 2006, le parquet de Sincan engagea devant le Tribunal pénal d’instance de Sincan (« le tribunal ») une action pénale contre le directeur-adjoint de l’Etablissement pénitentiaire pour enfants et jeunes d’Ankara.
Il l’accusa de négligence dans l’accomplissement de ses fonctions. Les requérants se constituèrent partie intervenante au procès et demandèrent que non seulement le directeur-adjoint mais aussi les autres responsables soient impliquées dans le procès. Par un jugement du 13 décembre 2007, le tribunal acquitta le directeur-adjoint du chef de négligence dans l’accomplissement des ses fonctions. Pour arriver à cette conclusion, il tint compte notamment du fait que le jour du transfert et du décès de S.K.Ö., 189 autres condamnés avaient été transférés à l’établissement pénitentiaires et qu’il était impossible de surveiller individuellement l’ensemble de ces personnes dont la plupart d’entre eux présentaient des troubles mentaux.
Par ailleurs, il releva qu’aucune information sur l’état psychique du défunt n’avait été transmise aux autorités. Par arrêt du 10 mai 2010, signifié le 24 décembre 2010 aux requérants, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance. GRIEFS Les requérants se plaignent de ce que les autorités pénitentiaires n’ont pas protégé le droit de leur fils à la vie, garanti par l’article 2 de la Convention. Par ailleurs, ils se plaignent de l’inefficacité et de l’insuffisance de l’enquête menée au sujet de la responsabilité des fonctionnaires du centre pénitentiaire dans le décès de leur fils. Se basant sur les mêmes faits, ils invoquent une violation de l’article 6 § 2 de la Convention.
1. Y a-t-il eu violation de l’article 2 de la Convention ? En particulier, peut-on considérer que les autorités ont pris les mesures nécessaires pour protéger le droit à la vie de Șahin Kaya Özdemir, au sens de l’article 2 de la Convention ? De même, est-ce qu’il y avait un risque réel et immédiat que ce détenu se suicide, et les autorités internes (agents pénitentiaires et/ou unité médicale) ont-elles fait tout ce que l’on pouvait attendre d’elles pour prévenir ce risque ? 2. L’enquête menée en l’espèce par les autorités internes a-t-elle satisfait aux exigences de l’article 2 de la Convention, pris isolément et combiné avec l’article 13 de la Convention ?