CINTIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 29878/09 Karin ANDERSSON și alții împotriva Suediei depusă la 4 iunie 2009 DECLARAREA FACTELOR Reclamanților, dna Karin Andersson (născut în 1963), dna Per Bernhardsson (1954), dna Gunilla Arunting (1942), dna Ulf Bäcklund (1946), dna Berndt Eriksson (1942), dna Carina Granberg (1960), dna Agneta Holmström (1949), dna Gustaf Härestål (1948), dna Björn Höjer (1925), dna Dna Björn Höjer (1925), dna Inga-Britt Höjer (1927), dl Christer Johansson (1964), dl Curt Lindgren (1943), dl Håkan Olsson (1952), dl Roger Olsson (1946), dl Göran Osterman (1935), dl Lars Sjöstedt (1938), dl Christer Skoog (1963) și dl Olle Stenlund (1950) sunt cetățeni suedezi care locuiesc în Umeå. Ei au fost reprezentați în fața Curții de dl J. Ebbesson și dl B. Rosendren, doi avocați practicați la Stockholm. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 octombrie 1999, administrația națională suedeză a căilor ferate (banverket; denumită în continuare „SNRA”) a aplicat Guvernului pentru a construi o cale ferată într-un „coridor” de o anumită întindere în nordul Suediei. În cerere, SNRA a prezentat unele extinderi alternative ale căilor ferate, dar a recomandat cea prezentată ca „Estul alternativ”. Construcția feroviară propusă are legătură cu zonele care au fost sau au fost de gând să facă parte din Natura 2000, plasa europeană a „Zonelor Speciale de Conservare”. La 12 iunie 2003, guvernul, după ce a auzit Comisia Uniunii Europene, a acordat cererea și a permis ca calea ferată să fie situată în „coridorul” propus, în condiția ca, printre altele, SNRA să adopte un plan feroviar înainte de 1 iulie 2009 și, de asemenea, un plan specific pentru realizarea măsurilor de compensare necesare în zonele Natura 2000. Planul privind măsurile de compensare trebuie prezentat guvernului suedez înainte de adoptarea planului feroviar. Guvernul a declarat că ar putea fi permisă o construcție, în ciuda efectelor dăunătoare asupra mediului într-o zonă Natura 2000, dacă nu există soluții alternative și construcția trebuie implementată din motive de interes public. O serie de proprietari de proprietăți private, unele dintre care sunt solicitanți în acest caz, au solicitat Curții Supreme de Administrație ( Regeringsrätten ) pentru o revizuire completă a cazului și au solicitat anularea deciziei guvernului. În primul rând, s-a argumentat că decizia contravine reglementării generale din Codul de Mediu pe site-ul care urmează să fie ales pentru activitățile și instalațiile care pot afecta sănătatea umană sau mediul. Acest aspect a avut o influență directă și clară asupra drepturilor civile ale reclamanților. În al doilea rând, reclamanții au susținut că decizia Guvernului a încălcat reglementările suedeze privind conservarea naturii, neconsiderând locurile alternative relevante pentru calea ferată. La 1 decembrie 2004, Curtea Administrativă Supremă a respins cererea de revizuire juridică, deoarece nu a putut fi determinată, în această etapă a planului feroviar, cine ar fi în cele din urmă considerat interesat ca părți, deoarece în cele din urmă nu ar fi fost stabilită în cele din urmă în timp ce planul feroviar nu ar fi fost stabilit. În plus, Curtea a susținut că părțile în cauză ar avea posibilitatea de a efectua un proces complet și o revizuire completă în legătură cu decizia ulterioară privind planul feroviar. Astfel, în conformitate cu instanța, drepturile lor vor fi luate în considerare de către instanțe într-o etapă ulterioară în cadrul procedurii. Länsstyrelsen ) pentru permisiunea separată de a construi căile ferate în zona Natura 2000 și Curtea de Mediu ( Miljödomstolen ) în Umeå pentru permisiunea de a construi poduri necesare peste un anumit râu. Curtea de Mediu a hotărât să combine cererile într-o singură procedură. La 24 mai 2005 și 13 iunie 2005, având în vedere obligația guvernului, Curtea a hotărât să acorde toate permisele solicitate de SNRA. Reclamanții au apelat la Curtea de Apel de Mediu (Mijööverdomstolen ) la Stockholm, care la 15 iunie 2006 a hotărât să se reîntoarcă la Curtea de Mediu, fără să decidă în fondul său. La 26 aprilie 2007, Curtea de Mediu a hotărât din nou acordarea permiselor solicitate de Banverket. Curtea s-a considerat obligată de decizia Guvernului cu privire la permisibilitatea și competentă numai pentru a determina măsurile de compensare necesare din cauza interferenței de mediu. Reclamanții au apelat din nou la Curtea de Apel pentru Mediu. La 6 decembrie 2007, Curtea de Apel a aprobat construcția feroviară cu anumite condiții adăugate. Cu toate acestea, nu a hotărât un site specific pentru cale ferată. La 9 mai 2009, Curtea Supremă ( Högsta Domstolen ) a refuzat concediul de recurs și, prin urmare, decizia Curții de Apel privind mediul a devenit finală. La 12 iunie 2005, SNRA a adoptat un plan feroviar pentru zona în cauză. Reclamanții au apelat la Guvern împotriva planului feroviar și au solicitat o audiere orală, care s-au plâns în esență de locație și de întinderea specifică a căii feroviare, deoarece interferează cu drepturile lor de proprietate. La 28 iunie 2007, guvernul s-a considerat obligat de decizia lor privind admisibilitatea din 12 iunie 2003. Reclamanții s-au întors la Curtea Supremă de Administrație și au solicitat un proces și o revizuire deplină a deciziei guvernului, cerând anularea deciziei guvernului. Ei au susținut, printre altele, că drepturile lor civile au fost afectate de calea ferată planificată, dar nu au avut aceste drepturi luate în considerare și determinate de o instanță. La 10 decembrie 2008, Curtea Administrativă Supremă a respins cererea reclamanților și a considerat că planul feroviar este în conformitate cu decizia Guvernului din 12 iunie 2003. Curtea a considerat că decizia în cauză se referă la ultimele trei etape ale procesului de planificare și permisiune, bazată pe decizia Guvernului privind admisibilitatea. Curtea a constatat că o decizie de admisibilitate în general se referă la interesele publice, cum ar fi politica industrială, economică și de mediu, și dacă persoanele fizice ar fi afectate de o astfel de decizie, acestea ar avea posibilitatea de a solicita o revizuire juridică. S-a afirmat că faptul că, la 1 decembrie 2004, la examinarea revizuirii juridice, Curtea Supremă Administrativă a refuzat reclamanții locus standi nu presupune că instanța în acest caz ar trebui să ia în considerare extinderea calei ferate. Curtea a respins apelul reclamanților. În hotărârea dinaintea Curții Supreme de Administrație, un judecător a fost de opinie disidentă și a susținut că reclamanții au avut dreptul să fie judecate și determinate în cadrul procesului și că ar fi trebuit să se presupună că Guvernul a luat în considerare tranșa specifică a căilor ferate și obiecțiile reclamanților în acest sens. Reclamanții se plâng în temeiul articolelor 6 și 8 din Convenție că au fost privați de dreptul la un proces echitabil și de dreptul de a respecta viața privată și de familie. Ei se plâng, în special, că au fost negate o revizuire juridică a deciziei de a permite construcția unei căi ferate pe proprietatea lor în detrimentul drepturilor lor civile. De asemenea, reclamanții se plâng că nu au putut apela la nicio instanță în legătură cu hotărârea guvernului din 12 iunie 2003 și că interesele lor au fost ignorate de Curtea Supremă Administrativă. În mod similar, a existat o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului sau a corespondenței, în sensul articolului 8 § 1 din Convenție? În cazul în care aceaceasta a fost interferența în conformitate cu legea și necesară în ceea ce privește art. 8 § 2?
Application no. 29878/09
Karin ANDERSSON and others
against Sweden
lodged on 4 June 2009
The applicants, Ms Karin Andersson (born in 1963), Mr Per Bernhardsson (1954), Ms Gunilla Bring (1942), Mr Ulf Bäcklund (1946), Mr Berndt Eriksson (1942), Ms Carina Granberg (1960), Ms Agneta Holmström (1949), Mr Gustaf Härestål (1948), Mr Björn Höjer (1925), Ms
Inga-Britt Höjer (1927), Mr Christer Johansson (1964), Mr Curt Lindgren (1943), Mr Håkan Olsson (1952), Mr Roger Olsson (1946), Mr
Göran
Osterman (1935), Mr Lars Sjöstedt (1938), Mr Christer Skoog (1963) and Mr Olle Stenlund (1950) are Swedish nationals who live in Umeå. They were represented before the Court by Mr J. Ebbesson and Mr
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.
On 15 October 1999, the Swedish National Rail Administration (
Banverket
; hereinafter “SNRA”) applied to the Government to build a railway in a “corridor” of a certain stretch in the north of Sweden. In the application, SNRA presented some alternative railway stretches, but recommended the one presented as “alternative East”. The proposed railway construction concerned areas which were or were going to be part of Natura 2000, the European net of “Special Areas of Conservation”.
On 12 June 2003 the Government, after having heard the European Union Commission, granted the application and permitted the railway to be located in the proposed “corridor” under the condition,
inter alia,
that SNRA adopt a railway plan before 1 July 2009 and also a specific plan for the realisation of the necessary compensation measures in the Natura 2000 areas. The plan on compensation measures had to be presented to the Swedish Government before the railway plan was adopted. The Government stated that a construction could be permitted, despite its harmful effect on the environment in a Natura 2000 area, if there were no alternative solutions and the construction had to be implemented due to reasons of public interest.
A number of private property owners, some of whom are applicants in the present case, applied to the Supreme Administrative Court (
Regeringsrätten
) for a full legal review of the case and requested that the Government’s decision be annulled. The property owners argued that the decision contradicted Swedish law as well as applicable European Union law. It was argued, firstly, that the decision contravened the general rule in the Environmental Code on the site to be chosen for activities and installations that may affect human health or the environment. This aspect had a direct and clear bearing on the civil rights of the applicants. Secondly, the applicants argued that the Government’s decision violated Swedish regulations on nature conservation, by failing to consider relevant alternative sites for the railway.
On 1 December 2004 the Supreme Administrative Court dismissed the request for a legal review as it could not, at that stage of the railway planning, be determined who would finally be considered concerned as parties since the exact stretch of the railway construction would not finally be established until the railway plan had been set. The applicants were, thus, refused
locus standi
before the court. Furthermore, the court held that the parties concerned would have the possibility to bring about a full trial and full review in connection with the subsequent decision on the railway plan. Thus, according to the court, their rights would be fully considered by courts at a later stage in the proceedings.
Subsequently, SNRA applied to the County Administrative Board (
länsstyrelsen
) for separate permission to build the railway in the Natura 2000 area and to the Environmental Court (
Miljödomstolen
) in Umeå for permission to build required bridges over a certain river.
The Environmental Court decided to merge the applications into one procedure. On 24 May 2005 and 13 June 2005, considering itself bound by the Government’s decision, the court decided to grant all the permits requested by SNRA.
The applicants appealed to the Environmental Court of Appeal (
Miljööverdomstolen
) in Stockholm, which on 15 June 2006 decided to refer the case back to the Environmental Court, without deciding on its merits.
On 26 April 2007, the Environmental Court decided again to grant the permits requested by Banverket. The court considered itself bound by the Government’s decision on permissibility and competent only to determine the compensation measures necessary due to environmental interference.
The applicants appealed anew to the Environmental Court of Appeal.
On 6 December 2007, the Environmental Court of Appeal approved the railway construction with certain added conditions. It did not, however, decide on a specific site for the railway.
On 9 May 2009 the Supreme Court (
Högsta Domstolen
) refused leave to appeal and, thus, the Environmental Court of Appeal’s decision became final.
On 12 June 2005, SNRA adopted a railway plan for the area in question.
The applicants appealed to the Government against the railway plan and requested an oral hearing. They essentially complained of site and the specific stretch of the railway as it interfered on their property rights.
On 28 June 2007, the Government considered themselves bound by their decision on permissibility of 12 June 2003. They found that the specific stretch in the railway plan was situated within the permitted “corridor” and rejected the applicants’ appeals.
The applicants turned to the Supreme Administrative Court and requested a trial and a full review of the Government’s decision, demanding that the Government’s decision be annulled. They claimed,
inter alia
, that their civil rights were affected by the planned railway, but they had not had these rights considered and determined by a court.
On 10 December 2008 the Supreme Administrative Court rejected the applicants’ request and considered that the railway plan was in line with the Government’s decision of 12 June 2003. The court considered that the decision in question concerned the last of three stages in the planning and permission process based on the Government’s decision on permissibility. The court found that a permissibility decision in general concerned public interests, such as industrial, economic and environmental policy, and if individuals would be affected by such a decision, they would have the possibility to request a legal review. It was held that the fact that the Supreme Administrative Court on 1 December 2004, when considering the legal review, had denied the applicants
locus standi
did not imply that the court in this case should consider the stretch of the railway. The court rejected the applicants’ appeal.
In the judgment before the Supreme Administrative Court, one judge was of a dissenting opinion and argued that the applicants had been entitled to have their complaints tried and determined in the process and that it should have been presumed that the Government had considered the specific stretch of the railway and the applicants’ objections in this regard.
The applicants complain under Articles 6 and 8 of the Convention that they have been deprived of their right to a fair trial and the right to respect for private and family life. They complain, in particular, that they were denied a legal review of the decision to permit the construction of a railway on their property to the detriment of their civil rights. The applicants also complain that they were not able to appeal to any court about the Government’s decision of 12 June 2003 and that their interests were ignored by the Supreme Administrative Court.
1.
Did the applicants, with regard to their property rights, have effective access to a court in the present case as required by Article 6 § 1 of the Convention?
2.
Similarly, has there been an interference with the applicants’ right to respect for private and family life, home or correspondence, within the meaning of Article 8 § 1 of the Convention?
If so, was that interference in accordance with the law and necessary in terms of Article 8 § 2?