SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 1501/08 Ömer ALKAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 22 mai 2012 într-un comitet compus din Dragoljub Popović, președinte, András Sajó, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și Françoise Elens-Passos, graffière de secțiune, având în vedere cererea sus-menționată formulată la 18 decembrie 2007, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, în calitate de reclamant, dl Ömer Alkan, este un cetățean turc născut în 1951 și rezident în Gümüșhane. El este reprezentat în fața Curții de către dl Aslan, avocat la Gümüșhane. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Prin hotărârea din 28 decembrie 1982, recurentul a fost condamnat de Curtea din Bakurköy la o pedeapsă cu închisoarea de douăzeci de ani. Prin hotărârea din 15 iunie 1983, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. La 28 martie 1989, reclamantul a primit o eliberare condiționată. Ca urmare a acestei eliberări, reclamantul a comis din nou o infracțiune pentru care a fost condamnat de Curtea de Securitate a Uniunii Europene la 15 octombrie 1999. Prin hotărârea din 21 septembrie 2000, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. La 25 septembrie 2001, reclamantul a fost arestat și încarcerat. La 9 noiembrie 2001, tribunalul din Bakurköy a decis să anuleze decizia de eliberare condiționată a reclamantului. Prin decizia din 5 decembrie 2003, având în vedere anularea deciziei din 9 noiembrie 2001, Tribunalul din Gümüșhane a dispus eliberarea imediată a reclamantului. La 20 ianuarie 2004, reclamantul a introdus în fața tribunalului din Gümüșhane o acțiune în despăgubire împotriva administrației. Prin hotărârea din 22 martie 2004, tribunalul din Gümüșhane a constatat că reclamantul a fost în detenție efectivă pe o perioadă de șaisprezece luni în loc să fie eliberat condiționat. Cu toate acestea, aceasta a precizat că Legea nr. 466 privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate sau deținute în mod ilegal a definit în mod limitativ circumstanțele care conferă dreptul la despăgubiri Prin hotărârea din 9 iunie 2004, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. La o dată nespecificată, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Trabzon pentru a obține o despăgubire. Prin hotărârea din 19 aprilie 2005, Tribunalul Administrativ din Trabzon s-a declarat incompetent Rația materială pentru a cunoaște cauza, precizând că, în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 466 privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate sau deținute în mod ilegal, instanța competentă pentru a se pronunța cu privire la cauza a fost hotărârea. Prin hotărârea din 13 aprilie 2007, Consiliul de Stat a confirmat această hotărâre. La 13 iulie 2007, această hotărâre a fost depusă la grefa instanței din prima instanță. Dreptul intern relevant în temeiul articolului 1 din Legea nr. 46/ privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate sau deținute în mod ilegal, în vigoare la data faptelor Vor fi compensate de statul membru daunele suferite de orice persoană arestată sau reținută în condiții și circumstanțe care nu sunt conforme cu Constituția și cu legile în care obiecțiile la originea arestării sau detenției sale nu vor fi comunicate imediat care nu vor fi aduse în fața judecătorului după ce au fost arestate sau puse în detenție în termenul legal care va fi fost privat de libertatea sa fără hotărâre după expirarea termenului legal pentru a fi adus în fața judecătorului, ale cărui persoane apropiate nu vor fi imediat informate cu privire la arestarea sa sau la detenția sa care, după ce a fost arestată sau arestată în conformitate cu legea, va beneficia de un refuz, de o achitare sau de o hotărâre care o scutește de o pedeapsă care a fost condamnată la o pedeapsă cu închisoarea mai mică decât închisoarea sa sau numai la o amendă (...) conform articolului 2 din Legea nr. 466, tribunalul din locul de reședință al persoanei în cauză era competent să se pronunțe asupra cauzelor recunoscute de art. 1 din aceeași lege. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul declară că a fost reținut ilegal timp de aproximativ 16 luni. Invocând art. 5 alin. (5) din Convenție, se plânge de lipsa unei căi de atac în scopul obținerii de despăgubiri pentru această perioadă ilegală de detenție. 1 din Convenție, reclamantul declară că privarea sa de libertate nu era conformă cu legislația internă sau cu Convenția. Invocând art. 5 alineatul (5), reclamantul face, de asemenea, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1), nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, astfel cum este înțeles în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute, și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Curtea amintește că, în calculul termenului de șase luni, pot fi luate în considerare numai căile de atac normale și efective, deoarece un reclamant nu poate amâna termenul strict impus de convenție prin intermediul unor cereri inoportune sau abuzive unor organisme sau instituții care nu au competența sau competența necesară pentru a acorda, în temeiul convenției, o despăgubire efectivă cu privire la cauza în cauză ( Darren Fernie c. Regatul Unit (dec.), nr 14881/04, 5 ianuarie 2006). În speță, Curtea constată că Curtea de Casație a confirmat hotărârea de respingere a cererii de despăgubire a reclamantului la 9 iunie 2004. La 13 aprilie 2007, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea Tribunalului Administrativ din 19 aprilie 2005 privind incompetența instanței administrative de a se pronunța asupra acestei cauze. În prezenta cauză a fost constituită prin hotărârea pronunțată de Curtea de Casație la 9 iunie 2004. Celelalte demersuri întreprinse de reclamant pentru a obține despăgubiri nu pot, în circumstanțele cauzei, să fie considerate acțiuni eficiente care ar putea avea un impact asupra punctului de plecare a termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1). Prin urmare, cererea este tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Președinte adjunct
Requête n
o
1501/08
Ömer ALKAN
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 22 mai 2012 en un Comité composé de
:
Dragoljub Popović,
président,
András Sajó,
Paulo Pinto de Albuquerque,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 décembre 2007,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ömer Alkan, est un ressortissant turc né en 1951 et résidant à Gümüșhane. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Par un jugement du 28 décembre 1982, le requérant fut condamné par la cour d’assises de Bakırköy à une peine d’emprisonnement de vingt ans. Par un arrêt du 15 juin 1983, la Cour de cassation confirma ce jugement.
Le 28 mars 1989, le requérant bénéficia d’une libération conditionnelle.
A la suite de cette libération, le requérant commit de nouveau une infraction pour laquelle il fut condamné par la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul le 15 octobre 1999.
Par un arrêt du 21 septembre 2000, la Cour de cassation confirma ce jugement.
Le 25 septembre 2001, le requérant fut arrêté et incarcéré.
Le 9 novembre 2001, la cour d’assises de Bakırköy décida d’annuler la décision de libération conditionnelle du requérant. D’après cette décision, le requérant devait purger encore quatre ans, sept mois et onze jours de détention en raison de sa condamnation précédente.
Par une décision du 5 décembre 2003, la cour d’assises de Bakırköy annula sa décision du 9 novembre 2001.
Par une décision du 5 décembre 2003, vu l’annulation de la décision du 9
novembre 2001, la cour d’assises de Gümüșhane ordonna la libération immédiate du requérant.
Le 20 janvier 2004, le requérant introduisit devant la cour d’assises de Gümüșhane une action en indemnisation contre l’administration.
Par un jugement du 22 mars 2004, la cour d’assises de Gümüșhane constata que le requérant avait été en détention effective pour une durée de seize mois au lieu d’être en liberté conditionnelle. Néanmoins, elle précisa que la loi n
o
466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues définissait de manière limitative les circonstances ouvrant droit à indemnisation
; circonstances qui n’envisageaient pas la situation litigieuse et par conséquent, elle rejeta la demande du requérant.
Par un arrêt du 9 juin 2004, la Cour de cassation confirma ce jugement.
A une date non précisée, le requérant saisit le tribunal administratif de Trabzon pour obtenir une indemnisation.
Par un jugement du 19 avril 2005, le tribunal administratif de Trabzon se déclara incompétent
ratione materiae
pour connaître l’affaire, en précisant que d’après l’article 2 de la loi n
o
466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues, la juridiction compétente pour se prononcer sur l’affaire était la cour d’assises.
Par un arrêt du 13 avril 2007, le Conseil d’Etat confirma ce jugement. Le 13 juillet 2007, cet arrêt fut déposé au greffe de la juridiction de la première instance.
B.
Le droit interne pertinent
Aux termes de l’article 1 de la loi n
o
466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues, en vigueur à l’époque des faits
:
«
Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne
:
1.
arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois
;
2.
à laquelle les griefs à l’origine de son arrestation ou détention n’auront pas été immédiatement communiqués
;
3.
qui n’aura pas été traduite devant le juge après avoir été arrêtée ou placée en détention dans le délai légal
;
4.
qui aura été privée de sa liberté sans décision judiciaire après que le délai légal pour être traduite devant le juge aura expiré
;
5.
dont les proches n’auront pas été immédiatement informés de son arrestation ou de sa détention
;
6.
qui, après avoir été arrêtée ou mise en détention conformément à la loi, aura bénéficié d’un non-lieu, d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine
;
7.
qui aura été condamnée à une peine d’emprisonnement moins longue que sa détention ou à une amende seulement (...)
»
Selon l’article 2 de la loi n
o
466, la cour d’assises du lieu de la résidence de la personne concernée était compétente pour se prononcer sur les affaires reconnues par l’article 1 de la même loi.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant allègue avoir été détenu de manière illégale pendant environ seize mois.
Invoquant l’article 5 § 5 de la Convention, il se plaint de l’absence de voie de recours aux fins d’obtenir l’indemnisation de cette période illégale de détention.
Invoquant l’article
5 §
1 de la Convention, le requérant allègue que sa privation de liberté n’était pas conforme à la législation interne ni à la Convention. Invoquant l’article
5 §
5, le requérant fait aussi grief de n’avoir pas eu la possibilité d’obtenir réparation.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, et dans un délai de six
mois à partir de la date de la décision interne définitive.
La Cour rappelle que dans le calcul du délai de six mois, seuls les recours normaux et effectifs peuvent être pris en compte car un requérant ne peut pas repousser le délai strict imposé par la Convention en adressant des requêtes inopportunes ou abusives à des instances ou institutions qui n’ont pas le pouvoir ou la compétence nécessaires pour accorder sur le fondement de la Convention une réparation effective concernant le grief en question (
Darren Fernie c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
14881/04, 5 janvier 2006).
En l’espèce, la Cour note que la Cour de cassation a confirmé le jugement rejetant la demande d’indemnisation du requérant le 9 juin 2004. Par la suite, l’intéressé a saisit le tribunal administratif de Trabzon pour obtenir une indemnisation. Le 13 avril 2007, le Conseil d’Etat a confirmé le jugement du 19 avril 2005 du tribunal administratif portant sur l’incompétence de la juridiction administrative pour se prononcer sur cette affaire.
Il s’ensuit que la décision «
définitive
» dans la présente affaire a été constituée par l’arrêt rendu par la Cour de cassation, en date du 9 juin 2004. Les autres démarches entreprises par le requérant pour obtenir réparation ne peuvent, dans les circonstances de l’affaire, être considérées comme des recours efficaces susceptibles d’avoir une incidence sur le point du départ du délai de six mois prévu par l’article 35 § 1.
Partant, la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article
35 §§
1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Françoise Elens-Passos
Dragoljub Popović
Greffière adjointe
Président