DEVRIENDT c. BELGIQUE

SECȚIUNEA A DOUA

Cererea nr. 32001/07

Johan DEVRIENDT

împotriva Belgiei

depusă la 25 iulie 2007

EXPUNEREA FAPTELOR

Reclamantul, dl Johan Devriendt, este cetățean belgian, născut în 1970 și rezidând la Leuven. A fost reprezentat în fața Curții de către doamna A. De Becker, avocat la Bruxelles.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

La 25 august 2003, partenera reclamantului a fost găsită moartă în patul comun, ucisă de o glonț din arma de serviciu a reclamantului, inspector de poliție.

Conform termenii actului de acuzare din 7 iulie 2006, reclamantul susținea că [C.V.] o trezise la 25 august 2003 la ora 3 noaptea ținând arma de serviciu a reclamantului împotriva frunții sale. Și-a cerut apoi intenția și ea a răspuns că el trebuia să aibă grijă de părinții lui. Încercase apoi cu mâna stângă să-i preia cotul și dorind cu mâna dreaptă să-i ia arma pentru a i-o lua. În momentul în care amândoi atingeau arma, glonțul plecase și o lovise pe [C.V.]. Comisarul de poliție, după ce văzuse poziția cadavrului (culcat pe burtă cu brațul stâng sub pernă și brațul drept pe pled), observa că de la acel moment nu mai crezuse teoriei sinucidului. S-a constatat că platul nu era încreț și că pe mâna dreaptă a defunctei (cu care ar fi tras) nu se găsea niciun pătat de sânge, pe când, conform relatării reclamantului, ar fi trebuit să se afle în mijlocul zonei acoperite de sânge. Cu privire la starea depresivă a [C.V.], medicul generalist al acesteia observă că niciodată nu existase o indicație de depresie. De plus, în apartamentul comun al reclamantului și al defunctei, niciun antidepresiv sau anxiolitic nu fusese găsit. Conform reclamantului, [C.V.] purta o "mască" și reușea să ascundă starea sa suicidală. Actul de acuzare raportă, de asemenea, că pe lângă relația cu victima, reclamantul avea o relație cu [L.M.] din 2000 la 2001, și că din iunie 2003, reclamantul avea o relație paralelă cu [L.C.]. Reclamantul și [L.C.] au mărturisit această legătură în cursul interogatoriilor din 22 octombrie 2003. La acel moment reclamantul a mărturisit existența problemelor relaționale între el și [C.V.]. După decesul [C.V.], relația dintre reclamant și [L.C.] s-a intensificat: șapte săptămâni după deces, aceștia s-au programat la un ginecolog pentru un test de fertilitate. La 12 noiembrie 2003, unul dintre rapoartele medicilor legiști constata în special că era ciudat pentru cineva care comisese un sinucid să aibă ochii închiși. Un alt raport medico-legal din 14 februarie 2004 observa, de asemenea, că autopsie menționa un foc "la Contact" în timp ce reclamantul spunea că încercase să-și ia arma lui [C.V.]. Raportul concluziona că relatarea reclamantului nu corespundea tuturor constatărilor medico-legale. La 5 noiembrie 2003, un raport psihologic privind reclamantul concluziona că acesta manifesta agresiune ascunsă, precum și o tendință narcisistă și dominantă. Un raport de anamneză psihiatrică din 10 noiembrie 2003 observa că reclamantul era pe gardă și părea că tăcu informații importante. Constata, de asemenea, că în vara 2003, cuplul dintre reclamant și [C.V.] suferea clar o criză relațională și că originea acestei crize părea să fie relația cu [L.C.]. De plus, nici un element nu indica faptul că [C.V.] suferea de depresii serioase. Cu privire la noaptea decesului [C.V.], raportul nu găsi niciun element confirmând nici teoria sinucidului nici pe cea a crimei. În partea actului de acuzare privind profilul moral al reclamantului, rezultă din analiză că reclamantul era privit de mediul înconjurător apropiat ca un manipulator și o persoană însetată de putere. Analiza arătă, de asemenea, că reclamantul și [C.V.] aveau puțini prieteni. La 6 noiembrie 2004, reclamantul s-a căsătorit cu [L.C.] și la 29 ianuarie 2005 aveau un copil împreună.

Actul de acuzare a concluzionat acuzând reclamantul că cu intenție, cu premeditație și cu intenție de a da moartea, comisese un omor asupra [C.V.].

La 18 septembrie 2006, reclamantul comparaie în fața curții de asisență a Brabantului Flamand pentru a fi judecat pentru crima cu premeditație asupra partenerei sale.

La începutul audienței, după prestarea jurământului jurați, procurorul general citit actul de acuzare cu voce tare. Apărătorii acuzatului declarară că nu aveau o memorie de apărare.

Jurații erau chemați să răspundă la două întrebări supuse de președintele curții de asisență și redactate după cum urmează:

"Prima întrebare: Faptul principal

Este acuzatul DEVRIENDT Johan David, prezent aici, vinovat de a comis la Linkebeek, în circumscripția judiciară din Bruxelles, la 25 august 2003, cu intenție, cu intenție de a da moartea, un omor asupra persoanei [C.V.]?

A doua întrebare: Circumstanță agravantă

Omorului voluntar cu intenție de a da moartea reprins la întrebarea anterioară s-a comis cu premeditație?

"

Jurații răspunseră afirmativ la aceste două întrebări.

La 26 septembrie 2006, curtea de asisență a condamnat reclamantul la închisoare pe viață. Pentru stabilirea cuantumului pedepsei, curtea ținea seama de faptul că actele erau deosebit de serioase, că demonstrau o personalitate periculoasă și o lipsă intolerabilă de respect pentru integritatea fizică și psihică a altora.

La 3 octombrie 2006, reclamantul a introdus o plângere în casație și a prezentat patru mijloace, din care două trase din încălcarea Convenției. Prim mijloc: existase o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție pe motiv că reclamantul nu avea dreptul la o hotărâre legit motivată care i-ar fi permis să înțeleagă de ce fusese condamnat. Al doilea mijloc: existase o încălcare a art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție pe motiv că reclamantul fusese condamnat pe baza unei impresii personale și nu pe baza unor dovezi obiective.

Printr-o hotărâre din 30 ianuarie 2007, Curtea de Casație respinge plângerea introdusă în fața ei. A judecat în special că:

- articolele 6 § 1 din Convenție și 14 § 1 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice nu impu jurații nicio obligație de a motiva răspunsurile. Dreptul la un proces echitabil era garantat dacă, după cum în cazul de fapt, acuzatul avusese posibilitatea de a-și pune în valoare mijloacele de apărare. Faptul că jurații, pe deosebire de tribunal penal sau de poliție, nu trebuiau să răspundă la concluziile acuzatului privind întrebarea vinovăției, nu afectaselea procesul echitabil;

constituția jurului, precum și procedura în fața curții de asisență permiteau garantarea protecției împotriva arbitrarului;

- legea nu impune jurații reguli speciale pentru a-și forma convingerea intimă. Îi cere să examineze ce efect dovezile prezentate la sarcina și apărarea acuzatului au asupra lor. Din acest motiv, convingerea intimă a jurați este bine formată pe baza elementelor prezentate în proces.

B.

Dreptul și practica internă pertinente

1.

Garanțiile prevăzute de codul de procedură penală (după cum era în vigoare la momentul faptelor)

Procedura în fața curții de asisență în Belgia prevede un număr de garanții, în particular cu privire la drepturile apărării acuzaților.

art. 241 din codul de procedură penală (CIP) obligă procurorul general să redacteze un act de acuzare indicând natura delictului care formează baza acuzării, precum și toate circumstanțele care pot agrava sau ușura pedeapsa. Conform art. 313 din CIP, procurorul general trebuie să citească actul de acuzare, și acuzatul sau consilul său actul de apărare. Art. 337 indică faptul că întrebări ce trebuie puse jurați trebuie să rezulte din actul de acuzare (el însuși trebuind să fie în conformitate cu ordinul de trimitere – art. 271 CIP) și să respecte anumite forme, întrebări complexe sau privind puncte de drept fiind de exemplu interzise.

La încheierea dezbaterilor, întrebări se pun jurați pentru a caracteriza circumstanțele de fapt ale cauzei și particularitățile susceptibile de a stabili, cu exactitate, faptele incriminate. Președintele curții de asisență dispune de puterea de a pune jurați întrebări privind toate circumstanțele care modifică faptele care au servit bază la punerea în acuzare, cu condiția ca aceste circumstanțe să fi fost discutate în cursul dezbaterilor. Întrebarea principală poartă asupra elementelor constitutive ale infracțiunii, fiecare cap de acuzare trebuind să facă obiectul unei întrebări separate. Întrebări distincte privind alte elemente, cum ar fi circumstanțe agravante sau existență de motive de justificare sau scuză, pot, de asemenea, să fie puse. Ministerul public și acuzatul pot contesta întrebările puse și au facultatea de a cere președintelui să pună jurați una sau mai multe întrebări subsidiare. În caz de contestație privind întrebări, curtea de asisență trebuie să hotărască printr-o hotărâre motivată.

Art. 341 prevede că președintele, după ce a pus întrebări pe care jurați trebuie să răspundă, le remite jurați în același timp cu actul de acuzare, procese-verbale care constatează crima și piesele procesului, altele decât declarații scrise ale martorilor.

Conform art. 342, întrebări fiind puse și remise jurați, aceștia se duc în camera lor pentru a delibera acolo. Lider este primul jurat ieșit prin tragere la sorți, sau cel desemnat de ei și cu consentimentul acestuia. Înainte de a începe deliberarea, lider jurați le citi următoarea instrucțiune, care va fi, de asemenea, afișată în litere mari în locul cel mai vizibil al camerei lor; "Legea nu cere jurați seama de mijloace prin care s-au convins; nu le prescrie reguli de care ar trebui să facă depinzând în special plenitudinea și suficiență unei dovezi; le prescrie să se întrebe singuri în tăcere și recogitație, și să caute, în sinceritatea conștiinței lor, ce impresie dovezi aduse împotriva acuzatului și mijloace apărării au făcut asupra rațiunii lor. Legea nu le spune: 'Veți ține pentru adevărat orice fapt certificat de acest sau acel număr de martori'; nu le spune nici: 'Nu veți privi ca suficient stabilit nicio dovadă, care nu va fi formată din acest proces-verbal, aceste piese, atât de martori sau atât de indici'; nu le pune decât această singură întrebare, care conține toată măsura datoriilor lor: Aveți o convingere intimă ...".

Art. 343 autorizează jurații să iasă din camera lor doar după ce au format declarația.

În fine, art. 352 prevede că dacă judecătorii sunt unanim convinși că jurați, deși observând formele, greșiseră pe fond, curtea trebuie să declare că judecata este întârziată și să retrimită dosarul următoarei sesiuni pentru a fi supus unui nou jurat, din care nu va putea face parte niciun din primii jurați. Conform informațiilor furnizate de Guvern, această facultate a fost totuși utilizată doar în trei rânduri.

2.

Jurisprudența Curții de Casație

Hotărârea camerei din 13 ianuarie 2009 a avut consecințe în Belgia pe planul jurisprudențial.

Printr-o hotărâre nr. 2505 (P.09.0547.F) din 10 iunie 2009, Curtea de Casație judecat după cum urmează:

"Pe mijlocul luat, din oficiu, al încălcării art. 6.1 din Convenția de protecție a drepturilor omului și libertăților fundamentale:

Potrivit unei hotărâri din 13 ianuarie 2009 a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza R. T. împotriva Regatului Belgiei, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6.1 din Convenție implică, cu privire la curtea de asisență, că hotărârea pronunțată asupra acuzării pune în prim plan considerațiile care au convins juratul de culpabilitatea sau nevinovăția acuzatului și indică motivele concrete pentru care s-a răspuns afirmativ sau negativ la fiecare din întrebări.

Din cauza autorității lucrurilor interpretate care se atasează în prezent acestei hotărâri și a primatei, pe dreptul intern, a regulii de drept internațional rezultate din tratat ratificat de Belgia, Curtea este constrânsă să respingă aplicarea art. 342 și 348 din Codul de Procedură Penală în măsura în care consacrează regula, acum condamnată de Curtea Europeană, după care declarația jurului nu e motivată.

Rezultă din piese la care Curtea poate avea privire și, în special, din actul de acuzare, că demandant, persecutat al crimei ca autor sau coautor, a dat în cursul investigației pregătitoare, cu privire la faptele care i se reproșau, explicații infirmate de un martor a cărui identitate fusese ținută secretă prin aplicarea art. 86 bis și 86 ter din Codul de Procedură Penală.

Prin concluzii depuse la ședința curții de asisență din 18 februarie 2009, demandant solicită că verdictul să fie motivat pentru că să înțeleagă, în cazul condamnării, motivele care determinaserul juratul să-l găsească vinovat, și pentru ca Curtea de Casație să poată controla legalitatea acestuia.

Cu privire la acuzația de crimă îndreptată împotriva demandant, juratul fusese sezinat de o întrebare principală privind participarea lui la un omor comis cu intenție de a da moartea, o întrebare complementară privind scuza legală a provocării, și două întrebări subsidiare privind calificarea vizată la art. 401 din Codul Penal. Juratul răspunse afirmativ la prima întrebare și negativ la a doua, lăsând întrebări următoare fără răspuns.

Hotărârea atacată condamnă demandant la o pedeapsă de închisoare de optsprezece ani al crimei, pe baza verdictului formulat prin răspuns doar afirmativ și negativ la întrebări puse în termeni ai legii. Hotărârea enunță că nu este necesar de motivat altfel declarația vinovăției pe motiv că precizia acestor întrebări permite compensa adecvat caracterul laconic al sentinței.

Dar simpla afirmație că demandant e vinovat de crimă și că nu este necesar de-l scuzi nu relevă motivele concrete pentru care calificarea contestată de demandant a fost judecată stabilită, și nu permite Curții verifica în special dacă condamnarea e bazată într-o măsură determinantă pe testimonia anonimă colectată la sarcina acuzatului sau dacă se sprijină pe alte moduri de dovadă care o corboborează conform art. 341, alineat 3, din Codul de Procedură Penală.

Conformă legii belgiene care nu cere jurați seama de mijloace prin care s-au convins, decizia e contrară art. 6 din Convenție în interpretarea după care dreptul la proces echitabil implică o motivare a verdictului.

"

Alte hotărâri au fost pronunțate în același sens apoi.

3.

Reforma legislativă

În Belgia, chiar înainte de hotărârea camerei Taxquet c. Belgia nr. 926/05 din 13 ianuarie 2009, o propunere de lege din 25 septembrie 2008 care tindea în special să permită președintelui curții de asisență să fie prezent la deliberări juratu pentru a putea asista jurații fusese examinată de Senat. Versiunea propusă art. 350 din CIP indica faptul că curtea de asisență trebuia să dea motivele deciziei privind vinovăție, dar nu era obligată să răspundă concluziilor.

O lege din 21 decembrie 2009 privind reforma curții de asisență, publicată în Monitorul belgian la 11 ianuarie 2010 și intrând în vigoare la 21 ianuarie 2010, prevede de acum obligația pentru această instanță de a formula motivele principale ale verdictului. De acum, art. relevante din CIP se citesc după cum urmează:

art. 327

"Întrebări fiind puse și remise jurați, aceștia se duc în camera deliberări pentru a delibera acolo.

Lider e primul jurat ieșit prin tragere la sorți, sau cel care va fi desemnat de ei și cu consimțământul acestuia.

Înainte de a începe deliberarea, lider jurați le citi următoarea instrucțiune, care e, de asemenea, afișată în litere mari în locul cel mai vizibil al camerei deliberări: 'Legea prevede că o condamnare nu poate fi pronunțată decât dacă rezultă din elemente de dovadă admise că acuzatul e vinovat dincolo de orice îndoială rezonabilă a faptelor care-i sunt incriminate.'

art. 328

"Jurații nu pot ieși din camera deliberări decât după ce au format declarația.

Niciun nu poate intra în curs deliberării din vreo cauză, fără autorizație scrisă a președintelui. Acesta trebuie să intru doar dacă e chemat de liderul jurului, în special pentru a răspunde întrebări de drept, și însoțit de assessorii, de acuzat și apărător, de partea civilă și consilul, ministerul public și grefier. Mențiune incident se face la proces-verbal.

(...)"

art. 334

"Curtea și jurații se retrag apoi imediat în camera deliberări.

Fără a trebui să răspundă tuturor concluziilor depuse, ei formulează motivele principale ale deciziei.

Decizia e semnată de președinte, lider jurat și grefier."

4.

Dispozițiile codului penal

Articolele relevante din codul penal se citesc după cum urmează:

art. 51

"Există tentativă pedepsibilă când rezoluția comiterii crimei sau delictului fost manifestată prin acte externe care formează începutul execuție crimei sau delictului și care nu fost întrerupți sau nu rataseul efectul decât prin circumstanțe independente de voința autorului.

"

art. 66

"Vor fi pedepsiți ca autori unei crime sau delict:

Cei care o vor fi executat sau care vor fi cooperat direct la execuție;

Cei care, prin orice fapt, vor fi prestat pentru execuție ajutor așa încât, fără asistență lor, crima sau delict nu putea fi comis;

Cei care, prin doni, promisiuni, amenințări, abuz autoritate sau putere, manevre sau artifice culpabili, vor fi provocat direct această crimă sau delict;

Cei care, fie prin discursuri ținute în reuniuni sau în locuri publice, fie prin scrisuri, imprimate, imagini sau embleme orice, care vor fi fost afișate, distribuite sau vândute, puse în vânzare sau expuse priviri publicului, vor fi provocat direct comitere, fără prejudecată pedepselor purtate de lege împotriva autorilor provocări la crime sau la delict, chiar și în cazul în care aceste provocări nu fost urmate efect.

"

art. 67

"Vor fi pedepsiți ca complici unei crime sau delict:

Cei care vor fi dat instrucțiuni pentru comitere;

Cei care vor fi procurat arme, instrumente, sau alt mijloc care a servit la crimă sau la delict, știind că trebuiau să servească;

Cei care, altfel cazul prevăzut § 3 art. 66, vor fi, cu știință, ajutat sau asistat autor sau autori crimei sau delictului în faptele care l-au pregătit sau ușurat, sau în cele care l-au consumat.

"

art. 393

"Omorului comis cu intenție de a da moartea e calificat crimă. Va fi pedepsit (de închisoare de douăzeci ani la treizeci ani).

"

art. 394

"Crima comisă cu premeditație e calificată asasinat. Va fi pedepsit (de închisoare pe viață).

"

5.

Legea din 1 aprilie 2007 modificând codul de procedură penală în vederea redeschiderii procedurii în materie penală

Legea din 1 aprilie 2007 (publicată în Monitorul belgian la 9 mai 2007 și intrând în vigoare la 1 decembrie 2007) permite condamnați să solicite redeschiderea procedurii lor în urma hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului constatând încălcare Convenției.

Art. 442 bis din CIP enunță:

"Dacă fost stabilit printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că Convenția Europeană drepturilor omului și libertăților fundamentale sau protocoale adiționale, mai jos "Convenția Europeană", au fost încălcate, poate fi cerută redeschiderea, în ceea ce privește doar acțiune publică, procedurii care condus la condamnarea demandant din dosarul în fața Curții Europene a Drepturilor Omului sau la condamnarea altei persoane pentru același fapt și bazată pe același mijloace dovadă.

"

Art. 442 ter din același cod dispune:

"Dreptul demanda redeschiderea procedurii aparține:

1° condamnatu;

2° dacă condamnatu mort, dacă interdicția pronunțată sau se află în stare absență declarată, conjugul, persoana cu care coabita legal, descendenți, frați și surori;

3° procurorului general lângă Curtea Casație, din oficiu sau cerere Ministrului Justiției.

"

Art. 442 quinquies din același cod dispune:

"Când rezultă din examen cererii sau decizia atacată contrară pe fond Convenția Europeană, sau încălcare constatat e consecință erori sau defecțiuni procedură gravitate așa încât dubiu serios există privind rezultat procedură atacată, Curtea Casație ordone redeschiderea procedurii atât parte condamnată sau ayants drept prevăzut art. 442ter, 2°, continua sufer consecințe negative foarte grave care doar redeschidere poate repara.

"

În urma hotărârii Da Luz Domingues Ferreira c. Belgia a Curții (nr. 50049/99) din 24 mai 2007, Curtea Casație, printr-o hotărâre din 9 aprilie 2008, ordone redeschiderea procedurii și retras hotărârea pronunțată la 6 ianuarie 1999 (Journal des tribunaux, 2008, p. 403).

PLÂNGERI

1.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul plânge că dreptul la proces echitabil fost necunoscut din cauza faptului că hotărârea condamnare curții asisență bazată verdict culpabilitate nemotivat, care nu putea face obiect recurs în fața organ plenă jurisdicție.

2.

Invocând art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție, reclamantul plânge încălcare prezumției nevinovăției lui din cauza faptului că curtea asisență condamna, nu pe baza valoare probantă diferitelor elemente avansate pe procès, ci doar privire intime convingere jurat.

ÎNTREBĂRI ADRESATE PĂRȚILOR

1.

Dreptul reclamant la proces echitabil, garantat art. 6 § 1 din Convenție, fost respectat în caz, ținând seama faptul că hotărârea curții asisență care condamna nu comporta motive (Taxquet c. Belgia [GC], nr. 926/05, CEDH 2010)?

2.

Întrebarea dacă crimă fost comisă cu premeditație, fost discutată cursul dezbaterilor în fața curții asisență?

DEUXIÈME SECTION

Requête n

o

32001/07

Johan DEVRIENDT

contre la Belgique

introduite le 25 juillet 2007

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Johan Devriendt, est un ressortissant belge, né en 1970 et résidant à Louvain. Il a été représenté devant la Cour par M

e

A.

De

Becker, avocat à Bruxelles.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 25 août 2003, la compagne du requérant fut trouvée morte dans le lit commun, tuée par une balle provenant de l’arme de service du requérant, inspecteur de police.

Selon les termes de l’acte d’accusation du 7 juillet 2006, le requérant alléguait que [C.V.] le réveilla le 25 août 2003 à 3 heures de la nuit en tenant l’arme de service du requérant contre son front. Il demanda alors qu’elle était son intention et elle répondit qu’il devait s’occuper de ses parents. Il essaya ensuite avec sa main gauche de prendre son coude et voulut avec sa main droite prendre l’arme pour la lui enlever. Au moment où tous les deux touchèrent l’arme, le coup partit et toucha [C.V.]. Le commissaire de police, ayant vu la position de la dépouille (couchée sur le ventre avec le bras gauche sous l’oreiller et le bras droit sur le duvet), nota qu’à partir de cet instant il ne crut plus à la théorie du suicide. Il fut constaté que le duvet n’était pas froissé et que sur la main droite de la défunte (avec laquelle elle aurait tiré) on ne retrouvait aucune tâche de sang alors que, selon le récit du requérant, elle aurait dû se trouver au milieu de la zone recouverte de sang. Concernant l’état dépressif de [C.V.], son médecin généraliste fit remarquer qu’il n’y avait jamais eu d’indication de dépression. De plus, dans l’appartement commun du requérant et de la défunte, aucun antidépresseur ou anxiolytique ne fut trouvé. Selon le requérant, [C.V.] portait un «

masque

» et arrivait à cacher son état suicidaire. L’acte d’accusation rapporta également qu’en plus de sa relation avec la victime, le requérant avait une relation avec [L.M.] de 2000 à 2001 et que depuis juin 2003, le requérant avait une relation parallèle avec [L.C.]. Le requérant et [L.C.] avouèrent cette liaison lors des interrogatoires du 22

octobre 2003. A ce moment le requérant avoua l’existence de problèmes relationnels entre lui et [C.V.]. Après le décès de [C.V.] la relation entre le requérant et [L.C.] s’intensifia

: sept semaines après le décès, ils prirent rendez-vous auprès d’un gynécologue pour faire un test de fertilité. Le 12

novembre 2003, un des rapports des médecins-légistes constata notamment qu’il était étrange pour quelqu’un ayant commis un suicide d’avoir les yeux fermés. Un autre rapport médico-légal du 14 février 2004 nota également que l’autopsie faisait état d’un tir «

à bout touchant

» alors que le requérant dit avoir essayé d’enlever l’arme à [C.V.]. Le rapport conclut que le récit du requérant ne correspondait pas avec toutes les constatations médico-légales. Le 5 novembre 2003, un rapport psychologique sur le requérant conclut que celui-ci montrait une agression cachée ainsi qu’une tendance narcissique et dominante. Un rapport d’anamnèse psychiatrique du 10 novembre 2003 nota que le requérant était sur ses gardes et semblait passer sous silence des informations importantes. Il constata également qu’en été 2003 le couple entre le requérant et [C.V.] souffrait clairement d’une crise relationnelle et que l’origine de cette crise semblait être la relation avec [L.C.]. De plus, aucun élément n’indiquait que [C.V.] souffrait de dépressions sérieuses. Concernant la nuit du décès de [C.V.], le rapport ne trouva aucun élément confirmant la théorie du suicide ni celle du meurtre. Dans la partie de l’acte d’accusation sur le profil moral du requérant, il ressort de l’analyse que le requérant était vu par son environnement proche comme un manipulateur et une personne assoiffée de pouvoir. L’analyse montra également que le requérant et [C.V.] avaient peu d’amis. Le 6 novembre 2004, le requérant se maria avec [L.C.] et le 29

janvier 2005 ils eurent un enfant ensemble.

L’acte d’accusation conclut en accusant le requérant d’avoir volontairement, avec préméditation et avec intention de donner la mort, commis un homicide sur [C.V.].

Le 18 septembre 2006, le requérant comparut devant la cour d’assises du Brabant Flamand afin d’être jugé du chef de meurtre avec préméditation sur sa compagne.

Au début de l’audience,

après la prestation de serment des jurés, l’avocat-général lu l’acte d’accusation à voix haute. Les conseils de l’accusé déclarèrent qu’ils n’avaient pas de mémoire en défense.

Le jury était appelé à répondre à deux questions soumises par le président de la cour d’assises et libellées comme suit

:

«

Première question

: Fait principal

Est-ce que l’accusé DEVRIENDT Johan David, ci-présent, est coupable d’avoir, à Linkebeek, dans l’arrondissement judiciaire de Bruxelles, le 25 août 2003, volontairement, avec l’intention de donner la mort, commis un homicide sur la personne de [C.V.]

?

Deuxième question

: Circonstance aggravante

L’homicide volontaire avec l’intention de donner la mort repris à la question précédente a-t-il été commis avec préméditation

?

»

Le jury répondit par l’affirmative à ces deux questions.

Le 26 septembre 2006, la cour d’assises condamna le requérant à la réclusion à perpétuité. Pour la fixation du montant de la peine, la cour tint compte du fait que les actes étaient particulièrement sérieux, qu’ils témoignaient d’une personnalité dangereuse et d’un intolérable manque de respect pour l’intégrité physique et psychique des autres.

Le 3 octobre 2006, le requérant introduisit un pourvoi en cassation et présenta quatre moyens, dont deux tirés de la violation de la Convention. Premier moyen

: il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention au motif que le requérant n’eut pas droit à une décision légalement motivée qui lui aurait permis de comprendre pourquoi il fut condamné. Deuxième moyen

: il y a eu violation de l’article 6 §§ 1et 2 de la Convention au motif que le requérant fut condamné sur la base d’une impression personnelle et non sur la base de preuves objectives.

Par un arrêt du 30 janvier 2007, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit devant elle. Elle jugea notamment que

:

- les articles 6 § 1 de la Convention et 14 § 1 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques n’imposaient au jury aucune obligation de motiver ses réponses. Le droit à un procès équitable était garanti si, comme dans le cas d’espèce, l’accusé avait eu la possibilité de faire valoir ses moyens de défense. Le fait que les jurés, à l’inverse du tribunal correctionnel ou de police, ne devaient pas répondre aux conclusions de l’accusé concernant la question de sa culpabilité, n’affectait pas le procès équitable

; la constitution du jury ainsi que la procédure devant la cour d’assises permettant de garantir la protection contre l’arbitraire

;

- la loi n’impose pas aux jurés des règles spéciales pour former leur intime conviction. Elle leur demande d’examiner quel effet les preuves présentées à charge et à décharge de l’accusé font sur eux. De ce fait, l’intime conviction des jurés est bel et bien formée à partir des éléments présentés lors du procès.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

Les garanties prévues par le code d’instruction criminelle (tel qu’il était en vigueur au moment des faits)

La procédure devant la cour d’assises en Belgique prévoit un certain nombre de garanties, en particulier quant aux droits de la défense des accusés.

L’article 241 du code d’instruction criminelle (CIC) oblige le procureur général à rédiger un acte d’accusation indiquant la nature du délit qui forme la base de l’accusation, ainsi que toutes les circonstances qui peuvent aggraver ou diminuer la peine. Conformément à l’article 313 du CIC, le procureur général doit lire l’acte d’accusation, et l’accusé ou son conseil l’acte de défense. L’article 337 indique que les questions à poser au jury doivent résulter de l’acte d’accusation (lui-même devant être conforme à l’arrêt de renvoi – article 271 CIC) et respecter certaines formes, les questions complexes ou portant sur des points de droit étant par exemple interdites.

A l’issue des débats, des questions sont posées au jury afin de caractériser les circonstances de fait de la cause et les particularités susceptibles d’établir, avec exactitude, les faits incriminés. Le président de la cour d’assises dispose du pouvoir de poser au jury des questions sur toutes les circonstances modificatives des faits qui ont servi de base à la mise en accusation, dès lors que ces circonstances ont été́ discutées au cours des débats. La question principale porte sur les éléments constitutifs de l’infraction, chaque chef d’accusation devant faire l’objet d’une question séparée. Des questions distinctes portant sur d’autres éléments, tels que des circonstances aggravantes ou l’existence de causes de justification ou d’excuse, peuvent également être posées. Le ministère public et l’accusé peuvent contester les questions posées et ont la faculté de demander au président de poser au jury une ou plusieurs questions subsidiaires. En cas de contestation sur les questions, la cour d’assises doit statuer par un arrêt motivé.

L’article 341 prévoit que le président, après avoir posé les questions auxquelles le jury doit répondre, les remet aux jurés en même temps que l’acte d’accusation, les procès-verbaux qui constatent le crime et les pièces du procès, autres que les déclarations écrites des témoins.

Selon l’article 342, les questions étant posées et remises aux jurés, ceux-ci se rendent dans leur chambre pour y délibérer. Leur chef est le premier juré sorti par le sort, ou celui qui est désigné par eux et du consentement de ce dernier. Avant de commencer la délibération, le chef des jurés leur fait lecture de l’instruction suivante, qui sera, en outre, affichée en gros caractères dans le lieu le plus apparent de leur chambre ; «

La loi ne demande pas compte aux jurés des moyens par lesquels ils se sont convaincus ; elle ne leur prescrit point de règles desquelles ils doivent faire particulièrement dépendre la plénitude et la suffisance d’une preuve ; elle leur prescrit de s’interroger eux-mêmes dans le silence et le recueillement, et de chercher, dans la sincérité de leur conscience, quelle impression ont faite sur leur raison les preuves rapportées contre l’accusé, et les moyens de sa défense. La loi ne leur dit point : «

Vous tiendrez pour vrai tout fait attesté par tel ou tel nombre de témoins

» ; elle ne leur dit pas non plus : «

Vous ne regarderez pas comme suffisamment établie toute preuve, qui ne sera pas formée de tel procès-verbal, de telles pièces, de tant de témoins ou de tant d’indices

» ; elle ne leur fait que cette seule question, qui renferme toute la mesure de leurs devoirs : Avez-vous une intime conviction ...

».

L’article 343 autorise les jurés à sortir de leur chambre seulement après avoir formé leur déclaration.

Enfin, l’article 352 prévoit que si les juges sont unanimement convaincus que les jurés, tout en observant les formes, se sont trompés au fond, la cour doit déclarer qu’il est sursis au jugement et renvoyer l’affaire à la session suivante pour être soumise à un nouveau jury, dont ne pourra faire partie aucun des premiers jurés. Selon les informations fournies par le Gouvernement, cette faculté n’a toutefois été utilisée qu’à trois reprises.

2.

La jurisprudence de la Cour de cassation

L’arrêt de la chambre du 13 janvier 2009 a eu des répercussions en Belgique sur le plan jurisprudentiel.

Par un arrêt n

o

2505 (P.09.0547.F) du 10 juin 2009, la Cour de cassation a jugé ainsi

:

«

Sur le moyen pris, d’office, de la violation de l’article 6.1 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales :

Aux termes d’un arrêt du 13 janvier 2009 de la Cour européenne des droits de l’homme en cause de

R. T. contre le Royaume de Belgique

, le droit à un procès équitable garanti par l’article 6.1 de la Convention implique, en ce qui concerne la cour d’assises, que la décision rendue sur l’accusation mette en avant les considérations qui ont convaincu le jury de la culpabilité ou de l’innocence de l’accusé et indique les raisons concrètes pour lesquelles il a été répondu positivement ou négativement à chacune des questions.

En raison de l’autorité de la chose interprétée qui s’attache actuellement à cet arrêt et de la primauté, sur le droit interne, de la règle de droit international issue d’un traité ratifié par la Belgique, la Cour est contrainte de rejeter l’application des articles 342 et

348 du Code d’instruction criminelle en tant qu’ils consacrent la règle, aujourd’hui condamnée par la Cour européenne, suivant laquelle la déclaration du jury n’est pas motivée.

Il ressort des pièces auxquelles la Cour peut avoir égard et, notamment, de l’acte d’accusation, que le demandeur, poursuivi du chef de meurtre comme auteur ou coauteur, a donné au cours de l’instruction préparatoire, au sujet des faits qui lui étaient reprochés, des explications infirmées par un témoin dont l’identité a été tenue secrète par application des articles 86 bis et 86 ter du Code d’instruction criminelle.

Par voie de conclusions déposées à l’audience de la cour d’assises du 18

février

2009, le demandeur a sollicité que le verdict soit motivé pour qu’il comprenne, en cas de condamnation, les raisons ayant déterminé le jury à le trouver coupable, et afin que la Cour de cassation puisse en contrôler la légalité.

En ce qui concerne l’accusation de meurtre dirigée contre le demandeur, le jury a été saisi d’une question principale relative à sa participation à un homicide commis avec intention de donner la mort, d’une question complémentaire relative à l’excuse légale de provocation, et de deux questions subsidiaires portant sur la qualification visée à l’article 401 du Code pénal. Le jury a répondu affirmativement à la première question et négativement à la seconde, laissant les questions suivantes sans réponse.

L’arrêt attaqué condamne le demandeur à une peine de réclusion de dix-huit ans du chef de meurtre, sur la base du verdict formulé par réponse uniquement affirmative et négative aux questions posées dans les termes de la loi. L’arrêt énonce qu’il n’y a pas lieu de motiver autrement la déclaration de culpabilité au motif que la précision de ces questions permet de compenser adéquatement le caractère laconique de la sentence.

Mais la seule affirmation que le demandeur est coupable de meurtre et qu’il n’y a pas lieu de l’en excuser ne révèle pas les raisons concrètes pour lesquelles la qualification contestée par le demandeur a été jugée établie, et ne permet pas à la Cour de vérifier notamment si la condamnation est fondée dans une mesure déterminante sur le témoignage anonyme recueilli à charge de l’accusé ou si elle prend appui sur d’autres modes de preuve qui le corroborent conformément à l’article 341, alinéa 3, du Code d’instruction criminelle.

Conforme à la loi belge qui ne demande pas compte aux jurés des moyens par lesquels ils se sont convaincus, la décision est contraire à l’article 6 de la Convention dans l’interprétation suivant laquelle le droit au procès équitable implique une motivation du verdict.

»

D’autres arrêts ont été rendus dans le même sens par la suite.

3.

La réforme législative

En Belgique, dès avant l’arrêt de la chambre

Taxquet c. Belgique

n

o

926/05 du 13 janvier 2009, une proposition de loi du 25 septembre 2008 qui tendait notamment à permettre au président de la cour d’assises d’être présent aux délibérations du jury afin de pouvoir assister les jurés avait été examinée par le Sénat. La version proposée de l’article 350 du CIC indiquait que la cour d’assises devait donner les motifs de sa décision sur la culpabilité mais n’était pas tenue de répondre aux conclusions.

Une loi du 21 décembre 2009 relative à la réforme de la cour d’assises, publiée au

Moniteur belge

le 11 janvier 2010 et entrée en vigueur le 21

janvier 2010, prévoit désormais l’obligation pour cette juridiction de formuler les principales raisons de son verdict. Désormais, les articles pertinents du CIC se lisent ainsi

:

Article 327

«

Les questions étant posées et remises aux jurés, ils se rendent dans la chambre des délibérations pour y délibérer.

Leur chef est le premier juré sorti par le sort, ou celui qui sera désigné par eux et du consentement de ce dernier.

Avant de commencer la délibération, le ou la chef des jurés leur fait lecture de l’instruction suivante, qui est, en outre, affichée en gros caractères dans le lieu le plus apparent de la chambre des délibérations

: «

La loi prévoit qu’une condamnation ne peut être prononcée que s’il ressort des éléments de preuve admis que l’accusé est coupable au-delà de tout doute raisonnable des faits qui lui sont incriminés.

»

Article 328

«

Les jurés ne peuvent sortir de la chambre des délibérations qu’après avoir formé leur déclaration.

Nul ne peut entrer pendant la délibération pour quelque cause que ce soit, sans une autorisation écrite du président. Celui-ci ne doit y pénétrer que s’il est appelé par le chef du jury, notamment pour répondre à des questions de droit, et accompagné de ses assesseurs, de l’accusé et de son défenseur, de la partie civile et de son conseil, du ministère public et du greffier. Mention de l’incident est faite au procès-verbal.

(...)

»

Article 334

«

La cour et les jurés se retirent ensuite immédiatement dans la chambre des délibérations.

Sans avoir à répondre à l’ensemble des conclusions déposées, ils formulent les principales raisons de leur décision.

La décision est signée par le président, le ou la chef du jury et le greffier.

»

4.

Les dispositions du code pénal

Les articles pertinents du code pénal se lisent ainsi

:

Article 51

«

Il y a tentative punissable lorsque la résolution de commettre un crime ou un délit a été manifestée par des actes extérieurs qui forment un commencement d’exécution de ce crime ou de ce délit, et qui n’ont été suspendus ou n’ont manqué leur effet que par des circonstances indépendantes de la volonté de l’auteur.

»

Article 66

«

Seront punis comme auteurs d’un crime ou d’un délit :

Ceux qui l’auront exécuté ou qui auront coopéré directement à son exécution ;

Ceux qui, par un fait quelconque, auront prêté pour l’exécution une aide telle que, sans leur assistance, le crime ou le délit n’eût pu être commis ;

Ceux qui, par dons, promesses, menaces, abus d’autorité ou de pouvoir, machinations ou artifices coupables, auront directement provoqué à ce crime ou à ce délit ;

Ceux qui, soit par des discours tenus dans des réunions ou dans des lieux publics, soit par des écrits, des imprimés, des images ou emblèmes quelconques, qui auront été affichés, distribués ou vendus, mis en vente ou exposés aux regards du public, auront provoqué directement à le commettre, sans préjudice des peines portées par la loi contre les auteurs de provocations à des crimes ou à des délits, même dans le cas où ces provocations n’ont pas été suivies d’effet.

»

Article 67

«

Seront punis comme complices d’un crime ou d’un délit

:

Ceux qui auront donné des instructions pour le commettre ;

Ceux qui auront procuré des armes, des instruments, ou tout autre moyen qui a servi au crime ou au délit, sachant qu’ils devaient y servir ;

Ceux qui, hors le cas prévu par le § 3 de l’article 66, auront, avec connaissance, aidé ou assisté l’auteur ou les auteurs du crime ou du délit dans les faits qui l’ont préparé ou facilité, ou dans ceux qui l’ont consommé.

»

Article 393

«

L’homicide commis avec intention de donner la mort est qualifié meurtre. Il sera puni (de la réclusion de vingt ans à trente ans).

»

Article 394

«

Le meurtre commis avec préméditation est qualifié assassinat. Il sera puni (de la réclusion à perpétuité).

»

5.

La loi du 1

er

avril 2007 modifiant le code d’instruction criminelle en vue de la réouverture de la procédure en matière pénale

La loi du 1

er

avril 2007 (publiée au

Moniteur belge

le 9 mai 2007 et entrée en vigueur le 1

er

décembre 2007) permet aux condamnés de solliciter la réouverture de leur procès à la suite d’un arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme constatant une violation de la Convention.

L’article 442

bis

du CIC énonce :

«

S’il a été établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des droits de l’homme que la Convention européenne des droits de l’homme et des libertés fondamentales ou des protocoles additionnels, ci-après la «

Convention européenne

», ont été violés, il peut être demandé la réouverture, en ce qui concerne la seule action publique, de la procédure qui a conduit à la condamnation du requérant dans l’affaire devant la Cour européenne des droits de l’homme ou à la condamnation d’une autre personne pour le même fait et fondée sur les mêmes moyens de preuve.

»

L’article 442

ter

du même code dispose

:

«

Le droit de demander la réouverture de la procédure appartient

:

1

o

au condamné

;

2

o

si le condamné est décédé, si son interdiction a été prononcée ou s’il se trouve en état d’absence déclarée, à son conjoint, à la personne avec qui il cohabite légalement, à ses descendants, à ses frères et sœurs

;

3

o

au procureur général près la Cour de cassation, d’office ou à la demande du Ministre de la Justice.

»

L’article 442

quinquies

du même code dispose

:

«

Lorsqu’il ressort de l’examen de la demande soit que la décision attaquée est contraire sur le fond à la Convention européenne, soit que la violation constatée est la conséquence d’erreurs ou de défaillances de procédure d’une gravité telle qu’un doute sérieux existe quant au résultat de la procédure attaquée, la Cour de cassation ordonne la réouverture de la procédure pour autant que la partie condamnée ou les ayants droit prévus à l’article 442ter, 2

o

, continuent à souffrir des conséquences négatives très graves que seule une réouverture peut réparer.

»

A la suite de l’arrêt

Da Luz Domingues Ferreira c. Belgique

de la Cour (n

o

50049/99) du 24 mai 2007, la Cour de cassation, par un arrêt du 9 avril 2008, a ordonné la réouverture de la procédure et a retiré son arrêt rendu le 6 janvier 1999 (Journal des tribunaux, 2008, p. 403).

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que son droit à un procès équitable a été méconnu en raison du fait que l’arrêt de condamnation de la cour d’assises était fondé sur un verdict de culpabilité non motivé, qui ne pouvait faire l’objet d’un recours devant un organe de pleine juridiction.

2.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, le requérant se plaint de la violation de sa présomption d’innocence du fait que la cour d’assises le condamna, non sur la base de la valeur probante des différents éléments mis en avant lors du procès, mais uniquement eu égard à l’intime conviction du jury.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

Le droit du requérant à un procès équitable, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, a-t-il été respecté en l’espèce, compte tenu du fait que l’arrêt de la cour d’assises qui l’a condamné ne comportait pas de motifs (

Taxquet c. Belgique

[GC], n

o

926/05, CEDH 2010) ?

2.

La question de savoir si le meurtre a été commis avec préméditation, a-t-elle été discutée lors des débats devant la cour d’assises

?