DEVRIENDT c. BELGIQUE

Garanțiile prevăzute de codul de procedură penală (după cum era în vigoare la momentul faptelor) Procedura în fața curții de asisență în Belgia prevede un număr de garanții, în particular cu privire la drepturile apărării acuzaților. art. 241 din codul de procedură penală (CIP) obligă procurorul general să redacteze un act de acuzare indicând natura delictului care formează baza acuzării, precum și toate circumstanțele care pot agrava sau ușura pedeapsa. Conform art. 313 din CIP, procurorul general trebuie să citească actul de acuzare, și acuzatul sau consilul său actul de apărare. Art. 337 indică faptul că întrebări ce trebuie puse jurați trebuie să rezulte din actul de acuzare (el însuși trebuind să fie în conformitate cu ordinul de trimitere – art. 271 CIP) și să respecte anumite forme, întrebări complexe sau privind puncte de drept fiind de exemplu interzise. La încheierea dezbaterilor, întrebări se pun jurați pentru a caracteriza circumstanțele de fapt ale cauzei și particularitățile susceptibile de a stabili, cu exactitate, faptele incriminate. Președintele curții de asisență dispune de puterea de a pune jurați întrebări privind toate circumstanțele care modifică faptele care au servit bază la punerea în acuzare, cu condiția ca aceste circumstanțe să fi fost discutate în cursul dezbaterilor. Întrebarea principală poartă asupra elementelor constitutive ale infracțiunii, fiecare cap de acuzare trebuind să facă obiectul unei întrebări separate. Întrebări distincte privind alte elemente, cum ar fi circumstanțe agravante sau existență de motive de justificare sau scuză, pot, de asemenea, să fie puse. Ministerul public și acuzatul pot contesta întrebările puse și au facultatea de a cere președintelui să pună jurați una sau mai multe întrebări subsidiare. În caz de contestație privind întrebări, curtea de asisență trebuie să hotărască printr-o hotărâre motivată. Art. 341 prevede că președintele, după ce a pus întrebări pe care jurați trebuie să răspundă, le remite jurați în același timp cu actul de acuzare, procese-verbale care constatează crima și piesele procesului, altele decât declarații scrise ale martorilor. Conform art. 342, întrebări fiind puse și remise jurați, aceștia se duc în camera lor pentru a delibera acolo. Lider este primul jurat ieșit prin tragere la sorți, sau cel desemnat de ei și cu consentimentul acestuia. Înainte de a începe deliberarea, lider jurați le citi următoarea instrucțiune, care va fi, de asemenea, afișată în litere mari în locul cel mai vizibil al camerei lor; "Legea nu cere jurați seama de mijloace prin care s-au convins; nu le prescrie reguli de care ar trebui să facă depinzând în special plenitudinea și suficiență unei dovezi; le prescrie să se întrebe singuri în tăcere și recogitație, și să caute, în sinceritatea conștiinței lor, ce impresie dovezi aduse împotriva acuzatului și mijloace apărării au făcut asupra rațiunii lor. Legea nu le spune: 'Veți ține pentru adevărat orice fapt certificat de acest sau acel număr de martori'; nu le spune nici: 'Nu veți privi ca suficient stabilit nicio dovadă, care nu va fi formată din acest proces-verbal, aceste piese, atât de martori sau atât de indici'; nu le pune decât această singură întrebare, care conține toată măsura datoriilor lor: Aveți o convingere intimă ...". Art. 343 autorizează jurații să iasă din camera lor doar după ce au format declarația. În fine, art. 352 prevede că dacă judecătorii sunt unanim convinși că jurați, deși observând formele, greșiseră pe fond, curtea trebuie să declare că judecata este întârziată și să retrimită dosarul următoarei sesiuni pentru a fi supus unui nou jurat, din care nu va putea face parte niciun din primii jurați. Conform informațiilor furnizate de Guvern, această facultate a fost totuși utilizată doar în trei rânduri.

Jurisprudența Curții de Casație Hotărârea camerei din 13 ianuarie 2009 a avut consecințe în Belgia pe planul jurisprudențial. Printr-o hotărâre nr. 2505 (P.09.0547.F) din 10 iunie 2009, Curtea de Casație judecat după cum urmează: "Pe mijlocul luat, din oficiu, al încălcării art. 6.1 din Convenția de protecție a drepturilor omului și libertăților fundamentale: Potrivit unei hotărâri din 13 ianuarie 2009 a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza R. T. împotriva Regatului Belgiei, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6.1 din Convenție implică, cu privire la curtea de asisență, că hotărârea pronunțată asupra acuzării pune în prim plan considerațiile care au convins juratul de culpabilitatea sau nevinovăția acuzatului și indică motivele concrete pentru care s-a răspuns afirmativ sau negativ la fiecare din întrebări. Din cauza autorității lucrurilor interpretate care se atasează în prezent acestei hotărâri și a primatei, pe dreptul intern, a regulii de drept internațional rezultate din tratat ratificat de Belgia, Curtea este constrânsă să respingă aplicarea art. 342 și 348 din Codul de Procedură Penală în măsura în care consacrează regula, acum condamnată de Curtea Europeană, după care declarația jurului nu e motivată. Rezultă din piese la care Curtea poate avea privire și, în special, din actul de acuzare, că demandant, persecutat al crimei ca autor sau coautor, a dat în cursul investigației pregătitoare, cu privire la faptele care i se reproșau, explicații infirmate de un martor a cărui identitate fusese ținută secretă prin aplicarea art. 86 bis și 86 ter din Codul de Procedură Penală. Prin concluzii depuse la ședința curții de asisență din 18 februarie 2009, demandant solicită că verdictul să fie motivat pentru că să înțeleagă, în cazul condamnării, motivele care determinaserul juratul să-l găsească vinovat, și pentru ca Curtea de Casație să poată controla legalitatea acestuia. Cu privire la acuzația de crimă îndreptată împotriva demandant, juratul fusese sezinat de o întrebare principală privind participarea lui la un omor comis cu intenție de a da moartea, o întrebare complementară privind scuza legală a provocării, și două întrebări subsidiare privind calificarea vizată la art. 401 din Codul Penal. Juratul răspunse afirmativ la prima întrebare și negativ la a doua, lăsând întrebări următoare fără răspuns. Hotărârea atacată condamnă demandant la o pedeapsă de închisoare de optsprezece ani al crimei, pe baza verdictului formulat prin răspuns doar afirmativ și negativ la întrebări puse în termeni ai legii. Hotărârea enunță că nu este necesar de motivat altfel declarația vinovăției pe motiv că precizia acestor întrebări permite compensa adecvat caracterul laconic al sentinței. Dar simpla afirmație că demandant e vinovat de crimă și că nu este necesar de-l scuzi nu relevă motivele concrete pentru care calificarea contestată de demandant a fost judecată stabilită, și nu permite Curții verifica în special dacă condamnarea e bazată într-o măsură determinantă pe testimonia anonimă colectată la sarcina acuzatului sau dacă se sprijină pe alte moduri de dovadă care o corboborează conform art. 341, alineat 3, din Codul de Procedură Penală. Conformă legii belgiene care nu cere jurați seama de mijloace prin care s-au convins, decizia e contrară art. 6 din Convenție în interpretarea după care dreptul la proces echitabil implică o motivare a verdictului. " Alte hotărâri au fost pronunțate în același sens apoi.

Reforma legislativă În Belgia, chiar înainte de hotărârea camerei Taxquet c. Belgia nr. 926/05 din 13 ianuarie 2009, o propunere de lege din 25 septembrie 2008 care tindea în special să permită președintelui curții de asisență să fie prezent la deliberări juratu pentru a putea asista jurații fusese examinată de Senat. Versiunea propusă art. 350 din CIP indica faptul că curtea de asisență trebuia să dea motivele deciziei privind vinovăție, dar nu era obligată să răspundă concluziilor. O lege din 21 decembrie 2009 privind reforma curții de asisență, publicată în Monitorul belgian la 11 ianuarie 2010 și intrând în vigoare la 21 ianuarie 2010, prevede de acum obligația pentru această instanță de a formula motivele principale ale verdictului. De acum, art. relevante din CIP se citesc după cum urmează: art. 327 "Întrebări fiind puse și remise jurați, aceștia se duc în camera deliberări pentru a delibera acolo. Lider e primul jurat ieșit prin tragere la sorți, sau cel care va fi desemnat de ei și cu consimțământul acestuia. Înainte de a începe deliberarea, lider jurați le citi următoarea instrucțiune, care e, de asemenea, afișată în litere mari în locul cel mai vizibil al camerei deliberări: 'Legea prevede că o condamnare nu poate fi pronunțată decât dacă rezultă din elemente de dovadă admise că acuzatul e vinovat dincolo de orice îndoială rezonabilă a faptelor care-i sunt incriminate.' art. 328 "Jurații nu pot ieși din camera deliberări decât după ce au format declarația. Niciun nu poate intra în curs deliberării din vreo cauză, fără autorizație scrisă a președintelui. Acesta trebuie să intru doar dacă e chemat de liderul jurului, în special pentru a răspunde întrebări de drept, și însoțit de assessorii, de acuzat și apărător, de partea civilă și consilul, ministerul public și grefier. Mențiune incident se face la proces-verbal. (...)" art. 334 "Curtea și jurații se retrag apoi imediat în camera deliberări. Fără a trebui să răspundă tuturor concluziilor depuse, ei formulează motivele principale ale deciziei. Decizia e semnată de președinte, lider jurat și grefier."

Dispozițiile codului penal Articolele relevante din codul penal se citesc după cum urmează: art. 51 "Există tentativă pedepsibilă când rezoluția comiterii crimei sau delictului fost manifestată prin acte externe care formează începutul execuție crimei sau delictului și care nu fost întrerupți sau nu rataseul efectul decât prin circumstanțe independente de voința autorului. " art. 66 "Vor fi pedepsiți ca autori unei crime sau delict: Cei care o vor fi executat sau care vor fi cooperat direct la execuție; Cei care, prin orice fapt, vor fi prestat pentru execuție ajutor așa încât, fără asistență lor, crima sau delict nu putea fi comis; Cei care, prin doni, promisiuni, amenințări, abuz autoritate sau putere, manevre sau artifice culpabili, vor fi provocat direct această crimă sau delict; Cei care, fie prin discursuri ținute în reuniuni sau în locuri publice, fie prin scrisuri, imprimate, imagini sau embleme orice, care vor fi fost afișate, distribuite sau vândute, puse în vânzare sau expuse priviri publicului, vor fi provocat direct comitere, fără prejudecată pedepselor purtate de lege împotriva autorilor provocări la crime sau la delict, chiar și în cazul în care aceste provocări nu fost urmate efect. " art. 67 "Vor fi pedepsiți ca complici unei crime sau delict: Cei care vor fi dat instrucțiuni pentru comitere; Cei care vor fi procurat arme, instrumente, sau alt mijloc care a servit la crimă sau la delict, știind că trebuiau să servească; Cei care, altfel cazul prevăzut § 3 art. 66, vor fi, cu știință, ajutat sau asistat autor sau autori crimei sau delictului în faptele care l-au pregătit sau ușurat, sau în cele care l-au consumat. " art. 393 "Omorului comis cu intenție de a da moartea e calificat crimă. Va fi pedepsit (de închisoare de douăzeci ani la treizeci ani). " art. 394 "Crima comisă cu premeditație e calificată asasinat. Va fi pedepsit (de închisoare pe viață). "

Legea din 1 aprilie 2007 modificând codul de procedură penală în vederea redeschiderii procedurii în materie penală Legea din 1 aprilie 2007 (publicată în Monitorul belgian la 9 mai 2007 și intrând în vigoare la 1 decembrie 2007) permite condamnați să solicite redeschiderea procedurii lor în urma hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului constatând încălcare Convenției. Art. 442 bis din CIP enunță: "Dacă fost stabilit printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că Convenția Europeană drepturilor omului și libertăților fundamentale sau protocoale adiționale, mai jos "Convenția Europeană", au fost încălcate, poate fi cerută redeschiderea, în ceea ce privește doar acțiune publică, procedurii care condus la condamnarea demandant din dosarul în fața Curții Europene a Drepturilor Omului sau la condamnarea altei persoane pentru același fapt și bazată pe același mijloace dovadă. " Art. 442 ter din același cod dispune: "Dreptul demanda redeschiderea procedurii aparține: 1° condamnatu; 2° dacă condamnatu mort, dacă interdicția pronunțată sau se află în stare absență declarată, conjugul, persoana cu care coabita legal, descendenți, frați și surori; 3° procurorului general lângă Curtea Casație, din oficiu sau cerere Ministrului Justiției. " Art. 442 quinquies din același cod dispune: "Când rezultă din examen cererii sau decizia atacată contrară pe fond Convenția Europeană, sau încălcare constatat e consecință erori sau defecțiuni procedură gravitate așa încât dubiu serios există privind rezultat procedură atacată, Curtea Casație ordone redeschiderea procedurii atât parte condamnată sau ayants drept prevăzut art. 442ter, 2°, continua sufer consecințe negative foarte grave care doar redeschidere poate repara. " În urma hotărârii Da Luz Domingues Ferreira c. Belgia a Curții (nr. 50049/99) din 24 mai 2007, Curtea Casație, printr-o hotărâre din 9 aprilie 2008, ordone redeschiderea procedurii și retras hotărârea pronunțată la 6 ianuarie 1999 (Journal des tribunaux, 2008, p. 403). PLÂNGERI 1. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul plânge că dreptul la proces echitabil fost necunoscut din cauza faptului că hotărârea condamnare curții asisență bazată verdict culpabilitate nemotivat, care nu putea face obiect recurs în fața organ plenă jurisdicție. 2. Invocând art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție, reclamantul plânge încălcare prezumției nevinovăției lui din cauza faptului că curtea asisență condamna, nu pe baza valoare probantă diferitelor elemente avansate pe procès, ci doar privire intime convingere jurat.

Les garanties prévues par le code d’instruction criminelle (tel qu’il était en vigueur au moment des faits) La procédure devant la cour d’assises en Belgique prévoit un certain nombre de garanties, en particulier quant aux droits de la défense des accusés. L’article 241 du code d’instruction criminelle (CIC) oblige le procureur général à rédiger un acte d’accusation indiquant la nature du délit qui forme la base de l’accusation, ainsi que toutes les circonstances qui peuvent aggraver ou diminuer la peine. Conformément à l’article 313 du CIC, le procureur général doit lire l’acte d’accusation, et l’accusé ou son conseil l’acte de défense. L’article 337 indique que les questions à poser au jury doivent résulter de l’acte d’accusation (lui-même devant être conforme à l’arrêt de renvoi – article 271 CIC) et respecter certaines formes, les questions complexes ou portant sur des points de droit étant par exemple interdites. A l’issue des débats, des questions sont posées au jury afin de caractériser les circonstances de fait de la cause et les particularités susceptibles d’établir, avec exactitude, les faits incriminés. Le président de la cour d’assises dispose du pouvoir de poser au jury des questions sur toutes les circonstances modificatives des faits qui ont servi de base à la mise en accusation, dès lors que ces circonstances ont été́ discutées au cours des débats. La question principale porte sur les éléments constitutifs de l’infraction, chaque chef d’accusation devant faire l’objet d’une question séparée. Des questions distinctes portant sur d’autres éléments, tels que des circonstances aggravantes ou l’existence de causes de justification ou d’excuse, peuvent également être posées. Le ministère public et l’accusé peuvent contester les questions posées et ont la faculté de demander au président de poser au jury une ou plusieurs questions subsidiaires. En cas de contestation sur les questions, la cour d’assises doit statuer par un arrêt motivé. L’article 341 prévoit que le président, après avoir posé les questions auxquelles le jury doit répondre, les remet aux jurés en même temps que l’acte d’accusation, les procès-verbaux qui constatent le crime et les pièces du procès, autres que les déclarations écrites des témoins. Selon l’article 342, les questions étant posées et remises aux jurés, ceux-ci se rendent dans leur chambre pour y délibérer. Leur chef est le premier juré sorti par le sort, ou celui qui est désigné par eux et du consentement de ce dernier. Avant de commencer la délibération, le chef des jurés leur fait lecture de l’instruction suivante, qui sera, en outre, affichée en gros caractères dans le lieu le plus apparent de leur chambre ; « La loi ne demande pas compte aux jurés des moyens par lesquels ils se sont convaincus ; elle ne leur prescrit point de règles desquelles ils doivent faire particulièrement dépendre la plénitude et la suffisance d’une preuve ; elle leur prescrit de s’interroger eux-mêmes dans le silence et le recueillement, et de chercher, dans la sincérité de leur conscience, quelle impression ont faite sur leur raison les preuves rapportées contre l’accusé, et les moyens de sa défense. La loi ne leur dit point : « Vous tiendrez pour vrai tout fait attesté par tel ou tel nombre de témoins » ; elle ne leur dit pas non plus : « Vous ne regarderez pas comme suffisamment établie toute preuve, qui ne sera pas formée de tel procès-verbal, de telles pièces, de tant de témoins ou de tant d’indices » ; elle ne leur fait que cette seule question, qui renferme toute la mesure de leurs devoirs : Avez-vous une intime conviction ... ». L’article 343 autorise les jurés à sortir de leur chambre seulement après avoir formé leur déclaration. Enfin, l’article 352 prévoit que si les juges sont unanimement convaincus que les jurés, tout en observant les formes, se sont trompés au fond, la cour doit déclarer qu’il est sursis au jugement et renvoyer l’affaire à la session suivante pour être soumise à un nouveau jury, dont ne pourra faire partie aucun des premiers jurés. Selon les informations fournies par le Gouvernement, cette faculté n’a toutefois été utilisée qu’à trois reprises.

La jurisprudence de la Cour de cassation L’arrêt de la chambre du 13 janvier 2009 a eu des répercussions en Belgique sur le plan jurisprudentiel. Par un arrêt n o 2505 (P.09.0547.F) du 10 juin 2009, la Cour de cassation a jugé ainsi : « Sur le moyen pris, d’office, de la violation de l’article 6.1 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales : Aux termes d’un arrêt du 13 janvier 2009 de la Cour européenne des droits de l’homme en cause de R. T. contre le Royaume de Belgique , le droit à un procès équitable garanti par l’article 6.1 de la Convention implique, en ce qui concerne la cour d’assises, que la décision rendue sur l’accusation mette en avant les considérations qui ont convaincu le jury de la culpabilité ou de l’innocence de l’accusé et indique les raisons concrètes pour lesquelles il a été répondu positivement ou négativement à chacune des questions. En raison de l’autorité de la chose interprétée qui s’attache actuellement à cet arrêt et de la primauté, sur le droit interne, de la règle de droit international issue d’un traité ratifié par la Belgique, la Cour est contrainte de rejeter l’application des articles 342 et 348 du Code d’instruction criminelle en tant qu’ils consacrent la règle, aujourd’hui condamnée par la Cour européenne, suivant laquelle la déclaration du jury n’est pas motivée. Il ressort des pièces auxquelles la Cour peut avoir égard et, notamment, de l’acte d’accusation, que le demandeur, poursuivi du chef de meurtre comme auteur ou coauteur, a donné au cours de l’instruction préparatoire, au sujet des faits qui lui étaient reprochés, des explications infirmées par un témoin dont l’identité a été tenue secrète par application des articles 86 bis et 86 ter du Code d’instruction criminelle. Par voie de conclusions déposées à l’audience de la cour d’assises du 18 février 2009, le demandeur a sollicité que le verdict soit motivé pour qu’il comprenne, en cas de condamnation, les raisons ayant déterminé le jury à le trouver coupable, et afin que la Cour de cassation puisse en contrôler la légalité. En ce qui concerne l’accusation de meurtre dirigée contre le demandeur, le jury a été saisi d’une question principale relative à sa participation à un homicide commis avec intention de donner la mort, d’une question complémentaire relative à l’excuse légale de provocation, et de deux questions subsidiaires portant sur la qualification visée à l’article 401 du Code pénal. Le jury a répondu affirmativement à la première question et négativement à la seconde, laissant les questions suivantes sans réponse. L’arrêt attaqué condamne le demandeur à une peine de réclusion de dix-huit ans du chef de meurtre, sur la base du verdict formulé par réponse uniquement affirmative et négative aux questions posées dans les termes de la loi. L’arrêt énonce qu’il n’y a pas lieu de motiver autrement la déclaration de culpabilité au motif que la précision de ces questions permet de compenser adéquatement le caractère laconique de la sentence. Mais la seule affirmation que le demandeur est coupable de meurtre et qu’il n’y a pas lieu de l’en excuser ne révèle pas les raisons concrètes pour lesquelles la qualification contestée par le demandeur a été jugée établie, et ne permet pas à la Cour de vérifier notamment si la condamnation est fondée dans une mesure déterminante sur le témoignage anonyme recueilli à charge de l’accusé ou si elle prend appui sur d’autres modes de preuve qui le corroborent conformément à l’article 341, alinéa 3, du Code d’instruction criminelle. Conforme à la loi belge qui ne demande pas compte aux jurés des moyens par lesquels ils se sont convaincus, la décision est contraire à l’article 6 de la Convention dans l’interprétation suivant laquelle le droit au procès équitable implique une motivation du verdict. » D’autres arrêts ont été rendus dans le même sens par la suite.

La réforme législative En Belgique, dès avant l’arrêt de la chambre Taxquet c. Belgique n o 926/05 du 13 janvier 2009, une proposition de loi du 25 septembre 2008 qui tendait notamment à permettre au président de la cour d’assises d’être présent aux délibérations du jury afin de pouvoir assister les jurés avait été examinée par le Sénat. La version proposée de l’article 350 du CIC indiquait que la cour d’assises devait donner les motifs de sa décision sur la culpabilité mais n’était pas tenue de répondre aux conclusions. Une loi du 21 décembre 2009 relative à la réforme de la cour d’assises, publiée au Moniteur belge le 11 janvier 2010 et entrée en vigueur le 21 janvier 2010, prévoit désormais l’obligation pour cette juridiction de formuler les principales raisons de son verdict. Désormais, les articles pertinents du CIC se lisent ainsi : Article 327 « Les questions étant posées et remises aux jurés, ils se rendent dans la chambre des délibérations pour y délibérer. Leur chef est le premier juré sorti par le sort, ou celui qui sera désigné par eux et du consentement de ce dernier. Avant de commencer la délibération, le ou la chef des jurés leur fait lecture de l’instruction suivante, qui est, en outre, affichée en gros caractères dans le lieu le plus apparent de la chambre des délibérations : « La loi prévoit qu’une condamnation ne peut être prononcée que s’il ressort des éléments de preuve admis que l’accusé est coupable au-delà de tout doute raisonnable des faits qui lui sont incriminés. » Article 328 « Les jurés ne peuvent sortir de la chambre des délibérations qu’après avoir formé leur déclaration. Nul ne peut entrer pendant la délibération pour quelque cause que ce soit, sans une autorisation écrite du président. Celui-ci ne doit y pénétrer que s’il est appelé par le chef du jury, notamment pour répondre à des questions de droit, et accompagné de ses assesseurs, de l’accusé et de son défenseur, de la partie civile et de son conseil, du ministère public et du greffier. Mention de l’incident est faite au procès-verbal. (...) » Article 334 « La cour et les jurés se retirent ensuite immédiatement dans la chambre des délibérations. Sans avoir à répondre à l’ensemble des conclusions déposées, ils formulent les principales raisons de leur décision. La décision est signée par le président, le ou la chef du jury et le greffier. »

Les dispositions du code pénal Les articles pertinents du code pénal se lisent ainsi : Article 51 « Il y a tentative punissable lorsque la résolution de commettre un crime ou un délit a été manifestée par des actes extérieurs qui forment un commencement d’exécution de ce crime ou de ce délit, et qui n’ont été suspendus ou n’ont manqué leur effet que par des circonstances indépendantes de la volonté de l’auteur. » Article 66 « Seront punis comme auteurs d’un crime ou d’un délit : Ceux qui l’auront exécuté ou qui auront coopéré directement à son exécution ; Ceux qui, par un fait quelconque, auront prêté pour l’exécution une aide telle que, sans leur assistance, le crime ou le délit n’eût pu être commis ; Ceux qui, par dons, promesses, menaces, abus d’autorité ou de pouvoir, machinations ou artifices coupables, auront directement provoqué à ce crime ou à ce délit ; Ceux qui, soit par des discours tenus dans des réunions ou dans des lieux publics, soit par des écrits, des imprimés, des images ou emblèmes quelconques, qui auront été affichés, distribués ou vendus, mis en vente ou exposés aux regards du public, auront provoqué directement à le commettre, sans préjudice des peines portées par la loi contre les auteurs de provocations à des crimes ou à des délits, même dans le cas où ces provocations n’ont pas été suivies d’effet. » Article 67 « Seront punis comme complices d’un crime ou d’un délit : Ceux qui auront donné des instructions pour le commettre ; Ceux qui auront procuré des armes, des instruments, ou tout autre moyen qui a servi au crime ou au délit, sachant qu’ils devaient y servir ; Ceux qui, hors le cas prévu par le § 3 de l’article 66, auront, avec connaissance, aidé ou assisté l’auteur ou les auteurs du crime ou du délit dans les faits qui l’ont préparé ou facilité, ou dans ceux qui l’ont consommé. » Article 393 « L’homicide commis avec intention de donner la mort est qualifié meurtre. Il sera puni (de la réclusion de vingt ans à trente ans). » Article 394 « Le meurtre commis avec préméditation est qualifié assassinat. Il sera puni (de la réclusion à perpétuité). »

La loi du 1 er avril 2007 modifiant le code d’instruction criminelle en vue de la réouverture de la procédure en matière pénale La loi du 1 er avril 2007 (publiée au Moniteur belge le 9 mai 2007 et entrée en vigueur le 1 er décembre 2007) permet aux condamnés de solliciter la réouverture de leur procès à la suite d’un arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme constatant une violation de la Convention. L’article 442 bis du CIC énonce : « S’il a été établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des droits de l’homme que la Convention européenne des droits de l’homme et des libertés fondamentales ou des protocoles additionnels, ci-après la « Convention européenne », ont été violés, il peut être demandé la réouverture, en ce qui concerne la seule action publique, de la procédure qui a conduit à la condamnation du requérant dans l’affaire devant la Cour européenne des droits de l’homme ou à la condamnation d’une autre personne pour le même fait et fondée sur les mêmes moyens de preuve. » L’article 442 ter du même code dispose : « Le droit de demander la réouverture de la procédure appartient : 1 o au condamné ; 2 o si le condamné est décédé, si son interdiction a été prononcée ou s’il se trouve en état d’absence déclarée, à son conjoint, à la personne avec qui il cohabite légalement, à ses descendants, à ses frères et sœurs ; 3 o au procureur général près la Cour de cassation, d’office ou à la demande du Ministre de la Justice. » L’article 442 quinquies du même code dispose : « Lorsqu’il ressort de l’examen de la demande soit que la décision attaquée est contraire sur le fond à la Convention européenne, soit que la violation constatée est la conséquence d’erreurs ou de défaillances de procédure d’une gravité telle qu’un doute sérieux existe quant au résultat de la procédure attaquée, la Cour de cassation ordonne la réouverture de la procédure pour autant que la partie condamnée ou les ayants droit prévus à l’article 442ter, 2 o , continuent à souffrir des conséquences négatives très graves que seule une réouverture peut réparer. » A la suite de l’arrêt Da Luz Domingues Ferreira c. Belgique de la Cour (n o 50049/99) du 24 mai 2007, la Cour de cassation, par un arrêt du 9 avril 2008, a ordonné la réouverture de la procédure et a retiré son arrêt rendu le 6 janvier 1999 (Journal des tribunaux, 2008, p. 403). GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que son droit à un procès équitable a été méconnu en raison du fait que l’arrêt de condamnation de la cour d’assises était fondé sur un verdict de culpabilité non motivé, qui ne pouvait faire l’objet d’un recours devant un organe de pleine juridiction. 2. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, le requérant se plaint de la violation de sa présomption d’innocence du fait que la cour d’assises le condamna, non sur la base de la valeur probante des différents éléments mis en avant lors du procès, mais uniquement eu égard à l’intime conviction du jury.