- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 29 mai 2012
- Stat pârât
- PRT
- Concluzia
- Inadmisibil
Conceicao împotriva Portugaliei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 74044/11 Alberto Eugenio da CONCEIçÃO împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 29 mai 2012 într-o Cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Dragoljub Popović, Isabelle Berro-Lefevre, András Sajó, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători și Stanley Naismith; grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 noiembrie 2011, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Alberto Eugenio da Conceição, este un resortisant portughez născut în 1929 și rezident la Lisabona.
Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 14 mai 2010, reclamantul a introdus o acțiune administrativă ordinară în fața Tribunalului Administrativ din Loule împotriva Fondului de previzionare al avocaților și al celor mărturisiți (denumit în continuare noiembrie 2010, Tribunalul a respins cererea. Tribunalul a considerat că reclamantul a dorit, de fapt, să atace decizia Casei din 23 noiembrie 2009, care stabilise cuantumul pensiei sale ; or ar fi trebuit să introducă o acțiune administrativă specială în acest scop. Instanța a subliniat că nu mai era posibil să se schimbe acțiunea obișnuită în special, termenul de trei luni, începând cu actul în cauză, stabilit de lege în scopul introducerii unei acțiuni speciale fiind deja trecut de data depunerii cererii.
La 21 decembrie 2010, reclamantul a făcut apel la această decizie în fața Tribunalului Central Administrativ din Sud. La 2 mai 2011, la funcionarul procurorului public din apropierea acestei instanțe a emis un aviz conform căruia decizia atacată interpretase în mod corect dreptul aplicabil. La 12 mai 2011, reclamantul a răspuns la avizul procurorului general, invocând împotriva faptului că acesta luase o poziție în favoarea fondului. Prin hotărârea din 7 iulie 2011, Tribunalul Central Administrativ a respins acțiunea. Reclamantul nu a formulat recurs în fața Curții Supreme Administrative. Dreptul și practica interne relevante 10. Noul Cod de procedură în fața instanțelor administrative, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, a instituit la art. 150 un recurs (revista) în fața Curții Supreme Administrative care permite să se răspundă hotărârilor pronunțate în a doua instanță de către instanțele centrale administrative.
Deciziile pronunțate în a doua instanță de către o instanță administrativă centrală pot fi atacate, în mod excepțional, în fața Curții Supreme Administrative atunci când sunt în discuție chestiuni care, prin interesul lor juridic și social, au o importanță fundamentală sau atunci când examinarea recursului este în mod clar necesară pentru o mai bună aplicare a dreptului. Acțiunea se poate baza numai pe încălcarea legii substantive sau de procedură. Curtea aplică în mod definitiv dreptul pe care îl consideră adecvat faptelor astfel cum au fost stabilite de instanța care a pronunțat decizia atacată. Greșeala în aprecierea probei sau în stabilirea faptelor nu poate face obiectul căii de atac, cu excepția cazului în care a existat o încălcare a unei dispoziții legale prin care se impune o anumită dovadă la adresa unui fapt sau prin care se stabilește forța unui anumit mijloc de probă.
Decizia privind întrebarea dacă, în fiecare caz de mai sus, criteriile de la alineatul (1) sunt îndeplinite este de competența Curții Supreme Administrative, care trebuie să efectueze o evaluare preliminară sumară a cărei formare este însărcinată cu trei judecători aleși dintre cei mai vechi din camera instanței administrative. 11. 15/2002 din 22 februarie 2002, care a adoptat noul cod, se citea printre altele: În noul cadru de distribuire a competențelor [adoptat de noul cod], în care tribunalul central administrativ are funcții de instanță judecătorească, se știe că este util ca Curtea Supremă administrativă să aibă, în domeniile de importanță mai mare, o capacitate de intervenție care, mai degrabă decât să decidă un număr mare de cauze, să poată orienta instanțele inferioare, definind sensul jurisprudenței în chestiuni importante, indiferent de valoarea cauzei [ alçada].
(...) Curtea Supremă administrativă însăși va fi responsabilă de stabilirea intervenției sale (...). GRIEFS 12. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost exmatriculat în mod eronat. El se plânge, de asemenea, de intervenția procurorului public în procedură și consideră că, în această privință, a existat o încălcare a principiului egalității armelor. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că decizia în litigiu a dus la o scădere a pensiei sale. ÎN Â 13. Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare mai întâi dacă reclamantul a îndeplinit condiția de epuizare a căilor de atac interne.
În această privință, Curtea amintește că, în conformitate cu termenii articolului 35 nu poate fi sesizat decât după epuizarea căilor de atac interne, astfel cum este înțeles în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute, și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive 14. În ceea ce privește regula lacună a căilor de atac interne, Curtea amintește că art. 35 alineatul (1) din convenție impune doar epuizarea căilor de atac disponibile și suficiente pentru a permite obținerea de despăgubiri pentru încălcările respective. 35 este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste acuzații să fie prezentate Curții (a se vedea în special Selmuni c. Franța [GC], 25803/94, § 74, CEDO 1999-V.
Regula de la art. 35 alineatul (1) se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare a drepturilor unui individ în temeiul Convenției (Laktos c. Republica Cehă (dec.), n 42052/98, 23 octombrie 2001). O cale de atac este efectivă atunci când este disponibilă atât în teorie, cât și în practică la momentul faptelor, adică este accesibilă și susceptibilă de a-i oferi reclamantului o redresare a obiecțiunilor sale și prezintă perspective rezonabile de succes (Sejdovic c. Italia [GC], nr 56581/00, § 46, CEDH 2006 II). Cu toate acestea, simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei căi de atac date care nu este în mod evident condamnat la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea căilor de atac interne (Akdivar și alții c. Turcia, 16 septembrie 1996, § 71, Rec., 1996 IV).
În cele din urmă, în cazul în care nu este necesar să se epuizeze căile de atac discreționare sau extraordinare, cum ar fi o cerere în revizuire, un recurs în casație este în mod normal o cale de atac care trebuie epuizată (Civet c. Franța [GC], n 29340/95, § 41 CEDH 1999 VI). 16. În acest caz, Curtea constată că acțiunea instituită prin art. 150 din noul cod de procedură în fața instanțelor administrative și administrative care se află în fața unei Curți Supreme sau de Casație. După cum se precizează și textul dispoziției în cauză și al motivării noului cod, … În continuare, Curtea Supremă administrativă trebuie să decidă dacă este necesar să se examineze problema în continuare, bazându-se în acest scop pe criteriile prevăzute la alineatul (1) din art. 150.17.
Curtea concluzionează că acțiunea în fața Curții Supreme Administrative este o acțiune efectivă și suficientă care trebuie exercitată în conformitate cu art. 35 alin. În plus, reclamantul nu a dat nicio explicație cu privire la motivele pentru care recursul la Curtea Supremă Administrativă ar fi, în circumstanțele din speță, ineficient. 18. În cele din urmă, faptul că acțiunea în fața Curții Supreme Administrative este numită în mod excepțional Prin art. 150 din Cod nu poate pune în discuție caracterul său efectiv. Această acțiune a fost într-adevăr accesibilă reclamantului și ar putea aduce un remediu pentru aceste obiecții: nu este vorba despre o cale de atac extraordinară, cum ar fi o cerere de revizuire, care constituie în mod normal o acțiune pe care nu trebuie să o epuizeze (Kiskinen c. Finlanda (dec.), nr. 2632 V (extracti) 19. În aceste condiții, cererea nu poate fi respinsă decât pentru neobosirea căilor de atac interne.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Francoise Tulkens Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
DÉCISION Requête n o 74044/11 Alberto Eugénio da CONCEIÇÃO contre le Portugal La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 29 mai 2012 en une Chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Dragoljub Popović, Isabelle Berro-Lefèvre, András Sajó, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, juges, et de Stanley Naismith, greffier de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 25 novembre 2011, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
Le requérant, M. Alberto Eugénio da Conceição, est un ressortissant portugais né en 1929 et résidant à Lisbonne. A. Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 14 mai 2010, le requérant introduisit une action administrative ordinaire devant le tribunal administratif de Loulé contre la Caisse de prévoyance des avocats et avoués (ci-après « la Caisse »). Il soutenait que le calcul de sa pension de retraite omettait certains éléments.
Par un jugement rendu sans audience ( saneador-sentença ) le 23 novembre 2010, le tribunal rejeta la demande. Le tribunal estima que le requérant souhaitait en fait attaquer la décision de la Caisse du 23 novembre 2009 qui avait fixé le montant de sa pension ; or il aurait dû introduire une action administrative spéciale à cette fin. Le tribunal souligna qu’il n’était plus possible de changer l’action ordinaire en spéciale, le délai de trois mois, à compter de l’acte concerné, fixé par la loi aux fins d’introduction d’une action spéciale étant déjà écoulé à la date de l’introduction de la demande.
Le 21 décembre 2010, le requérant fit appel de cette décision devant le Tribunal central administratif du Sud.
Le 2 mai 2011, l’agent du ministère public près cette juridiction émit l’avis que la décision attaquée avait correctement interprété le droit applicable.
Le 12 mai 2011, le requérant répondit à l’avis du ministère public, s’insurgeant contre le fait que celui-ci avait pris position en faveur de la Caisse.
Par un arrêt du 7 juillet 2011, le Tribunal central administratif rejeta le recours.
Le requérant ne déposa pas de pourvoi devant la Cour suprême administrative. B. Le droit et la pratique internes pertinents
Le nouveau code de procédure devant les tribunaux administratifs, entré en vigueur le 1 er janvier 2004, a créé dans son article 150 un pourvoi ( revista ) devant la Cour suprême administrative permettant d’attaquer les décisions rendues en deuxième instance par les tribunaux centraux administratifs. Cette disposition se lit notamment ainsi : « 1. Les décisions rendues en deuxième instance par un tribunal central administratif peuvent être attaquées, à titre exceptionnel, devant la Cour suprême administrative lorsque sont en cause des questions qui revêtent, de par leur intérêt juridique et social, une importance fondamentale ou lorsque l’examen du recours est clairement nécessaire à une meilleure application du droit. 2. Le recours ne peut se fonder que sur la violation de la loi substantive ou de procédure. 3. La Cour applique, de manière définitive, le droit qu’elle estime adéquat aux faits tels qu’ils ont été fixés par le tribunal ayant rendu la décision attaquée. 4. L’erreur dans l’appréciation de la preuve ou dans l’établissement des faits ne peut faire objet du recours, sauf lorsqu’il y a eu violation d’une disposition légale exigeant une certaine preuve à l’établissement d’un fait ou fixant la force d’un moyen de preuve donné. 5. La décision sur la question de savoir, dans chaque cas d’espèce, si les critères du paragraphe 1 sont remplis appartient à la Cour suprême administrative, laquelle doit procéder à une appréciation préliminaire sommaire dont est chargée une formation comportant trois juges choisis d’entre les plus anciens de la chambre du contentieux administratif. »
L’exposé des motifs de la loi n o 15/2002, du 22 février 2002, qui a adopté le nouveau code, se lisait notamment ainsi : « Dans le nouveau cadre de distribution de compétences [adopté par le nouveau code], dans lequel le tribunal central administratif a des fonctions de cour d’appel, il s’avère utile que la Cour suprême administrative soit dotée, dans les matières de plus grande importance, d’une capacité d’intervention qui, plutôt que décider un grand nombre d’affaires, puisse orienter les tribunaux inférieurs, en définissant le sens de la jurisprudence dans des questions importantes, et ceci indépendamment de la valeur de la cause [ alçada ]. (...) Il appartiendra à la Cour suprême administrative elle-même de doser son intervention (...). » GRIEFS
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été débouté à tort. Il se plaint par ailleurs de l’intervention du ministère public dans la procédure et considère qu’il y a eu à cet égard violation du principe de l’égalité des armes. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint du fait que la décision litigieuse a entraîné une baisse du montant de sa pension. EN DROIT
La Cour estime qu’il y a lieu d’examiner d’abord si le requérant a satisfait à la condition d’épuisement des voies de recours internes. Elle rappelle à cet égard qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention elle « ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. »
En ce qui concerne la règle de l’épuisement des voies de recours internes, la Cour rappelle que l’article 35 § 1 de la Convention impose uniquement l’épuisement des recours disponibles et suffisants pour permettre d’obtenir réparation des violations alléguées. La finalité de l’article 35 est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises à la Cour (voir notamment Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 74, CEDH 1999-V). La règle de l’article 35 § 1 se fonde sur l’hypothèse que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée des droits d’un individu en vertu de la Convention ( Lakatos c. République tchèque (déc.), n o 42052/98, 23 octobre 2001).
Un recours est effectif lorsqu’il est disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire qu’il est accessible et susceptible d’offrir au requérant le redressement de ses griefs et présente des perspectives raisonnables de succès ( Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 46, CEDH 2006 ‑ II). Cependant, le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de recours internes ( Akdivar et autres c. Turquie , 16 septembre 1996, § 71, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV). Enfin, s’il n’est pas nécessaire d’épuiser les voies de recours discrétionnaires ou extraordinaires, telles qu’une demande en révision, un pourvoi en cassation est normalement un recours à épuiser ( Civet c. France [GC], n o 29340/95, § 41, CEDH 1999 ‑ VI).
En l’occurrence, la Cour constate que le recours créé par l’article 150 du nouveau code de procédure devant les tribunaux administratifs s’assimile à un pourvoi devant une Cour suprême ou de cassation. Comme le précisent et le texte de la disposition en cause et l’exposé des motifs du nouveau code, l’intéressé peut s’adresser à la Cour suprême administrative invoquant des points de droit et demandant l’annulation de la décision attaquée. Il appartient ensuite à la Cour suprême administrative de décider s’il convient d’examiner la question plus avant, se fondant à cette fin sur les critères énoncés au paragraphe 1 de l’article 150.
La Cour en conclut que le recours devant la Cour suprême administrative est un recours effectif et suffisant à exercer conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. Elle souligne à cet égard que le requérant n’a avancé aucun argument de nature à infirmer cette conclusion ; d’ailleurs, le requérant n’a donné aucune explication sur les motifs pour lesquels le pourvoi devant la Cour suprême administratif serait, dans les circonstances de l’espèce, inefficace.
Enfin, le fait que le recours devant la Cour suprême administrative soit désigné d’« exceptionnel » par l’article 150 du code ne saurait mettre en cause son caractère effectif. Ce recours était en effet accessible au requérant et susceptible de porter remède à ces griefs : il ne s’agissait pas d’une voie de recours « extraordinaire », tel qu’une demande en révision, qui constitue normalement un recours que l’intéressé n’a pas à épuiser ( Kiiskinen c. Finlande (déc.), n o 26323/95, CEDH 1999 ‑ V (extraits)).
Dans ces conditions, la requête ne peut qu’être rejetée pour non ‑ épuisement des voies de recours internes. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Françoise Tulkens Greffier Présidente