Reclamantul, dl Claude Louis Duboc, este un național al Statelor Unite ale Americii și al Franței, născut în 1942. El este în prezent reținut într-o închisoare în Statele Unite ale Americii. El este reprezentat în fața Curții de către dr. Hock, un avocat practicant la Viena. Guvernul austriac (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, Ambasador H. Tichy, șeful Departamentului de Drept Internațional la Ministerul Federal pentru Afaceri Europene și Internaționale. Guvernul Franței a primit notificarea cererii și au informat Curții la 11 iunie 2008 că nu vor exercita dreptul lor de a interveni în acest caz. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. În noiembrie 1988, reclamantul a deschis un cont bancar cu o bancă austriecă, banca G. Contul a fost înregistrat sub numele său și toate mișcările de pe contul au putut fi urmate. Până în 1998 contul reclamantului a avut un sold pozitiv de aproximativ 17 milioane de euro (EUR). În 1994, reclamantul a fost inculpat în Statele Unite pentru diverse acuzații de spălare a drogurilor și de spălare a banilor referitoare la traficul de droguri pe o scară deosebit de mare, care a fost implicat în perioada 1982 până la arestarea sa în 1994. În conformitate cu acest acord, reclamantul a renunțat voluntar la Statele Unite aproximativ 50 de milioane de dolari SUA (USD) în active. El a fost, de asemenea, obligat să identifice toate activele sale. Cu toate acestea, reclamantul nu a dezvăluit contul său cu banca G. În timp ce în închisoare reclamantul a fost indus de unul dintre ceilalți colegi deținuți, care au cooperat cu FBI, să mituiască un judecător. Deținutul a aranjat, de asemenea, o întâlnire între reclamant și W., un ofițer sub acoperire a legii, care s-a prezentat ca fiind capabil să asiste reclamantul. Apoi, W. a aranjat mai multe transferuri de bani pentru reclamant de la banca G. în Austria. În acest context, la 7 mai 1998, Departamentul de Justiție al Statelor Unite a solicitat autorităților austriece în scrisoarea rogatorie să înghețe activele reclamantului ca etapă preliminară pentru confiscarea în temeiul legislației SUA, sub rezerva aplicării dreptului austriac. Reclamantul a invocat, în plus, că aceste fonduri au fost utilizate și în infracțiuni suplimentare de spălare a banilor pentru care reclamantul va fi inculpat ulterior. Această cerere s-a bazat pe tratatul care reglementează asistența judiciară între Austria și Statele Unite, și anume Tratatul de asistență juridică reciprocă („MLAT”), care a intrat în vigoare la 1 august 1998. La 23 septembrie 1999, Curtea de District pentru Distritul de Nord din Florida a eliberat o Ordine Finală a Forfeiturii, inclusiv activele reclamantului la banca G. („prima ordonanță de confiscare”). Aparent, recursul reclamantului împotriva acestei decizii nu a fost util. Într-un al doilea set de proceduri penale în Statele Unite, reclamantul a fost inculpat pentru conspirație de a mitui un judecător federal, conspirație de a manipula un martor, conspirație de spălare de bani și de spălare de bani. 10. La 1 februarie 2000, Curtea de District pentru Distritul de Nord din Florida a achitat reclamantul de corupție, dar l-a condamnat de toate celelalte acuzații. Curtea a ordonat, de asemenea, confiscarea activelor sale („al doilea ordin de confiscare”). 11. La 26 august 2004, Curtea de Apel a Statelor Unite pentru Circuitul Unsprezece a acordat parțial recursul reclamantului împotriva hotărârii din 1 februarie 2000 și l-a achitat în ceea ce privește spălarea banilor. Condamnarea sa pentru conspirație de a manipula un martor a fost afirmată. Curtea a inversat, de asemenea, al doilea ordin de confiscare. 12. Pe baza scrisorilor Statelor Unite rogator din 7 mai 1998, Curtea Penală Regională de la Viena (Landesgericht für Strafsachen) a emis o măsură intermediară la 23 iunie 1998 care a ordonat reclamantului de la eliminarea tuturor activelor depuse la banca G. De asemenea, a susținut că măsura intermediară va fi suspendată la depozitul de 325 000 USD. Reclamantul nu a plătit acest depozit și nu a făcut apel împotriva hotărârii instanței. Această măsură intermediară a fost modificată de două ori pentru a reflecta valoarea sporită a activelor supuse acestuia. 13. Acțiunea penală suplimentară a fost instituită împotriva reclamantului cu suspiciune de spălare de bani la 19 iunie 1998. 14. La 23 aprilie 1999, Ministerul Federal al Internului austriac (Bundesministerium für Inneres) a emis un raport care include toate creditele și debitele pe contul reclamantului care au fost efectuate prin transfer bancar sau prin cecuri încrucișate (Verrechnungsschecks). 15. La 14 aprilie 2000, Curtea penală regională a respins cererea reclamantului de suspendare a procedurii penale și de ridicare a măsurii interioare. La 17 august 2000, Curtea de Apel din Viena (Oberlandesgericht) a respins cererea reclamantului de a desfășura o audiere și a respins plângerea împotriva hotărârii Curții penale regionale din 14 aprilie 2000. Acesta a susținut că, în conformitate cu concluziile autorităților americane, reclamantul ar putea fi suspectat în mod rezonabil că a comis infracțiunile de primire a bunurilor furate (Hehlerei) și, după intrarea în vigoare a modificării relevante la Codul penal austriac, infracțiunile de spălare de bani. 17. Ulterior, reclamantul a solicitat ca măsura interimar să fie eliminată de trei ori mai mult între 27 iunie 2001 și 18 august 2003. Toate cererile sale nu au fost de folos. 18. În urma hotărârii Curții de Apel ale Statelor Unite pentru cel de-al unsprezecelea circuit din 26 august 2004 și a achiziției reclamantului acuzațiilor de spălare de bani, reclamantul a solicitat din nou ca măsura intermediară să fie înlăturată. 19. La 22 martie 2005, Curtea penală regională de la Viena a respins această cerere și a susținut măsura intermediară. Acesta a susținut că trebuie făcută o distincție între cele două proceduri diferite din Statele Unite. Primul ordin de confiscare a fost încă în vigoare și, prin urmare, măsura intermediară în Austria nu a putut fi anulată. Chiar dacă a doua ordonanță de confiscare a fost respinsă, hotărârea corespunzătoare a Curții de Apel din Statele Unite pentru cel de-al unsprezecelea circuit a declarat că cel puțin unele dintre banii din contul reclamantului cu banca G. au „îndoială obținut din bani legati de droguri”. Măsura intermediară este, prin urmare, încă justificată. 20. Această decizie a fost susținută de Curtea de Apel la 22 septembrie 2005 și a servit la avocatul reclamantului la 10 octombrie 2005. 21. La 18 mai 2005, Procurorul public din Viena a solicitat Curții penale regionale să pună în aplicare primul ordin de confiscare. În plus, a întrerupt procedura penală împotriva reclamantului la aceeași dată. Acesta a reînnoit cererea la 26 februarie 2006. 22. La cererea Curții Regionale de la Viena din 16 martie 2006, Departamentul de Justiție al SUA a prezentat o versiune scrisă certificată a hotărârii emise împotriva reclamantului. Cu toate acestea, aceasta nu a făcut-o până la 6 martie 2007. 23. La 25 aprilie 2006, Curtea Regională de la Viena a respins cererea procurorului public de executare a primului ordin de confiscare din motive formale. 24. La 19 iunie 2007, Curtea de Apel din Viena a permis recursul procurorului public și a remis cazul la Curtea Regională. 25. La 1 februarie 2008, Curtea Regională din Viena a solicitat autorităților SUA să informeze reclamantul cu privire la cererea depusă de Departamentul de Justiție al SUA pentru executarea primului ordin de confiscare și să-i ofere posibilitatea de a face comentarii. 26. La 23 aprilie 2008, reclamantul și fosta sa soție, atât reprezentate de avocat, au solicitat, în observațiile lor, ca prima ordine de confiscare să nu fie executată în Austria. 27. La 4 iunie 2008, Curtea penală regională de Viena, fără a ține o audiere, a decis să preia executarea primului ordin de confiscare și a ordonat confiscarea activelor austriece ale reclamantului. La 30 decembrie 2008, Curtea de Apel din Viena a respins recursul ulterior al reclamantului, hotărârea care a fost transmisă la avocatul reclamantului la 27 ianuarie 2009. Secțiunea 1 din Legea privind extradiția și asistența juridică (Gazettele Federale nr. 529/1979) prevede că legea se aplică în cazul în care acordurile internaționale sau bilaterale nu prevede altfel. Secțiunea 3 poartă titlul „reciprocitate” și, în măsura în care este cazul, prevede următoarele: „(1) Cerințele străine pot fi acordate numai dacă este asigurat că statul reclamant va acorda, de asemenea, o cerere austriecă echivalentă. ... (3) În cazul în care există îndoieli cu privire la respectarea reciprocității, se obțin informații de la Ministrul Federal al Justiției.” (1) Execuție sau aplicarea unei decizii de către o instanță străină care a fost pronunțată cu efect final și juridic, sub formă de amendă monetară sau de condamnare la închisoare, o măsură preventivă sau o măsură pecuniară (vermögensrechtliche Anordnung), este admisibilă la cererea unui alt stat dacă: 1. hotărârea instanței străine a fost luată în cursul procedurii în conformitate cu principiile articolului 6 din Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția) (Gazettelul Legii Federale nr. 210/1958); 2. hotărârea a fost luată pentru un act sanctionat de o sentință judecătorească în temeiul legii austriece; 3. hotărârea nu a fost luată pentru una dintre infracțiunile enumerate la § 14 și § 15; 4. nu s-a petrecut timp în temeiul legii austriece cu privire la executabilitatea; 5. persoana interesată de decizia instanței străine – cu privire la această infracțiune – nu este urmărită în Austria, a fost în cele din urmă și efectiv condamnată sau judecată în această chestiune sau în alt mod eliberată de urmărire penală. ... (4) Aplicarea unei hotărâri de către o instanță străină care rezultă în măsuri pecuniare este admisibilă numai în măsura în care cerințele în temeiul legii austriece privind o amendă monetară, se aplică retragerea de îmbogățire sau de confiscare, și că nu a fost încă luată nicio măsură austriaca corespunzătoare. ... (7) Amendă, bunuri deținute sau de înbogățire retrase în Republica austriecă.” 29. Tratatul a fost semnat la 23 februarie 1995 și, după ratificarea, a intrat în vigoare la 1 august 1998 (Gazettelul Federal, Partea III, nr. 107/1998). „(1) Părțile contractante furnizează asistență reciprocă, în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat, în legătură cu ancheta și urmărirea infracțiunilor, a căror pedeapsă, la momentul solicitării de asistență, se încadrează în competența autorităților judiciare ale statului reclamant și în procedurile de confiscare conexe. (2) Asistența include: ... (h) asistent în proceduri legate de confiscare și restituire; ...” „(1) În cazul în care autoritatea centrală a unei părți contractante devine conștientă de fructe sau instrumente ale infracțiunilor care sunt situate pe teritoriul celeilalte părți și pot fi confiscate de alte substanțe de confiscare în temeiul legii acestei părți, aceasta poate informa autoritatea centrală a celeilalte părți. În cazul în care cealaltă parte are competență în acest sens, aceasta poate prezenta aceste informații autorităților sale pentru a determina dacă orice acțiune este adecvată. Aceste autorități își eliberează decizia și, prin intermediul Autorității Centrale, informează cealaltă parte cu privire la acțiunile luate. (2) Părțile contractante se asistează reciproc în măsura în care legile lor respective sunt permise în cadrul procedurilor privind confiscarea fructelor și instrumentelor infracțiunilor, restituirea victimelor crimei și colectarea amenzilor impuse ca condamnare în acuzații penale. (3) Un stat solicitat în controlul veniturilor sau instrumentelor pierdute le dispune în conformitate cu legea sa. În măsura în care legile sale și condițiile pe care le consideră adecvate, fie părți pot transfera activele pierdute sau venitul vânzării lor către cealaltă parte.””(3) Prezentul tratat se aplică cererilor dacă infracțiunile relevante au avut loc sau nu înainte de intrarea în vigoare a prezentului tratat.”
1.The applicant, Mr Claude Louis Duboc, is a national of the United States of America and France, who was born in 1942. He is currently detained in a prison in the United States of America. He is represented before the Court by Dr. J. Hock, a lawyer practising in Vienna. The Austrian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ambassador H. Tichy, Head of the International Law Department at the Federal Ministry for European and International Affairs. The Government of France were given notice of the application, and they informed the Court on 11 June 2008 that they would not exercise their right to intervene in the present case. 2. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. 3. In November 1988 the applicant opened a bank account with an Austrian bank, bank G. The account was registered under his name and all movements on the account were able to be followed. By 1998 the applicant’s account had a positive balance of approximately 17 million euros (EUR). 4. In 1994 the applicant was indicted in the United States on various drug and money laundering charges relating to drug trafficking on a particularly large scale, which he was involved in from 1982 until his arrest in 1994. The applicant entered into a Plea and Cooperation Agreement with the prosecution on 17 May 1994. Under that agreement, the applicant voluntarily forfeited to the United States approximately 50 million United States dollars (USD) in assets. He was also obliged to identify all his assets. However, the applicant did not disclose his account with bank G. 5. While in prison the applicant was induced by one of the other fellow inmates, who was cooperating with the FBI, to bribe a judge. The inmate also arranged a meeting between the applicant and W., an undercover lawenforcement officer, who presented himself as being able to assist the applicant. Subsequently, W. arranged several money transfers for the applicant from bank G. in Austria. 6. Thereupon, on 7 May 1998, the United States Department of Justice requested the Austrian authorities under letters rogatory to freeze the applicant’s assets as a preliminary step to forfeiture under US law, subject to the operation of Austrian law. It stated that the applicant’s funds deposited with bank G. were the proceeds of money laundering and drug offences to which the applicant had pleaded guilty in 1994. It further held that these funds had also been used in additional money laundering offences for which the applicant would be indicted later. 7. This request was based on the treaty regulating judicial assistance between Austria and the United States, namely the Treaty of Mutual Legal Assistance (“the MLAT”), which entered into force on 1 August 1998. 8. On 23 September 1999 the District Court for the Northern District of Florida issued a Final Order of Forfeiture including the applicant’s assets at bank G. (“the first forfeiture order”). Apparently, the applicant’s appeal against this decision was to no avail. 9. In a second set of criminal proceedings in the United States, the applicant was indicted for conspiracy to bribe a federal judge, conspiracy to tamper with a witness, conspiracy to money laundering and for money laundering. 10. On 1 February 2000 the District Court for the Northern District of Florida acquitted the applicant of bribery, but convicted him of all other charges. The court also ordered the forfeiture of his assets (“the second forfeiture order”). 11. On 26 August 2004 the United States Court of Appeals for the Eleventh Circuit partly granted the applicant’s appeal against the decision of 1 February 2000 and acquitted him with respect to money laundering. His conviction for conspiracy to tamper with a witness was affirmed. The court also reversed the second forfeiture order. 12. Based on the United States’ letters rogatory of 7 May 1998, the Vienna Regional Criminal Court (Landesgericht für Strafsachen) issued an interim measure on 23 June 1998 enjoining the applicant from disposing of all assets deposited with bank G. It also held that the interim measure would be suspended on deposit of USD 325,000. The applicant did not pay that deposit and did not appeal against the court’s decision. This interim measure was twice altered to reflect the increased value of the assets subject to it. 13. Additional criminal proceedings were instituted against the applicant on suspicion of money laundering on 19 June 1998. 14. On 23 April 1999 the Austrian Federal Ministry of the Interior (Bundesministerium für Inneres) issued a report listing all credits and debits on the applicant’s account that had been carried out via bank transfer or by means of crossed cheques (Verrechnungsschecks). 15. On 14 April 2000 the Regional Criminal Court dismissed the applicant’s request for the suspension of the criminal proceedings and for the lifting of the interim measure. It held that only the Public Prosecutor’s Office could suspend the proceedings at this stage and that the interim measure was still justified. 16. On 17 August 2000 the Vienna Court of Appeal (Oberlandesgericht) rejected the applicant’s request that it hold a hearing and dismissed his complaint against the Regional Criminal Court’s decision of 14 April 2000. It held that according to the findings of the United States authorities the applicant could reasonably be suspected of having committed the crime of receiving stolen property (Hehlerei) and, after the entry into force of the relevant amendment to the Austrian Criminal Code, the crime of money laundering. 17. Subsequently, the applicant applied to have the interim measure lifted three additional times between 27 June 2001 and 18 August 2003. All of his requests were to no avail. 18. Following the judgment of the United States Court of Appeals for the Eleventh Circuit of 26 August 2004 and the applicant’s acquittal of the charges of money laundering, the applicant applied again to have the interim measure lifted. 19. On 22 March 2005 the Vienna Regional Criminal Court dismissed this request and upheld the interim measure. It held that a distinction had to be made between the two different proceedings in the United States. The first forfeiture order was still in force and consequently the interim measure in Austria could not be quashed. Even if the second forfeiture order had been lifted, the corresponding judgment of the United States Court of Appeals for the Eleventh Circuit had stated that at least some of the money in the applicant’s account with bank G. had “doubtlessly derived from drug related money”. The interim measure was therefore still justified. 20. This decision was upheld by the Court of Appeal on 22 September 2005 and served on the applicant’s counsel on 10 October 2005. 21. On 18 May 2005 the Vienna Public Prosecutor’s Office asked the Regional Criminal Court to enforce the first forfeiture order. Furthermore, it discontinued the criminal proceedings against the applicant on the same date. It renewed the request on 26 February 2006. 22. Upon the request of the Vienna Regional Court of 16 March 2006, the U.S. Department of Justice submitted a certified written version of the judgment issued against the applicant. However, it did not do so until 6 March 2007. 23. On 25 April 2006 the Vienna Regional Court dismissed the Public Prosecutor’s request for the execution of the first forfeiture order for formal reasons. 24. On 19 June 2007 the Vienna Court of Appeal allowed the Public Prosecutor’s appeal and remitted the case back to the Regional Court. 25. On 1 February 2008 the Vienna Regional Court asked the U.S. authorities to inform the applicant of the request of the U.S. Department of Justice for enforcement of the first forfeiture order and to give him the opportunity to comment on it. 26. On 23 April 2008 the applicant and his former wife, both represented by counsel, requested in their comments that the first forfeiture order not be executed in Austria. 27. On 4 June 2008 the Vienna Regional Criminal Court, without holding a hearing, decided to take over the enforcement of the first forfeiture order and ordered the forfeiture of the applicant’s Austrian assets. The applicant appealed against this decision on 24 June 2008. 28. On 30 December 2008 the Vienna Court of Appeal dismissed the applicant’s subsequent appeal. That decision was served on the applicant’s counsel on 27 January 2009. Section 1 of the Extradition and Legal Assistance Act (Federal Law Gazette no. 529/1979) stipulates that the Act applies where international or bilateral agreements do not provide otherwise. Section 3 carries the heading “reciprocity” and, so far as relevant, provides as follows: “(1) Foreign requests may be granted only if it is ensured that the requesting State would also grant an equivalent Austrian request. ... (3) If there are doubts regarding compliance with reciprocity, information shall be obtained from the Federal Minister of Justice.” “(1) Enforcement or further enforcement of a decision by a foreign court which was pronounced with final and legal effect, in the form of a money fine or prison sentence, a preventive measure or a pecuniary measure (vermögensrechtliche Anordnung), is admissible at the request of another State if: 1. the decision of the foreign court was taken in the course of proceedings in compliance with the principles of Article 6 of the European Convention on the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (the Convention) (Federal Law Gazette No. 210/1958); 2. the decision was taken for an act that is sanctioned by a court sentence under Austrian law; 3. the decision was not taken for one of the offences listed in § 14 and § 15; 4. no time lapse has occurred under Austrian law regarding enforceability; 5. the person concerned by the decision of the foreign court – regarding this offence – is not prosecuted in Austria, was finally and effectively convicted or adjudicated in this matter or otherwise released from prosecution. ... (4) Enforcement of a decision by a foreign court which results in pecuniary measures is admissible only to the extent that the requirements under Austrian law for a money fine, a withdrawal of enrichment or forfeiture apply, and that no corresponding Austrian measure has yet been taken. ... (7) Fines, forfeited assets or enrichment withdrawn shall fall to the Republic of Austria.” 29. The Treaty was signed on 23 February 1995 and, following ratification, entered into force on 1 August 1998 (Federal Law Gazette Part III, no. 107/1998). “(1) The Contracting Parties shall provide mutual assistance, in accordance with the provisions of this Treaty, in connection with the investigation and prosecution of offences, the punishment of which at the time of the request for assistance would fall within the jurisdiction of the judicial authorities of the Requesting State, and in related forfeiture proceedings. (2) Assistance shall include: ... (h) assisting in proceedings related to forfeiture and restitution; ...” “(1) If the Central Authority of one Contracting Party becomes aware of fruits or instrumentalities of offences which are located in the territory of the other Party and may be forfeitable of otherwise subject to seizure under the laws of that Party, it may so inform the Central Authority of the other Party. If the other Party has jurisdiction in this regard, it may present this information to its authorities for a determination as to whether any action is appropriate. These authorities shall issue their decision and shall, through their Central Authority, report to the other Party on the action taken. (2) The Contracting Parties shall assist each other to the extent permitted by their respective laws in proceedings relating to the forfeiture of the fruits and instrumentalities of offences, restitution to the victims of crime, and the collection of fines imposed as sentences in criminal prosecutions. (3) A Requested State in control of forfeited proceeds or instrumentalities shall dispose of them in accordance with its law. To the extent permitted by its laws and upon such terms as it deems appropriate, either Party may transfer forfeited assets or the proceeds of their sale to the other Party.” “(3) This Treaty shall apply to requests whether or not the relevant offences occurred prior to the entry into force of this Treaty.”