PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE RAZHEV v. RUSSIA (Declarația nr. 29448/05) HOTĂRÂREA STRASBOURG 12 iunie 2012 FINAL 12/09/2012 Această hotărâre a devenit finală în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Razhev v. Rusia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: Nina Vajić, Președinte, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Linos-Alexandre Sicilianos, Erik Møse, judecători și Søren Nielsen, grefierul secțiunii, având deliberat în privat la 22 mai 2012, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 29448/05) împotriva Federației Ruse depusă Curții în temeiul art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național rus, dl Oleg Mikhaylovich Razhev („reclamantul”), la 24 iunie 2005. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de dl G. Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul a susținut că detenția anterioară în perioada cuprinsă între 4 și 17 martie 2005 nu a fost acoperită de un ordin de de detenție valabil și că licența deținerii sale în cursul acestei perioade nu este permisă de revizuire judiciară. La 17 noiembrie 2009, cererea a fost comunicată guvernului și s-a hotărât, de asemenea, să se pronunțe asupra admisibilității și a meritelor cererii în același timp (art. 29 § 1). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1958 și trăiește în Nizhniy Novgorod. La 3 martie 2004, reclamantul a fost reținut ca suspect într-un caz penal privind dezintoxicarea, iar la 4 martie 2004, detenția anterioară a fost autorizată de către o instanță. La 27 decembrie 2004, Curtea de District Sormovskiy, Nizhniy Novgorod, a prelungit termenul de detenție anterioară până la 3 martie 2005 (inclusiv data următoarei). În ultima dată, perioada de detenție autorizată de instanță a expirat, dar reclamantul a rămas în detenție, deși nu a fost ordonată prelungirea detenției. La 9 martie 2005, dosarul penal a fost depus Curtea de district Kanavinskiy din Nizhniy Novgorod. La 17 martie 2005, Curtea de district Kanavinskiy a respins competența asupra cazului penal în favoarea Curții de district Sormovskiy și a hotărât în același timp să prelungească detenția reclamantului, plasându-l „în acuzarea Curții de district Sormovskiy”. La 24 martie 2005, reclamantul a depus un recurs împotriva prelungirii ordinului de detenție. La o dată neidentificată, câteva zile mai târziu, el a depus o plângere la Presidium al Curții Regionale Nizhniy Novgorod; el s-a plâns în mod expres că a fost reținut fără nici o ordine de detenție după expirarea termenului de detenție la 3 martie 2005, și a susținut că, în orice caz, ulteriora sa detenție a încetat să fie justificată. 10. La 11 aprilie 2005, Curtea de district Sormovskiy a prelungit detenția reclamantului până la 11 mai 2005. Această decizie a fost susținută de Curtea regională Nizhniy Novgorod la 11 mai 2005. 11. La 22 aprilie 2005, Curtea Regională Nizhniy Novgorod a examinat recursul reclamantului împotriva hotărârii din 17 martie 2005, prin care s-a prelungit detenția reclamantului, susținând că prelungirea a fost legală și justificată. Perioada de detenție între 4 și 17 martie 2005 nu a fost examinată de instanța de recurs. 12. La 6 mai 2005, Curtea de district Sormovskiy a programat o audiere a cazului penal al reclamantului și a susținut că „măsura de reținere, și anume detenția anterioară, [a fost] să rămână neschimbată”. Această decizie a fost susținută de Curtea regională Nizhniy Novgorod la 1 iunie 2005. 13. La 19 mai 2005, Curtea de District Sormovskiy a examinat și respins cererea de eliberare a reclamantului. Această decizie a fost susținută de Curtea regională Nizhniy Novgorod la 1 iunie 2005. 14. La 27 iulie 2005, judecătorul Curții Regionale Nizhniy Novgorod a examinat și respins cererea reclamantului de revizuire a deciziei de recurs din 22 aprilie 2005, decizia menționată a motivelor de detenție a reclamantului, fără menționare a perioadei între 4 și 17 martie 2005. 15. La 9 septembrie 2005, Curtea de District Sormovskiy a prelungit detenția reclamantului până la 9 decembrie 2005. La 27 decembrie 2006, Curtea Regională Nizhniy Novgorod a examinat o procedură penală în care reclamantul a fost victimă de apariția telefonică neautorizată. Curtea a condamnat ofițerul de poliție implicat pentru abuz de competențe și a acordat reclamantului prejudiciu moral. II. LEI DOMESTIC RELEVANT 18. Codul de procedură penală al Federației Ruse, în vigoare de la 1 iulie 2002, prevede că, de la data în care procurorul transmite cazul la instanța de judecată, detenția inculpatului este „înaintea instanței” (sau „în timpul procesului”). La primirea dosarului, judecătorul trebuie să stabilească, în special, dacă acuzatul ar trebui să rămână în custodie sau să fie eliberat în așteptarea procesului (art. 228 alineatul (3) și art. 231 alineatul (6)). Perioada de detenție „în timpul procesului” nu poate depăși în mod normal șase luni, dar în cazul în care se referă la infracțiuni grave sau în special grave, instanța de judecată poate aproba una sau mai multe prelungiri de cel puțin trei luni (art. 255 §§ 2 și 3). În orice moment în timpul procesului, instanța poate pronunța, varia sau revoca orice măsură preventivă, inclusiv deținerea (art. 255 § 1). Un recurs împotriva unei astfel de decizii se află în instanța superioară. Acesta trebuie depus în termen de zece zile și examinat până la o lună de la primirea sa (articolele 255 § 4 și 374). 21. La 22 martie 2005, Curtea Constituțională a Federației Ruse a adoptat Hotărârea nr. 4-P cu privire la o plângere depusă de un grup de persoane cu privire la prelungirea de facto a detenției după transferul unui dosar la o instanță de judecată de către procuror. În partea 3.2 a hotărârii, Curtea Constituțională a hotărât: „A doua parte a articolului 22 din Constituția Federației Ruse prevede că ... detenția este permisă numai pe baza unei hotărâri judiciare ... Prin urmare, în cazul în care termenul de detenție, astfel cum este definit în ordonanța judecătorească, instanța trebuie să decidă prelungirea detenției, altfel persoana acuzată trebuie eliberată ... Aceste norme sunt comune la toate etapele procedurilor penale și acoperă, de asemenea, tranziția de la o etapă la alta. ... Tranziția cazului la o altă etapă nu pune în aplicare automată o măsură preventivă aplicată în etapele anterioare.” VIOLAREA DREPTULUI ALEGAT A ARTICOLUL 5 § 1 A CONVENȚIEI 22. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 1 litera (c) din Convenție că detenția sa din 4 până la 17 martie 2005 nu a fost bazată pe nici un ordin judiciar. art. 5 § 1 litera (c) a citit după cum urmează: „1. Oricine are dreptul la libertate și securitatea persoanei. Nimeni nu trebuie să fie privat de libertate, în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: ... (c) arestarea sau detenția legală a unei persoane efectuate în scopul de a-l aduce în fața autorității juridice competente pe suspectul rezonabil de a fi comis o infracțiune sau atunci când este considerat rezonabil necesar pentru a preveni comiterea unei infracțiuni sau a fugit după ce a făcut acest lucru.” 23. Guvernul a confirmat că, de la 4 la 17 martie 2005, reclamantul a fost reținut în arest fără autorizare judiciară. La data de prima dată, ordinul de detenție a expirat și nu a fost luată nici o decizie de prelungire a termenului de detenție preliminară. Guvernul s-a referit la decizia Curții Constituționale care a constatat, la 22 martie 2005, că practica care permite detenția unui acuzat fără o ordonanță judecătorească de până la șase luni de la data primirii dosarului de către instanța de judecată a fost influențată de arbitrare și, prin urmare, incompatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, perioada relevantă de detenție a reclamantului s-a încheiat înaintea hotărârii Curții Constituționale și, prin urmare, concluzia din aceasta nu a fost luată în considerare. Guvernul a acceptat că detenția reclamantului în acea perioadă a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție. Admisibilitatea 24. Curtea constată că această plângere nu este în mod evident nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție. Curtea reiterează că expresia „legislativă” și „în conformitate cu o procedură prevăzută de lege” în art. 5 § 1 se referă în esență la dreptul național și se referă la obligația de a se conforma normelor de fond și de procedură ale acestora. Cu toate acestea, „legislația” de deținere în temeiul dreptului intern nu este întotdeauna elementul decisiv. În plus, Curtea trebuie să fie convinsă că detenția pe parcursul perioadei examinate a fost compatibilă cu scopul articolului 5 § 1 din Convenție, care este de a împiedica persoanele să fie private de libertate în mod arbitrar (a se vedea, printre multe alte autorități, Khudoyorov c. Rusia , nr. 6847/02, § 124, CEDO 2005-X). 26. Curtea observă că, în cazul instantaneu, perioada de detenție a reclamantului autorizată prin decizia din 27 decembrie 2004 a expirat la 3 martie 2005, însă reclamantul a rămas în detenție. Se pare că în anticiparea transferului cazului autoritatea investigatoare a ignorat expirarea termenului de detenție, precum și instanța care a primit dosarul penal la 9 martie 2005, care a respins competența. În consecință, nu a fost acordată nicio decizie de prelungire a ordinului de detenție până la 17 martie 2005. În consecință, detenția reclamantului între 4 și 17 martie 2005 nu a fost reglementată de un ordin de detenție. 27. Curtea a constatat deja o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție în multe cazuri împotriva Rusiei cu privire la practica deținere a inculpaților în custodie numai pe baza faptului că cauza lor a fost renunțată la instanța de judecată. Acesta a susținut că practica menținerii inculpaților în detenție fără autorizație judiciară sau norme clare care reglementează situația lor a fost incompatibilă cu principiile certitudinii juridice și cu protecția împotriva arbitrarității, care sunt fire comune în întreaga Convenție și statul de drept (a se vedea Isayev v. Rusia , nr. 20756/04 , §§ 131-33, 22 octombrie 2009; Yudayev v. Rusia , nr. 40258/03, §§ 59-61, 15 ianuarie 2009; Belov v. Rusia , nr. 22053/02, §§ 90-91, 3 iulie 2008; Lebedev v. Rusia , nr. 4493/04, § 55-58, 25 octombrie 2007; Shukhardin v. Rusia , nr. 65734/01, §§ 84-85, 28 iunie 2007; Belevitskiy v. Rusia , nr. 72967/01, §§ 88-90, 1 martie 2007; Korchuganova v. Rusia , nr. 75039/01, § 57, 8 iunie 2006; și Khudoyorov 2006; și Khudoyorov , citat mai sus, §§ 147-51). Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în acest caz, subliniind că Guvernul a acceptat, de asemenea, că această perioadă de detenție a reclamantului nu s-a conformat cu dreptul intern și consideră că aceasta nu a fost „legitimă” în sensul articolului 5 § 1 din Convenție. 28. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea constată că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție din cauza detenției reclamantei de la 4 la 17 martie 2005. II. VIOLAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 5 § 4 din CONVENȚIE 29. Reclamantul s-a plâns că nu dispune de o procedură eficace prin care să poată contesta legalitatea detenției sale în perioada cuprinsă între 4 și 17 martie 2005, conform articolului 5 § 4 din Convenție. Acest articol prevede următoarele: „4. Orice persoană care este privată de libertate prin arestarea sau detenția are dreptul să ia o procedură prin care legalitatea detenției sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberare a sa ordonată dacă detenția nu este legală.” 30. Guvernul a considerat că reclamantul ar fi putut contesta detenția presupusă ilegală în fața unei instanțe, și se presupune că a făcut-o prin depunerea, la 24 martie 2005, a unei plângeri cu privire la prelungirea detenției preliminare, hotărâtă la 17 martie 2005. La 22 aprilie 2005, Curtea de district Kanavinskiy din Nizhniy Novgorod și-a examinat plângerea și a susținut decizia de primă instanță. Prin urmare, Guvernul a considerat că plângerea în temeiul art. 5 § 4 a fost întemeiată în mod evident. Admisibilitatea 31. Curtea constată că această plângere nu este întemeiată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție. Curtea reiterează că, în temeiul articolului 5 § 4, o persoană arestată sau reținută are dreptul de a face o procedură pentru reexaminarea de către o instanță a condițiilor procedurale și de fond care sunt esențiale pentru „legitimitatea”, în sensul articolului 5 § 1, din privarea sa de libertate. Aceasta înseamnă că instanța competentă trebuie să examineze nu numai respectarea cerințelor procedurale prevăzute în dreptul intern, ci și rezonabilitatea suspiciunilor care justifică arestarea și legitimitatea scopului urmărit de arestarea și deținerea ulterioră (a se vedea Brogan și alții c. Regatul Unit , 29 noiembrie 1988, Serie A nr. 145-B § 65; Grauslys c. Lituania , nr. 36743/97, §§ 51-55, 10 octombrie 2000; și Ilijkov c. Bulgaria , nr. 33977/96, § 94, 26 iulie 2001). 33. După cum a constatat Curtea mai sus, în perioada cuprinsă între 4 și 17 martie 2005 detenția reclamantului nu a fost acoperită de niciun ordin de de detenție (a se vedea punctul 26 mai sus). Prin urmare, reclamantul nu a putut iniția o revizuire judiciară a detenției sale în cursul acestei perioade, deoarece legislația rusă prevede doar o procedură de recurs împotriva ordonanțelor formale de detenție (a se vedea punctul 20 de mai sus). În lipsa unei astfel de ordine, reclamantul nu are un mijloc clar de a-i solicita o revizuire a legalității detenției sale (a se vedea mutatis mutandis) Belevitskiy, citat mai sus, § 109. În plus, atunci când reclamantul s-a plângut la Curtea Regională Nizhniy Novgorod, susținând detenția ilegală în acea perioadă, a considerat această plângere ca fiind o cerere de eliberare și nu a efectuat o evaluare retrospectivă a legalității perioadelor de detenție anterioare. În special, în decizia din 22 aprilie 2005, instanța s-a limitat la expunerea motivelor de detenție prospectivă, dar nu a examinat întrebarea privind dacă există o autorizație în ceea ce privește perioada în cauză. În plus, reexaminarea ulterioară efectuată la 27 iulie 2005 a omit și această problemă. În consecință, instanța internă nu a considerat că această parte din detenția reclamantului este supusă unei revizuiri judiciare. 34. Rezultă că, în cazul instantaneu, reclamantul nu a putut lua o procedură de examinare a legalității detenției sale din 4 și 17 martie 2005. 35. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție. III. ALTE VIOLĂȚI ALEGATE A CONVENȚIEI 36. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 6 § 1, 2 și 3 lit. (b) și (d) din Convenția privind încălcarea presunției de nevinovăție, încălcarea dreptului său de a se apăra prin asistența juridică a alegerii sale și încălcarea garanțiilor referitoare la examinarea martorilor. De asemenea, în conformitate cu art. 8 din Convenția, el a plâns că au existat apeluri telefonice ilegale. 37. Cu toate acestea, având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § 3 a) și 4 din Convenție. IV. APLICAREA ART. 41 AL CONVENȚIEI 38. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înălțimei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 39. În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a-l atribui pe acest cont. plângerile referitoare la detenția anterioară a reclamantului fără o decizie de detenție în perioada între 4 și 17 martie 2005 și lipsa revizuirii judiciare a acesteia admisibile și a restului cererii inadmisibile; deține că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din convenție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 12 iunie 2012, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Nina Vajić Președintele grefierului
FIRST SECTION
RAZHEV v. RUSSIA
(Application no. 29448/05)
12 June 2012
FINAL
12/09/2012
This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of
Razhev v. Russia
,
The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:
Nina Vajić,
President,
Anatoly Kovler,
Elisabeth Steiner,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Julia Laffranque,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Erik Møse,
judges,
and Søren Nielsen,
Section Registrar,
Having deliberated in private on 22 May 2012,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 29448/05) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Russian national, Mr Oleg Mikhaylovich Razhev (“the applicant”), on 24 June 2005.
2.
The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr G. Matyushkin, Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.
3.
The applicant alleged that his pre-trial detention in the period from 4
to 17 March 2005 had not been covered by a valid detention order and that the lawfulness of his detention during that period was not amenable to judicial review.
4.
On 17 November 2009 the application was communicated to the Government. It was also decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time (Article 29 § 1).
I.
5.
The applicant was born in 1958 and lives in Nizhniy Novgorod.
6.
On 3 March 2004 the applicant was detained as a suspect in a criminal case concerning embezzlement, and on 4 March 2004 his pre-trial detention was authorised by a court. On 27 December 2004 the Sormovskiy District Court, Nizhniy Novgorod, extended the term of pre-trial detention until 3
March 2005 (inclusive of the latter date).
7.
On the latter date the period of detention authorised by the court expired, but the applicant remained in detention although no extension of his detention was ordered.
8.
On 9 March 2005 the criminal case file was submitted to the Kanavinskiy District Court of Nizhniy Novgorod.
9.
On 17 March 2005 the Kanavinskiy District Court declined jurisdiction over the criminal case in favour of the Sormovskiy District Court, and decided at the same time to extend the applicant’s detention, placing him “in the charge of the Sormovskiy District Court”. On 24 March 2005 the applicant lodged an appeal against the extension of the detention order. On an unidentified date several days later he lodged a complaint with the Presidium of the Nizhniy Novgorod Regional Court; he expressly complained that he had been detained without any detention order after the expiry of the detention term on 3 March 2005, and claimed that in any event his further detention had ceased to be justified.
10.
On 11 April 2005 the Sormovskiy District Court extended the applicant’s detention until 11 May 2005. This decision was upheld by the Nizhniy Novgorod Regional Court on 11 May 2005.
11.
On 22 April 2005 the Nizhniy Novgorod Regional Court examined the applicant’s appeal against the decision of 17 March 2005, by which the applicant’s detention had been extended. It held that the extension had been lawful and justified. The period of detention between 4 and 17 March 2005 was not examined by the appeal court.
12.
On 6 May 2005 the Sormovskiy District Court scheduled a hearing of the applicant’s criminal case and held that “the measure of restraint, namely pre-trial detention, [was] to remain unchanged”. This decision was upheld by the Nizhniy Novgorod Regional Court on 1 June 2005.
13.
On 19 May 2005 the Sormovskiy District Court examined and dismissed the applicant’s application for release. This decision was upheld by the Nizhniy Novgorod Regional Court on 1 June 2005.
14.
On 27 July 2005 the Nizhniy Novgorod Regional Court judge examined and dismissed the applicant’s request for supervisory review of the appeal decision of 22 April 2005. The decision upheld the reasons for the applicant’s further detention, without any mention of the period between 4 and 17 March 2005.
15.
On 9 September 2005 the Sormovskiy District Court extended the applicant’s detention until 9 December 2005.
16.
On 6 December 2005 the Sormovskiy District Court convicted the applicant of embezzlement. The applicant’s appeal was dismissed by the Nizhniy Novgorod Regional Court on 4 April 2006. On 3 July 2006 the applicant was released on parole.
17.
On 27 December 2006 the Nizhniy Novgorod Regional Court examined a criminal case in which the applicant was a victim of unauthorised telephone tapping. The court convicted the implicated police officer of abuse of powers and awarded the applicant non-pecuniary damages.
II.
18.
The Code of Criminal Procedure of the Russian Federation, in force from 1 July 2002, provides that from the date the prosecutor forwards the case to the trial court, the defendant’s detention is “before the court” (or “during the trial”). Upon receipt of the case file, the judge must determine, in particular, whether the defendant should remain in custody or be released pending trial (Articles 228 (3) and 231 § 2 (6)).
19.
The term of detention “during the trial” is calculated from the date the court received the file and to the date the judgment is given. The period of detention “during the trial” may not normally exceed six months, but if the case concerns serious or particularly serious criminal offences, the trial court may approve one or more extensions of no longer than three months each (Article 255 §§ 2 and 3).
20
.
At any time during the trial the court may order, vary or revoke any preventive measure, including detention (Article 255 § 1). An appeal against such a decision lies to the higher court. It must be lodged within ten days and examined no later than one month after its receipt (Articles 255 § 4 and
374).
21.
On 22 March 2005 the
Constitutional
Court of the Russian Federation adopted Ruling no. 4-P
on a complaint lodged by a group of individuals concerning the
de facto
extension of detention after the transfer of a case file to a trial court by the prosecution. In part 3.2 of the ruling the
Constitutional
Court held:
“The second part of Article 22 of the Constitution of the Russian Federation provides that ... detention is permitted only on the basis of a court order ... Consequently, if the term of detention, as defined in the court order, expires, the court must decide on the extension of the detention, otherwise the accused person must be released ...
These rules are common to all stages of criminal proceedings, and also cover the transition from one stage to another. ... The transition of the case to another stage does not automatically put an end to a preventive measure applied at previous stages.”
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 1 OF THE CONVENTION
22.
The applicant complained under Article 5 § 1 (c) of the Convention that his detention from 4 to 17 March 2005 was not based on any judicial order. Article 5 § 1 (c) read as follows:
“1.
Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law:
...
(c)
the lawful arrest or detention of a person effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority on reasonable suspicion of having committed an offence or when it is reasonably considered necessary to prevent his committing an offence or fleeing after having done so.”
23.
The Government confirmed that that from 4 to 17 March 2005 the applicant was held in custody without judicial authorisation. On the former date the detention order expired, and no decision was taken to extend the term of pre-trial detention. The Government referred to the decision of the Constitutional Court that found, on 22 March 2005, that the practice permitting the detention of an accused without a court order for up to six months from the date of receipt of the case file by the trial court was tainted with arbitrariness and therefore incompatible with the Constitution. However, the relevant period of the applicant’s detention ended before the Constitutional Court’s ruling, and therefore the conclusion made therein had not been taken into account. The Government accepted that the applicant’s detention in that period was in breach of Article 5 § 1 of the Convention.
A.
Admissibility
24.
The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
25.
The Court reiterates that the expressions “lawful” and “in accordance with a procedure prescribed by law” in Article 5 § 1 essentially refer back to national law and state the obligation to conform to the substantive and procedural rules thereof. However, the “lawfulness” of detention under domestic law is not always the decisive element. The Court must in addition be satisfied that detention during the period under consideration was compatible with the purpose of Article 5 § 1 of the Convention, which is to prevent persons from being deprived of their liberty in an arbitrary fashion (see, among many other authorities,
Khudoyorov v.
Russia
, no. 6847/02, § 124, ECHR 2005-X).
26.
The Court observes that in the instant case the period of the applicant’s detention authorised by the decision of 27 December 2004 expired on 3 March 2005, but the applicant remained in detention. It appears that anticipating the transfer of the case the investigating authority overlooked the expiry of the term of detention, and so did the court which received the criminal case file on 9 March 2005, which declined jurisdiction. Accordingly, no decision extending the detention order was granted until 17 March 2005. It follows that the applicant’s detention between 4 and 17 March 2005 was not covered by a detention order.
27.
The Court has already found a violation of Article 5 §
1 of the Convention in many cases against
Russia concerning the practice of holding defendants in custody solely on the strength of the fact that their case has been referred to the trial court. It has held that the practice of keeping defendants in detention without judicial authorisation or clear rules governing their situation was incompatible with the principles of legal certainty and the protection from arbitrariness, which are common threads throughout the Convention and the rule of law (see
Isayev v.
Russia
, no.
20756/04, §§ 131-33, 22 October 2009;
Yudayev v.
Russia
, no.
40258/03, §§ 59-61, 15 January 2009;
Belov v.
Russia
, no. 22053/02, §§
90-91, 3 July 2008;
Lebedev v.
Russia
, no. 4493/04, §§ 55-58, 25
October 2007;
Shukhardin v.
Russia
, no. 65734/01, §§ 84-85, 28 June 2007;
Belevitskiy v.
Russia
, no. 72967/01, §§ 88-90, 1 March 2007;
Korchuganova v.
Russia
, no. 75039/01, § 57, 8 June 2006; and
Khudoyorov
, cited above, §§ 147-51). The Court sees no reason to reach a different conclusion in the present case. It notes that the Government have also accepted that that this period of the applicant’s detention did not comply with domestic law, and considers that it was not “lawful” within the meaning of Article 5 § 1 of the Convention.
28.
In the light of the foregoing considerations, the Court finds that there has been a violation of Article 5 § 1 of the Convention on account of the applicant’s detention from 4 to 17 March 2005.
II.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 4 OF THE CONVENTION
29.
The applicant complained that he did not have at his disposal an effective procedure by which he could challenge the lawfulness of his detention in the period from 4 to 17 March 2005, as required by Article 5 §
4 of the Convention. This Article provides as follows:
“4.
Everyone who is deprived of his liberty by arrest or detention shall be entitled to take proceedings by which the lawfulness of his detention shall be decided speedily by a court and his release ordered if the detention is not lawful.”
30.
The Government considered that the applicant could have challenged the allegedly unlawful detention before a court, and allegedly did so by lodging, on 24 March 2005, a complaint about the extension of the pre-trial detention which was decided upon on 17 March 2005. On 22 April 2005 the Kanavinskiy District Court of Nizhniy Novgorod examined his complaint and upheld the first-instance decision. The Government therefore considered that the complaint under Article 5 § 4 was manifestly ill
‑
founded.
A.
Admissibility
31.
The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
32.
The Court reiterates that by virtue of Article 5 § 4, an arrested or detained person is entitled to bring proceedings for the review by a court of the procedural and substantive conditions which are essential for the “lawfulness”, in the sense of Article 5 § 1, of his or her deprivation of liberty. This means that the competent court has to examine not only compliance with the procedural requirements set out in domestic law but also the reasonableness of the suspicion grounding the arrest and the legitimacy of the purpose pursued by the arrest and the ensuing detention (see
Brogan and Others v. the United Kingdom
, 29 November 1988, Series
A no. 145-B, § 65;
Grauslys v.
Lithuania
, no. 36743/97, §§ 51-55, 10
October 2000; and
Ilijkov v. Bulgaria
, no. 33977/96, § 94, 26 July 2001).
33.
As the Court has found above, in the period from 4 to 17 March 2005 the applicant’s detention was not covered by any detention order (see paragraph 26 above). The applicant was not therefore able to initiate a judicial review of his detention during that period because Russian law provides only for a procedure for an appeal against formal detention orders (see paragraph 20 above). In the absence of such an order the applicant did not have a clear means available to him of seeking a review of the lawfulness of his detention (see,
mutatis mutandis
,
Belevitskiy,
cited above, § 109). Furthermore, when the applicant did complain to the Nizhniy Novgorod Regional Court, alleging unlawful detention in that period, it treated this complaint as an application for release, and did not make a retrospective assessment of the lawfulness of the previous detention periods. In particular, in the decision of 22 April 2005 the court limited itself to stating reasons for the prospective detention but did not examine the question as to whether there existed an authorisation in respect of the period at issue. Moreover, the subsequent supervisory review conducted on 27 July 2005 omitted this issue as well. Accordingly, the domestic courts did not consider this part of the applicant’s detention to be subject to a judicial review.
34.
It follows that in the instant case the applicant was not able to take proceedings to examine the lawfulness of his detention of 4 and 17 March 2005.
35.
There has therefore been a violation of Article 5 § 4 of the Convention.
III.
36.
Lastly, the applicant complained under Article 6 §§ 1, 2 and 3
(b)
and (d) of the Convention of a violation of the presumption of innocence, a violation of his right to defend himself through legal assistance of his own choosing and a violation of the guarantees relating to the examination of witnesses. He also complained under Article 8 of the Convention that there had been unlawful telephone tapping.
37.
However, in the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds that they do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
IV.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
38.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
39.
The applicant did not submit a claim for just satisfaction within the indicated time-limit. Accordingly, the Court considers that there is no call to award him any sum on that account.
1.
Declares
the complaints concerning the applicant’s pre-trial detention without a detention order in the period between 4 and 17 March 2005 and the lack of judicial review thereof admissible and the remainder of the application inadmissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 5 § 1 of the Convention;
3.
Holds
that there has been a violation of Article 5 § 4 of the Convention.
Done in English, and notified in writing on 12 June 2012, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Søren Nielsen
Nina Vajić
Registrar
President