CAUZA PRIMEI SECȚIUNI DE KISLITSA v. RUSSIA (Doc. nr. 29985/05) HOTĂRÂREA Strasburg 19 iunie 2012 FINAL 19/09/2012 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Kislitsa v. Rusia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: Nina Vajić, Președinte, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Linos-Alexandre Sicilianos, Erik Møse, judecători și Søren Nielsen, grefierul secțiunii, având deliberat în privat la 29 mai 2012, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 29985/05) împotriva Federației Ruse depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național rus, dl Viktor Petrovich Kislitsa („reclamantul”), la 4 iulie 2005. Reclamantul a fost reprezentat de dl V. Nazarov, avocat care practică în Vladivostok. Guvernul Rus („Guvernul”) a fost reprezentat de dl Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul a afirmat, în special, că detenția sa în rezidenție nu a fost bazată pe motive relevante și suficiente. La 1 aprilie 2009, reclamația reclamantului în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție a fost comunicată guvernului. De asemenea, s-a decis să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și meritul cererii în același timp (ex-art. 29 § 3 din Convenție). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1946 și locuiește în Bolshoy Kamen, un oraș din regiunea Primorye. Arestarea și detenția reclamantului în așteptarea anchetei La 17 februarie 2005, procedurile penale au fost introduse împotriva reclamantului pe suspect de fraudă. În aceeași zi, reclamantul a fost arestat. La 19 februarie 2005, Curtea de District Frunzenskiy din Vladivostok a ordonat reținerea reclamantului la reținere. Curtea a stat după cum urmează: „În opinia instanței, neutilizarea unei măsuri de custodie în ceea ce privește un reclamant care a comis o infracțiune gravă poate implica fugărea reclamantului de la ancheta preliminară și a procesului și împiedicarea identificării și arestării ulterioare a celor implicați în infracțiune.” Reclamantul a fost plasat în centrul de detenție IZ-25/1 din Vladivostok. Reclamantul a apelat, susținând, în special, că Curtea de district Frunzenskiy nu a luat în considerare vârsta avansată și starea de sănătate (reclamantul suferă de boli cardiace ischemice care necesită supravegherea medicală regulată). Reclamantul a afirmat, de asemenea, că Curtea de District nu are competență teritorială asupra cazului său și, prin urmare, nu a putut decide cu privire la problema deținerii sale. El a insistat, de asemenea, că măsurile de custodie ar trebui schimbate în cauțiune. 10. Între timp, la 5 martie 2005 a fost introdusă o altă serie de proceduri penale împotriva reclamantului cu suspiciune de fraudă. În aceeași dată, cele două seturi de proceduri au fost aderate în temeiul nr. 512. 11. La 15 martie 2005, Curtea Regională Primorye a susținut decizia din 19 Februarie 2005 privind recursul, având în vedere gravitatea acuzațiilor împotriva reclamantului. Curtea nu a constatat încălcarea normelor de competență teritorială. 4 din Codul de Procedință Penală o cerere de aplicare a unei măsuri de custodie ar putea fi examinată de către o instanță cu competență teritorială asupra biroului procurorului care investighează cazul. La 13 aprilie, 17 iunie și 12 august 2005, Curtea de District Frunzenskiy din Vladivostok a prelungit detenția reclamantului până la 17 iunie, 17 iunie În fiecare ocazie, Curtea s-a hotărât după cum urmează: „Așa cum s-a stabilit, reclamantul este acuzat de o crimă gravă, iar instanța consideră că, dacă este eliberat, poate reface, amenința martorii și alți participanți la procedura penală, distruge dovezile sau obstruge administrarea justiției.” 13. La 11 mai, 21 iulie și, respectiv, 29 august 2005, Curtea Regională Primorye a susținut ordinele de prelungire menționate mai sus la recurs. Detenția reclamantului în așteptarea procesului și a pronunțării pedepsei La 20 iulie 2005, ancheta preliminară a fost încheiată; la 2 septembrie 2005, acuzarea a fost aprobată de procurorul adjunct al Regiunii Primorye și la 5 În septembrie 2005, cazul a fost depus în judecată Curtea de district Shkotovskiy din regiunea Primarye. La 15 septembrie 2005, Curtea de district Shkotovskiy a organizat o audiere preliminară și a prelungit detenția reclamantului până la 17 noiembrie 2005. Curtea a deținut după cum urmează: „Curtea nu vede niciun motiv pentru acordarea cererii depuse de apărarea [aplicantului] pentru ca măsura de custodie să fie modificată într-o întreprindere de a nu părăsi locul de reședință [aplicantul]. În hotărârea asupra acestei chestiuni, instanța ia în considerare faptul că [reclamantul] este acuzat că a comis infracțiuni grave, care, în conformitate cu art. 108 din Codul de Procedură Penală, servește drept unul dintre motivele de aplicare a unei măsuri de custodie. În plus, în opinia instanței, dacă în general [reclamantul] poate obstrucționa stabilirea adevărului în acest caz. Un astfel de risc provine din declarațiile victimei I., care au prezentat în audierea preliminară că [relativele reclamantului], după instrucțiunile sale, au încercat s-o convingă să-și schimbe declarațiile în avantajul reclamantului ...” 16. În cadrul audierii preliminare, procuratura a contestat imparțialitatea judecătorului. Judecătorul s-a retras din caz, iar dosarul a fost transferat Curții Regionale Primorye. 17. Reclamantul a apelat împotriva prelungirii detenției sale la 17 Noiembrie 2005. El a susținut că Curtea de District nu a considerat posibilitatea de a-i aplica o măsură preventivă mai lentă. Reclamantul se bazează în continuare pe starea inimii sale și faptul că ancheta preliminară a fost deja finalizată. 18. La 27 octombrie 2005, Curtea Regională Primorye a transferat cazul Curții de Oraș Fokino din regiunea Primorye. În aceeași zi, Curtea Regională a susținut prin recurs decizia din 15 septembrie 2005 de a prelungi detenția reclamantului până la 17 noiembrie 2005. La 15 noiembrie 2005, Tribunalul Orașului Fokino a prelungit detenția reclamantului până la pronunțarea hotărârii privind cauza penală a reclamantului, cu condiția ca perioada respectivă să nu depășească șase luni, adică până la 8 martie 2006. Reclamantul este acuzat de două crime, una dintre care este o crimă gravă ... Există motive de a crede că, în general, reclamantul ar putea obstrucționa stabilirea adevărului în cazul în care a exercitat presiune asupra victimei, I., cu scopul de a convinge [celălalt] să-și modifice declarațiile în avantajul său – această circumstanță a fost menționată de victima însăși. Nu există dovezi medicale care să împiedice [reclamantul] să fie reținut în arest. Dimpotrivă, dosarul conține un certificat medical ... datat din 8 august 2005 în sensul că starea de sănătate [reclamantului] permite să fie reținut într-un centru de detenție și să participe la acțiuni de investigație”. 20. La 27 decembrie 2005, Curtea Regională Primorye a susținut decizia de mai sus privind recursul. 21. La 17 februarie 2006, Curtea Orașului Fokino a condamnat reclamantul de fraudă și a tentat fraudă. Reclamantul a primit o condamnare suspendată de patru ani de închisoare, condiționată de trei ani de probă. Reclamantul a fost eliberat în sala de judecată. 22. La 10 aprilie 2006, Curtea Regională Primorye a susținut hotărârea privind recursul. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 23. Începând cu 1 iulie 2002, chestiunile de drept penal au fost reglementate de Codul de Procedură Penală Rusă (Legea nr. 174-FZ din 18 decembrie 2001). Măsuri preventive 24. „Mesurile de prevenire” disponibile includ o angajament de a nu părăsi un oraș sau o regiune, garanția personală, cauțiune și deținere (art. 98). Atunci când decide o măsură preventivă, autoritatea competentă trebuie să ia în considerare dacă există „domenii suficiente de a crede” că acuzatul ar putea abscinde în timpul anchetei sau procesului, de a reuși sau de a împiedica stabilirea adevărului (art. 97). De asemenea, trebuie luată în considerare gravitatea acuzației, informațiile privind caracterul acuzatului, profesiile sale, vârsta, starea de sănătate, starea de familie și alte circumstanțe (art. 99). În circumstanțe excepționale și atunci când există motive prevăzute la art. 97, poate fi aplicată unei măsuri preventive unui suspect din cauza circumstanțelor enumerate la art. 99 (art. 100). Dacă este necesar, suspectul sau acuzatul poate fi solicitat să prezinte o întreprindere (art. 112). Codul face o distincție între două tipuri de reținute în custodie, prima fiind "pentru investigație", adică, în timp ce o agenție competentă – poliția sau biroul procurorului – investighează cazul, iar a doua fiind "înaintea instanței" (sau "pensiunea procesului"), în etapa judiciară. O măsură de custodie nu poate fi ordonată decât prin o decizie judiciară și în ceea ce privește o persoană suspectată sau acuzată de o infracțiune penală pedepsită cu mai mult de doi ani de închisoare și cu condiția ca o măsură preventivă mai puțin restrictivă să nu poată fi aplicată (art. 108 1). 109). Un judecător poate prelungi această perioadă până la șase luni (art. 109 2). Prelungirile suplimentare pot fi acordate doar de către un judecător și dacă persoana este acuzată de infracțiuni grave sau în special grave (art. 109 3). Nu este permisă prelungirea de peste opt luni și deținutul trebuie eliberat imediat (art. 109 4). De la momentul în care procurorul trimite cazul în instanța de judecată, detenția inculpatului este „dinaintea instanței” (sau „pentru procesul”). Perioada de detenție în așteptarea procesului se calculează până la data în care se pronunță hotărârea de primă instanță. În mod normal, nu poate depăși șase luni de la data în care dosarul ajunge la instanță, dar în cazul în care se referă la infracțiuni grave sau deosebit de grave, instanța de judecată poate aproba una sau mai mult de trei luni fiecare (art. 255 2 și 3). Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că detenția sa pe reținere nu a fost bazată pe motive relevante și suficiente. art. 3 prevede următoarele: „Toată lumea arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (1) (c) din prezentul articol este ... dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare a procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții care să apară pentru proces.” 29. Guvernul a susținut că măsura de custodie a fost aplicată reclamantului și, ulterior, extinsă de instanțe interne competente care acționează în conformitate cu competența lor și în conformitate cu dreptul intern. Ordinele de detenție relevante s-au bazat pe motive relevante și suficiente: gravitatea acuzațiilor împotriva reclamantului și un risc bine fundamentat de a absoarbe, de a exercita presiune asupra martorilor și a victimei sau de a obstruge procedura. În special, instanța internă a avut dovada că rudele reclamantei au luat măsuri pentru a convinge victima, I., pentru a-și schimba declarațiile. Guvernul s-a bazat în acest sens pe înregistrarea Întrebare a lui I. ca victimă la 12 Mai 2005, dosarul interogat de către instanță la 15 noiembrie 2005, precum și obiecțiile sale față de un recurs neespecificat de către avocatul solicitant. Guvernul a susținut, de asemenea, că lipsa de raționare detaliată în deciziile de recurs din 11 mai, 21 iulie și 29 august 2005 în care se susține că ordinele de prelungire nu ar putea fi considerată drept motiv pentru a găsi o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție, întrucât măsura de custodie era în concordanță cu gravitatea acuzațiilor împotriva reclamantului, suspiciunile rezonabile împotriva acestuia și interesul public în prevenirea crimei. Având în vedere considerentele de mai sus, nu ar fi putut fi aplicate măsuri preventive mai lentă reclamantului, argumentul reclamantului potrivit căruia măsura de custodie nu era încompatibilă cu starea sa de sănătate a fost examinată în mod corespunzător de către instanță și respinsă ca fiind nefondată. 30. Reclamantul a convenit că detenția sa inițială ar fi putut fi justificată de suspiciunile rezonabile că a comis infracțiuni grave. Cu toate acestea, după încheierea anchetei preliminare și depunerea cauzei pentru judecată motivele avansate de instanța internă pentru continuarea sa detenție până la condamnarea sa la 17 Februarie 2006 nu mai a fost suficient. Factorii care au fost contrar presupunerii că va reuși: personalitatea reclamantului, are un loc permanent de reședință și de ocupare a forței de muncă, are o familie, inclusiv doi copii dependente, vârsta avansată, starea inimii și absența oricăror antecedente penale anterioare. Ordinele de detenție de 15 ani Septembrie și 15 noiembrie 2005 au fost foarte scurte; acestea nu au reușit să abordeze situația reclamantului în orice detaliu și se bazase în principal pe gravitatea acuzațiilor împotriva lui. În plus, nu a apărut din textul acestor ordine de detenție că instanța internă a considerat posibilitatea de a aplica o măsură preventivă alternativă. Reclamantul a atras atenția Curții asupra faptului că, la 17 februarie 2006, el a fost condamnat și a primit o condamnare suspendată de patru ani de închisoare, ceea ce a confirmat argumentul că nu a pus niciodată un pericol grav pentru societate. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție. Potrivit jurisprudenței bine stabilite a Curții, în determinarea duratei de detenție în așteptarea procesului în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, perioada care urmează să fie luată în considerare începe în ziua în care acuzatul este luat în custodie și se termină în ziua în care se stabilește acuzația, chiar dacă numai de către o instanță de primă instanță (a se vedea Panchenko c. Rusia, nr. 45100/98, § 91, 8 februarie 2005; Labita v. Italia [GC], nr. 26772/95, §§ 145 și 147, CEHR 2000-IV; și Wemhoff v. Germania , 27 iunie 1968, § 9, Serie A nr. 7). 33. În acest caz, detenția anterioară reclamantului a durat un an, începând cu 17 februarie 2005, când a fost arestat, până la 17 februarie 2005. Februarie 2006, când a fost condamnat de instanța de judecată. Chiar dacă această perioadă nu pare deosebit de excesivă în sine, Curtea reiterează că art. 5 § 3 din Convenție nu poate fi considerat că autorizarea deținerii prealabile necondiționate, cu condiția ca aceasta să dureze nu mai mult de o anumită perioadă minimă. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent de cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată convingător de către autoritățile (a se vedea Shishkov v. Bulgaria , nr. 38822/97, § 66, CEDO 2003-I (extracte)). Autoritățile naționale trebuie să stabilească existența unor fapte concrete care constituie motive de detenție continuă. Schimbarea sarcinii de probă pentru persoana reținută în astfel de chestiuni este egală cu anularea regulii articolului 5 din Convenție, o dispoziție care face să devieze excepțional de la dreptul la libertate și una care este permisă numai în cazurile enumerate exhaustiv și strict definite (a se vedea Rokhlina c. Rusia , nr. 54071/00 , § 67, 7 aprilie 2005, și Ilijkov c. Bulgaria . , nr. 33977/96, §§ 84-85, 26 iulie 2001). 34. Curtea este dispusă să accepte că detenția reclamantului în cazul în cauză a fost inițial justificată de o suspiciune rezonabilă că a fost implicat în comisioană de fraudă. În acest sens, reiterează că persistența unei suspiciuni rezonabile că persoana arestat a comis o infracțiune este o condiție sine qua non În acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive furnizate de autoritățile judiciare au continuat să justifice privarea libertății. În cazul în care aceste motive erau „relevante” și „suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea, să se asigure dacă autoritățile naționale competente au prezentat „diligență specială” în desfășurarea procedurii (a se vedea Labita , citată mai sus, §§ 152-153). În cazul în cauză, instanța internă a autorizat prelungirea detenției reclamantului în timp de cinci ocazii. La prelungirea detenției reclamantului în așteptarea anchetei la 13 aprilie, 17 iunie și 12 August 2005 s-au bazat pe gravitatea acuzațiilor împotriva reclamantului și a potențialului său, în cazul în care este eliberat, să influențeze martorii, să distrugă dovezile sau să obstrugă cursul corect al procedurii. Curtea constată că hotărârile judiciare relevante nu au mers mai departe decât înscrierea acestor motive, omitendu-le să le justifice cu referire la orice fapt specific (a se vedea punctul 12 mai sus). Mai târziu, atunci când ancheta a fost deja încheiată și dosarul a fost prezentat instanței de judecată, instanța internă în hotărârile sale din 15 septembrie și 15 septembrie. Noiembrie 2005 a continuat să se bazeze pe gravitatea acuzațiilor împotriva reclamantului și pe potențialul său de a obstrucționa înființarea adevărului. În acest sens, instanța internă se bazează pe declarația victimei Ye. în sensul că, în etapa anchetei preliminare, a fost abordată de rudele reclamantului și a cerut să-și modifice mărturia (a se vedea punctele 15 și 19 de mai sus). 36. În ceea ce privește baza instanțelor asupra gravității acuzațiilor ca element decisiv, Curtea a susținut în mod repetat că acest motiv nu poate să justifice în sine perioade lungi de detenție (a se vedea, printre altele, Khudoyorov c. Rusia , nr. 6847/02, § 180, CEDO 2005 X (extracte)). Deși severitatea sentinței confruntate este un element relevant în evaluarea riscului de absolvire sau de recidivă, nevoia de a continua privarea de libertate nu poate fi evaluată dintr-un punct de vedere pur abstract, ținând seama doar de gravitatea infracțiunii. Și nici de a continua detenția nu pot fi utilizate pentru anticiparea unei condamnații (a se vedea Letellier v. Franța , 26 iunie 1991 , § 51, Serie A nr. 207, Panchenko , citat mai sus , § 102 , Goral v. Polonia , § 38654/97 , § 68, 30 octombrie 2003 și Ilijkov , citat mai sus § 81). Acest lucru este deosebit de valabil în cazuri, cum ar fi actualul, în care caracterizarea în lege a faptelor – și, prin urmare, sentința confruntată de reclamant – a fost determinată de urmărirea penală fără control judiciar asupra chestiunii dacă dovezile colectate susțin o suspiciune rezonabilă că reclamantul a comis infracțiunile imputate (a se vedea Rokhlina , citată mai sus, § 66). 37. În ceea ce privește riscurile presupuse ale reintegrării sau distrugerii dovezilor, astfel cum s-a menționat anterior (a se vedea punctul 35 de mai sus), în cadrul procedurii nu a fost existența unor astfel de riscuri justificate prin trimitere la orice fapt concret. Curtea reiterează în acest sens că, atunci când circumstanțele care justifică detenția unei persoane ar putea fi existate, dar nu au fost menționate în hotărârile interne, nu este sarcina Curții să le stabilească și să ocupe locul autorităților naționale care au stat pe detenția reclamantului (a se vedea Panchenko , citat mai sus §§§ 99 și 105 și Ilijkov , citat mai sus § 86). 38. În ceea ce privește riscul de perturbăre a instanței de procedură prin influențarea martorilor, Curtea reiterează în acest sens că, în timp ce, la etapele inițiale ale unei anchete, riscul ca o persoană acuzată să perturbe cursul justiției poate justifica menținerea în custodie a acestuia, după ce s-au colectat dovezi care devin mai puțin puternice (a se vedea Mamedova c. Rusia , nr. 7064/05, § 79, 1 iunie 2006). 39. Curtea acceptă faptul că argumentul aplicat de instanța internă pentru a demonstra existența unui risc de coluziune poate fi suficient pentru a deține reclamantul în custodie atunci când cazul a fost examinat până la 20 de ani. Iulie 2005 (a fost menționată în ordinele de detenție emise în perioada relevantă); totuși, într-o etapă ulterioră, când toate dovezile au fost colectate, și în absența oricărei dovezi care, în faza procesului, fie victima Ye. sau orice alt martor în acest caz a fost supus la orice presiune de către reclamant însuși sau rudele sale, raționarea avansată de către instanțele interne pentru detenția continuă a reclamantului nu a fost suficientă. Pentru ca argumentele lor să fie suficiente, instanța internă trebuie să ia în considerare stadiul procedurii judiciare, situația personală a reclamantului (vârstă, sănătate, reședință și starea de ocupare a forței de muncă, copiii dependenți, existența sau lipsa unui caz penal, și așa mai departe), comportamentul său înainte și după arest, precum și orice alte indicații specifice, cum ar fi, de exemplu, natura infracțiunii și severitatea pedepsei potențiale, pentru a justifica sau a dovedi fără motiv, teama că ar putea abuza de libertate recăpășită prin, inter alia, manipularea martorilor. 40. Curtea subliniază, de asemenea, faptul că atunci când decide dacă o persoană ar trebui eliberată sau reținută, autoritățile au obligația de a lua în considerare măsurile alternative de asigurare a comparenței sale la proces (a se vedea Sulaoja c. Estonia , nr. 55939/00 , § 64, 15 februarie 2005, și Jabloński c. Polonia , nr. 33492/96 , § 83, 21 Decembrie 2000). În cazul în cauză, nu a fost până la faza procesului în care instanța internă a menționat în deciziile lor absența presupusă a oricărui motiv de modificare a măsurii de custodie (a se vedea punctele 15 și 19 de mai sus). Chiar și atunci, deciziile relevante au omis să se stabilească cu suficientă claritate de ce astfel de alternative nu ar fi asigurat ca procesul să urmeze cursul său adecvat. 41. Având în vedere materialele în posesia sa, Curtea nu este convinsă că hotărârile instanței interne s-au bazat pe o analiză a tuturor faptelor relevante și a avut în mod corespunzător pe circumstanțele individuale ale reclamantului. 42. În ansamblu, Curtea consideră că, prin faptul că nu se face referire la aspecte specifice relevante și a lua în considerare în mod corespunzător „măsuri preventive alternative”, precum și prin bazarea în esență pe gravitatea acuzațiilor, autoritățile au prelungit detenția reclamantului din motive care nu pot fi considerate „suficiente”. Astfel, nu au justificat privarea continuă a libertății a reclamantului. În astfel de circumstanțe, nu este necesar să se examineze dacă cazul a fost complex sau dacă procedura a fost efectuată cu „diligență specială”. 43. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea constată că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. II. ALTE VIOLAȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 44. Reclamantul s-a plâns în continuare în temeiul articolelor 3 și 5 din Convenție că starea sa de sănătate era incompatibilă cu o măsură de custodie, că nu s-a avut asistență medicală adecvată în închisoarea de încarcerare și cu presupusa ilegalitate a detenției sale. 45. Cu toate acestea, având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care aceste plângeri intră în competența sa, Curtea constată că nu există nicio încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale în acest sens. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 46. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 47. Reclamantul a solicitat 15.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. 48. Guvernul a considerat că afirmația de mai sus este excesivă, susținând că dacă Curtea ar găsi o încălcare, concluzia unei astfel de încălcări ar constitui, în sine, o satisfacție suficientă. 49. Curtea observă că a constatat o încălcare a articolului 5 § 3 din cauza detenției continuate a reclamantului în absența unor motive „suficiente”. Reclamantul trebuie să fi suferit anxietate și suferit din cauza încălcării dreptului său la libertate. Având în vedere aceste considerații și judecând în mod echitabil, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului 1000 EUR sub acest cap, plus orice impozit care poate fi imputabil pe această sumă. Costuri și cheltuieli 50. Reclamantul nu a solicitat costuri În consecință, nu există nici un apel pentru a face o atribuire în temeiul acestui cap. Dobânzile implicite 51. Curtea consideră oportună ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. 3 din Convenția admisibilă și restul cererii inadmisibile; declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 1000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie transformat în ruble ruse la rata aplicabilă la data de decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 19 iunie 2012, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Nina Vajić Președintele grefierului
FIRST SECTION
KISLITSA v. RUSSIA
(Application no. 29985/05)
19 June 2012
FINAL
19/09/2012
This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of
Kislitsa v. Russia
,
The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:
Nina Vajić,
President,
Anatoly Kovler,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Erik Møse,
judges,
and Søren Nielsen,
Section Registrar,
Having deliberated in private on 29 May 2012,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 29985/05) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Russian national, Mr Viktor Petrovich Kislitsa (“the applicant”), on 4 July 2005.
2.
The applicant was represented by Mr V. Nazarov, a lawyer practising in Vladivostok. The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr
G.
Matyushkin, Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.
3.
The applicant alleged, in particular, that his detention on remand had not been based on relevant and sufficient grounds.
4.
On 1 April 2009 the applicant’s complaint under Article 5 § 3 of the Convention was communicated to the Government. It was also decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time (former Article
29 § 3 of the Convention).
I.
5.
The applicant was born in 1946 and lives in Bolshoy Kamen, a town in the Primorye Region.
A.
Applicant’s arrest and detention pending the investigation
6.
On 17 February 2005 criminal proceedings were brought against the applicant on suspicion of fraud. On the same day the applicant was arrested.
7
.
On 19 February 2005 the Frunzenskiy District Court of Vladivostok ordered that the applicant should be detained on remand. The court held as follows:
“In the court’s view, the non-use of a custodial measure in respect of an applicant who has committed a serious crime can entail the applicant’s fleeing from the pre-trial investigation and the trial, and hampering the identification and subsequent arrest of those involved in the crime.”
8.
The applicant was placed in detention facility IZ-25/1 of Vladivostok.
9.
The applicant appealed, claiming, in particular, that the Frunzenskiy District Court had not taken into consideration his advanced age and state of health (the applicant was suffering from ischemic heart disease necessitating regular medical supervision). The applicant further alleged that the District Court had no territorial jurisdiction over his case, and, therefore, could not decide on the issue of his detention. He further insisted that the custodial measure should be changed to bail.
10.
Meanwhile, on 5 March 2005 another set of criminal proceedings was brought against the applicant on suspicion of fraud. On the same date the two sets of proceedings were joined under no. 512.
11.
On 15 March 2005 the Primorye Regional Court upheld the decision of 19
February 2005 on appeal, having taken into consideration the gravity of the charges against the applicant. The court found no violation of the rules of territorial jurisdiction. It held that pursuant to Article
108
§
4 of the Code of Criminal Procedure a request for application of a custodial measure could be examined by a court having territorial jurisdiction over the prosecutor’s office investigating the case.
12
.
On 13 April, 17 June and 12 August 2005 the Frunzenskiy District Court of Vladivostok extended the applicant’s detention until 17
June, 17
August and 17 September 2005 respectively. On each occasion the court held as follows:
“As established, the applicant is charged with a serious crime, and the court considers that, if released, he may reoffend, threaten witnesses and other participants in the criminal proceedings, destroy evidence, or otherwise obstruct the administration of justice.”
13.
On 11 May, 21 July and 29 August 2005 respectively the Primorye Regional Court upheld the above-mentioned extension orders on appeal.
B.
Applicant’s detention pending trial and pronouncement of the sentence
14
.
On 20 July 2005 the pre-trial investigation was completed; on 2
September 2005 the indictment was approved by the Deputy Prosecutor of the Primorye Region, and on 5
September 2005 the case was submitted to the Shkotovskiy District Court of the Primorye Region for trial.
15
.
On 15 September 2005 the Shkotovskiy District Court held a preliminary hearing and extended the applicant’s detention until 17
November 2005. The court held as follows:
“The court does not see any reason for granting the request filed by the [applicant’s] defence for the custodial measure to be changed to an undertaking not to leave the [applicant’s] place of residence.
In deciding on this issue the court takes into account the fact that [the applicant] is charged with having committed serious crimes, which, pursuant to Article 108 of the Code of Criminal Procedure, serves as one of the grounds for application of a custodial measure.
Moreover, in the court’s opinion, if at large, [the applicant] may obstruct the establishment of the truth in the case. Such a risk stems from the statements of the victim Ye., who submitted at the preliminary hearing that during the pre-trial investigation [the applicant’s] [relatives], on his instructions, had attempted to persuade her to change her statements to the applicant’s advantage ...”
16.
During the preliminary hearing the prosecution challenged the judge’s impartiality. The judge withdrew from the case, and the case file was transferred to the Primorye Regional Court.
17.
The applicant appealed against the extension of his detention to 17
November 2005. He argued that the District Court had not considered the possibility of applying to him a more lenient preventive measure. The applicant further relied on his heart condition and the fact that the pre-trial investigation had already been completed.
18.
On 27 October 2005 the Primorye Regional Court transferred the case to the Fokino Town Court of the Primorye Region. On the same day the Regional Court upheld on appeal the decision of 15
September 2005 to extend the applicant’s detention until 17 November 2005.
19
.
On 15 November 2005 the Fokino Town Court extended the applicant’s detention until the pronouncement of the judgment on the applicant’s criminal case, provided that period did not exceed six months, that is, until 8
March 2006. The court held as follows:
“At the present time [there are] no lawful grounds for lifting or altering the custodial measure. The applicant is charged with two crimes, one of which is a serious crime ... There are grounds to believe that, if at large, the applicant might obstruct the establishment of the truth in the case as he has been exerting pressure on the victim, Ye., with the purpose of persuading [the latter] to alter her statements to [his] advantage – this circumstance was mentioned by the victim herself.
There is no medical evidence preventing [the applicant] from being detained in custody. On the contrary, the case file contains a medical certificate ... dated 8
August 2005 to the effect that [the applicant’s] state of health allows him to be detained in a detention facility and participate in investigative actions”.
20.
On 27 December 2005 the Primorye Regional Court upheld the above decision on appeal.
21.
On 17 February 2006 the Fokino Town Court convicted the applicant of fraud and attempted fraud. The applicant was given a suspended sentence of four years’ imprisonment, conditional on three years’ probation. The applicant was released in the courtroom.
22.
On 10 April 2006 the Primorye Regional Court upheld the judgment on appeal.
II.
23.
Since 1 July 2002 criminal-law matters have been governed by the Russian Code of Criminal Procedure (Law no. 174-FZ of 18 December 2001).
A.
Preventive measures
24.
The “preventive measures” available include an undertaking not to leave a town or region, personal surety, bail, and detention (Article 98). When deciding on a preventive measure the competent authority is required to consider whether there are “sufficient grounds to believe” that the accused might abscond during the investigation or trial, reoffend, or obstruct the establishment of the truth (Article 97). The gravity of the charge, information on the accused’s character, his or her profession, age, state of health, family status and other circumstances must also be taken into account (Article 99). In exceptional circumstances, and when there exist grounds provided for by Article 97, a preventive measure may be applied to a suspect on account of circumstances listed in Article 99 (Article 100). If necessary, the suspect or accused may be asked to give an undertaking to appear (Article 112).
B.
Time-limits for detention
1.
Two types of remand in custody
25.
The Code makes a distinction between two types of remand in custody, the first being “pending investigation”, that is, while a competent agency – the police or a prosecutor’s office – is investigating the case, and the second being “before the court” (or “pending trial”), at the judicial stage.
2.
Time-limits for detention “pending investigation”
26.
A custodial measure may only be ordered by a judicial decision and in respect of a person who is suspected of, or charged with, a criminal offence punishable by more than two years’ imprisonment, and provided that a less restrictive preventive measure cannot be applied (Article
108
§
1). The time-limit for detention pending investigation is fixed at two months (Article
109). A judge may extend that period up to six months (Article
109
§
2). Further extensions may only be granted by a judge and if the person is charged with serious or particularly serious criminal offences (Article
109
§
3). No extension beyond eighteen months is permissible and the detainee must then be released immediately (Article
109
§
4).
3.
Time-limits for detention “pending trial”
27.
From the time the prosecutor sends the case to the trial court, the defendant’s detention is “before the court” (or “pending trial”). The period of detention pending trial is calculated up to the date on which the first-instance judgment is given. It may not normally exceed six months from the date when the case file arrives at the court, but if the case concerns serious or particularly serious criminal offences, the trial court may approve one or more extensions of no longer than three months each (Article
255
§§
2 and
3).
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 3 OF THE CONVENTION
28.
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention that his detention on remand had not been based on relevant and sufficient grounds. Article
5
§
3 provides as follows:
“Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph
1
(c) of this Article shall be ... entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial. Release may be conditioned by guarantees to appear for trial.”
29.
The Government submitted that the custodial measure had been applied to the applicant, and subsequently extended, by competent domestic courts acting within their competence and in accordance with domestic law. The relevant detention orders had been based on relevant and sufficient reasons: the gravity of the charges against the applicant and a well-founded risk that he might abscond, exert pressure on the witnesses and the victim, or otherwise obstruct the proceedings. In particular, the domestic court had evidence to the effect that the applicant’s relatives had taken measures to persuade the victim, Ye., to change her statements. The Government relied in this respect on the record of Ye.’s questioning as a victim on 12
May 2005, the record of her questioning by the court on 15 November 2005, and her objections to an unspecified appeal filed by the applicant’s lawyer. The Government further submitted that the lack of detailed reasoning in the appeal decisions of 11 May, 21 July and 29 August 2005 upholding the extension orders could not be regarded as a ground for finding a violation of Article 5 § 3 of the Convention, since the custodial measure was commensurate with the gravity of the charges against the applicant, the reasonable suspicion against him, and the public interest in preventing crime. Given the above considerations no alternative, more lenient, preventive measures could have been applied to the applicant. The applicant’s argument that the custodial measure was incompatible with his state of health had been duly examined by the court and dismissed as unsubstantiated.
30.
The applicant agreed that his initial detention might have been justified by the reasonable suspicion of his having committed serious crimes. However, after the completion of the pre-trial investigation and submission of the case for trial the reasons advanced by the domestic court for his continued detention up to his conviction on 17
February 2006 had no longer been sufficient. Factors that ran counter to the presumption that he would reoffend were: the applicant’s personality, his having a permanent place of residence and employment, his having a family, including two dependent children, his advanced age, his heart condition, and the absence of any previous criminal record. The detention orders of 15
September and 15 November 2005 had been very brief; they had failed to address the applicant’s situation in any detail and had mostly relied on the gravity of the charges against him. Further, it did not appear from the text of these detention orders that the domestic court had considered the possibility of applying an alternative preventive measure. The applicant drew the Court’s attention to the fact that on 17
February 2006 he had been convicted and given a suspended sentence of four years’ imprisonment, which confirmed the argument that he had never posed any serious danger to society.
A.
Admissibility
31.
The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
32.
According to the Court’s well-established case-law, in determining the length of detention pending trial under Article 5 § 3 of the Convention, the period to be taken into consideration begins on the day the accused is taken into custody and ends on the day when the charge is determined, even if only by a court of first instance (see
Panchenko v. Russia
, no. 45100/98, §
91, 8
February
2005;
Labita v. Italy
[GC], no. 26772/95, §§ 145 and 147, ECHR 2000-IV; and
Wemhoff v. Germany
, 27 June 1968, §
9, Series A no.
7).
33.
In the present case, the applicant’s pre-trial detention lasted one year, from 17
February 2005, when he was arrested, until 17
February 2006, when he was convicted by the trial court. Even if this period does not appear particularly excessive in itself, the Court reiterates that Article
5 §
3 of the Convention cannot be seen as authorising pre-trial detention unconditionally provided that it lasts no longer than a certain minimum period. Justification for any period of detention, no matter how short, must be convincingly demonstrated by the authorities (see
Shishkov v. Bulgaria
, no. 38822/97, §
66, ECHR 2003-I (extracts)). It is incumbent on the domestic authorities to establish the existence of concrete facts constituting grounds for continued detention. Shifting the burden of proof to the detained person in such matters is tantamount to overturning the rule of Article 5 of the Convention, a provision which makes detention an exceptional departure from the right to liberty and one that is only permissible in exhaustively enumerated and strictly defined cases (see
Rokhlina v. Russia
, no.
54071/00, §
67, 7 April 2005, and
Ilijkov v. Bulgaria
, no. 33977/96, §§
84-85, 26
July 2001).
34.
The Court is prepared to accept that the applicant’s detention in the present case was initially warranted by a reasonable suspicion that he had been involved in the commission of fraud. In this connection, it reiterates that the persistence of a reasonable suspicion that the person arrested has committed an offence is a condition
sine qua non
for the lawfulness of continued detention. However, after a certain lapse of time it no longer suffices. In such cases, the Court must establish whether the other grounds given by the judicial authorities continued to justify the deprivation of liberty. Where such grounds were “relevant” and “sufficient”, the Court must also ascertain whether the competent national authorities displayed “special diligence” in the conduct of the proceedings (see
Labita
, cited above, §§
152-153).
35
.
In the present case, the domestic courts authorised the extension of the applicant’s detention on remand on five occasions. When extending the applicant’s detention pending investigation on 13
April, 17
June and 12
August 2005 they relied on the gravity of the charges against the applicant and his potential, if released, to reoffend, influence the witnesses, destroy the evidence, or otherwise obstruct the proper course of the proceedings. The Court notes that the relevant judicial decisions did not go any further than listing these grounds, omitting to substantiate them with reference to any specific facts (see paragraph 12 above). Later on, when the investigation was already completed and the case file had been submitted to the trial court, the domestic court in its decisions of 15
September and 15
November 2005 continued to rely on the gravity of the charges against the applicant and his potential to obstruct the establishment of the truth. In this latter regard the domestic court relied on the statement by the victim Ye. to the effect that at the stage of the pre-trial investigation she had been approached by the applicant’s relatives and asked to alter her testimony (see paragraphs 15 and 19 above).
36.
As regards the courts’ reliance on the gravity of the charges as the decisive element, the Court has repeatedly held that this reason cannot by itself serve to justify long periods of detention (see, among other authorities,
Khudoyorov v. Russia
, no. 6847/02, § 180, ECHR 2005
‑
X (extracts)). Although the severity of the sentence faced is a relevant element in the assessment of the risk of absconding or reoffending, the need to continue the deprivation of liberty cannot be assessed from a purely abstract point of view, taking into consideration only the gravity of the offence. Nor can continuation of the detention be used to anticipate a custodial sentence (see
Letellier v. France
, 26 June 1991, § 51, Series A no. 207;
Panchenko
, cited above, § 102;
Goral v. Poland
, no.
38654/97, § 68, 30 October 2003; and
Ilijkov
, cited above, §
81). This is particularly true in cases, such as the present one, where the characterisation in law of the facts – and thus the sentence faced by the applicant – was determined by the prosecution without judicial control of the issue whether the collected evidence supported a reasonable suspicion that the applicant had committed the imputed offence (see
Rokhlina
, cited above, §
66).
37.
As to the presumed risks of the applicant reoffending or destroying the evidence, as already noted above (see paragraph 35 above), at no point in the proceedings was the existence of such risks substantiated by reference to any concrete facts. The Court reiterates in this connection that where circumstances warranting a person’s detention may have existed but were not mentioned in the domestic decisions it is not the Court’s task to establish them and to take the place of the national authorities which ruled on the applicant’s detention (see
Panchenko
, cited above, §§ 99 and 105, and
Ilijkov
, cited above, § 86).
38.
As regards the risk of the applicant perverting the courts of the proceedings by influencing the witnesses, the Court reiterates in this connection that whilst at the initial stages of an investigation the risk that an accused person might pervert the course of justice may justify keeping him or her in custody, after the evidence has been collected that ground becomes less strong (see
Mamedova v. Russia
, no. 7064/05, § 79, 1 June 2006).
39.
The Court accepts that the reasoning applied by the domestic court to demonstrate the existence of a risk of collusion may have been sufficient for holding the applicant in custody when the case was under investigation up to 20
July 2005 (had it been mentioned in the detention orders issued in the relevant period); however, at a later stage, when all the evidence had been collected, and in the absence of any evidence that at the trial stage either the victim Ye. or any other witness in the case had been subjected to any pressure by the applicant himself or his relatives, the reasoning advanced by the domestic courts for the applicant’s continued detention did not suffice. In order for their reasoning to be sufficient the domestic courts needed to take into account the stage of the judicial proceedings, the applicant’s personal situation (his age, health, residence and employment status, dependent children, the existence or lack of a criminal record, and so on), his behaviour before and after the arrest, and any other specific indications, such as, for example, the nature of the crime and the severity of the potential sentence, in order to justify, or prove groundless, the fear that he might abuse his regained liberty by,
inter alia,
manipulating witnesses.
40.
The Court further emphasises that when deciding whether a person should be released or detained the authorities have an obligation under Article
5 § 3 to consider alternative measures of ensuring his or her appearance at the trial (see
Sulaoja v. Estonia
, no. 55939/00, §
64, 15
February 2005, and
Jabłoński v. Poland
, no. 33492/96, §
83, 21
December 2000). In the present case, it was not until the stage of the trial that the domestic courts mentioned in their decisions the presumed absence of any grounds for altering the custodial measure (see paragraphs 15 and 19 above). Even then, the relevant decisions omitted to set out with sufficient clarity why such alternatives would not have ensured that the trial followed its proper course.
41.
In view of the materials in its possession, the Court is not convinced that the domestic court’s decisions were based on an analysis of all the pertinent facts and had proper regard to the applicant’s individual circumstances.
42.
Overall, the Court considers that by failing to refer to specific relevant matters and to properly consider alternative “preventive measures”, as well as by relying essentially on the gravity of the charges, the authorities extended the applicant’s detention on grounds which cannot be regarded as “sufficient”. They thus failed to justify the applicant’s continued deprivation of liberty. In such circumstances it is not necessary to examine whether the case was complex or whether the proceedings were conducted with “special diligence”.
43.
In the light of the foregoing considerations, the Court finds that there has been a violation of Article 5 § 3 of the Convention.
II.
44.
The applicant further complained under Articles 3 and 5 of the Convention that his state of health was incompatible with a custodial measure, that there had been a lack of adequate medical assistance in the remand prison, and of the alleged unlawfulness of his detention.
45.
However, having regard to all the material in its possession, and in so far as these complaints fall within its competence, the Court finds that there is no appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols in this connection. It follows that this part of the application must be rejected as manifestly ill-founded, pursuant to Article
35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
46.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
47.
The applicant claimed 15,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.
48.
The Government considered the above claim to be excessive. They submitted that if the Court
were to
find a
violation, the finding of such a violation would constitute in itself sufficient just satisfaction.
49.
The Court observes that it has found a violation of Article 5 § 3 on account of the applicant’s continued detention on remand in the absence of “sufficient” reasons. The applicant must have suffered anguish and distress on account of that infringement of his right to liberty. Having regard to these considerations, and judging on an equitable basis, the Court finds it reasonable to award the applicant EUR 1,000 under this head, plus any tax that may be chargeable on this amount.
B.
Costs and expenses
50.
The applicant
did not claim costs
and expenses. Accordingly, there is no call to make an award under this head.
C.
Default interest
51.
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
1.
Declares
the complaint under Article
5
§
3 of the Convention admissible and the remainder of the application inadmissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 5 § 3 of the Convention;
3.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicant, within three months of the date on which the judgment becomes final in accordance with Article
44
§
2 of the Convention, EUR 1,000 (one thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage, to be converted into Russian roubles at the rate applicable on the date of settlement;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
4.
Dismisses
the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 19 June 2012, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Søren Nielsen
Nina Vajić
Registrar
President