În cazul Sitosilo Volou A.E. c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-un comitet compus din Anatoly Kovler, președinte, Mirjana Lazarova Trajkovska, Linos-Alex Alexandre Sicilianos, judecători, și a lui André Wampach, grefier adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera consiliului la 22 mai 2012, a luat hotărârea în acest sens, adoptat la această dată de procedură A ui la originea ui cauza se află o cerere (n 64846/09) îndreptată împotriva Republicii Elene și inclusiv o societate anonimă, Sitosilo Volou A.E. ( La 28 noiembrie 2009, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Papadaki, director pe lângă Consiliul Juridic de Stat și dl Chatzipavlou, auditor pe lângă Consiliul Juridic de Stat. La 24 iunie 2010, cererea a fost comunicată guvernului. ÎN FAȚĂ, Ministerul Agriculturii din 1992, a semnat un contract cu societatea reclamantă privind înmatricularea și gestionarea cerealelor pentru anul comercial 1992-1993. Prin Deciziile nr. 217323/18.12.1995 și 134001/17.1.1997. Hotărârea Generală Gestionarea Achizițiilor de Produse Agricole Impus societății reclamante 89 939 877 drahme (263 947 EUR) și 9 468 194 drahme (27 786 EUR) în ceea ce privește deficitul creat ca urmare a degradării grâului pe care societatea reclamantă și-a asumat sarcina de a stoca și de a gestiona în podurile sale. La 21 octombrie 1999, fiscul a invitat societatea reclamantă să ramburseze suma totală de 101 295 189 drahme (297 271 EUR) pentru datoria sa scadentă. La 22 noiembrie 1999, invocând motive de forță majoră, legate de condițiile meteorologice nefavorabile din anul 1995, societatea reclamantă a formulat opoziția (ανακοπή) împotriva actelor de impunere respective. La 31 mai 2000, tribunalul administrativ al statului respectiv, compus dintr-un judecător unic, a dat dreptul la recurs (Decizia nr 2116/2000). La 30 noiembrie 2001, Tribunalul Administrativ din Etta, compus din trei membri și care se află ca instanță de apel, a respins recursul (hotărârea 824 2116/2000 pronunțată în primă instanță și, întrucât opoziția societății reclamante era mai degrabă un apel împotriva actelor de impunere, a adresat cauza Curții de Conturi (hotărârea nr. 1621/2003). 12. La 17 mai 2005, a patra cameră a Curții de Conturi a respins acțiunea formulată de societatea reclamantă împotriva actelor de impozitare (hotărârea nr. 992/2005). La 2 mai 2006, societatea reclamantă s-a ocupat de casare. 14. La 30 iunie 2009, formarea plenară a Curții de Conturi a respins recursul (hotărârea nr. 2280/2009). Această hotărâre a fost notificată societății reclamante la 23 octombrie 2009. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 16. Această perioadă a început la 22 noiembrie 1999 cu opoziția formulată de reclamantă în fața instanței administrative și s-a încheiat la 23 octombrie 2009, cu notificarea hotărârii nr. 2280/2009 a formării plenare a Curții de Conturi și, prin urmare, a durat aproximativ zece ani pentru cinci instanțe. Cu privire la admisibilitate 18. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 19. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII. 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior). 21. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge că procedura nu a fost examinată în mod imparțial și independent și că instanțele sesizate au privilegiat partea pârâtă, la statul 23. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Curtea, în măsura în care este competentă să cunoască acuzațiile formulate, nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. 24. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 25. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube 26. În plus, reclamanta solicită o serie de sume pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit și solicită 300 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral 27. Guvernul invită Curtea să respingă cererea privind prejudiciul material și, în plus, afirmă că suma solicitată pentru prejudiciul moral este exorbitantă și că, în orice caz, o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. 28. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 2 000 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 3 000 EUR pentru cele angajate în fața Curții; aceasta prezintă o serie de facturi privind procedura în fața instanțelor interne; pe de altă parte, nu a prezentat documente justificative cu privire la cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 30. Guvernul contestă aceste pretenții. 31. Curtea amintește că achitarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia [GC], nr 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). Având în vedere documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată 32. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA ÎN LÂNGĂ, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 12 iunie 2012, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. André Wampach Anatoly Kovler Adjunctul Președinte
PREMIÈRE SECTION
SITOSILO VOLOU A.E. c. GRÈCE
(
Requête n
o
64846/09)
ARRÊT
12 juin 2012
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Sitosilo Volou A.E. c. Grèce,
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un Comité composé de
:
Anatoly Kovler,
président,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Linos-Alexandre Sicilianos,
juges,
et de André Wampach,
greffier adjoint
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 mai 2012,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
64846/09) dirigée contre la République hellénique et dont une société anonyme, Sitosilo Volou A.E. («
la requérante
»), a saisi la Cour le 28 novembre 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante, qui se trouve en état de liquidation, est représentée par ses liquidateurs, M. I. Kourtis et M
me
le Gouvernement
») est représenté par les délégués de son agent, M
me
G.
Papadaki, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat et M
me
R.
Chatzipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.
3.
Le 24 juin 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement.
4.
En 1992, le ministère de l’Agriculture signa un contrat avec la société requérante portant sur l’emmagasinage et la gestion de céréales pour l’année commerciale 1992-1993.
5.
Par décisions n
os
217323/18.12.1995 et 134001/17.1.1997, la Direction générale de gestion d’achats des produits agricoles imputa à la société requérante 89
939
877 drachmes (263 947 euros) et 9
468
194
drachmes (27
786 euros) respectivement, au titre du déficit créé en raison de la dégradation du blé que la société requérante s’était chargée de stocker et de gérer dans ses greniers. Le 21 octobre 1999, le fisc invita la société requérante à rembourser la somme totale de 101
295
189 drachmes (297
271 euros) au titre de sa dette échue.
6.
Le 22 novembre 1999, invoquant des raisons de force majeure, liées aux mauvaises conditions météorologiques de l’année 1995, la société requérante forma opposition (
ανακοπή
) contre les actes d’imposition susmentionnés.
7.
Le 31 mai 2000, le tribunal administratif d’Athènes, composé d’un juge unique, fit droit au recours (décision n
o
2116/2000).
8.
Le 21 septembre 2000, l’Etat interjeta appel.
9.
Le 30 novembre 2001, le tribunal administratif d’Athènes, composé de trois membres et siégeant comme juridiction d’appel, rejeta l’appel (arrêt
n
o
8248/2001).
10.
Le 11 mars 2002, l’Etat se pourvut en cassation.
11.
Le 12 juin 2003, le Conseil d’Etat fit droit au pourvoi, cassa l’arrêt attaqué, infirma la décision n
o
2116/2000 rendue en première instance et, considérant que l’opposition de la société requérante était plutôt un appel contre les actes d’imposition, renvoya l’affaire devant la Cour des comptes (arrêt n
o
1621/2003).
12.
Le 17 mai 2005, la quatrième chambre de la Cour des comptes rejeta le recours formé par la société requérante contre les actes d’imposition (arrêt n
o
992/2005).
13.
Le 2 mai 2006, la société requérante se pourvut en cassation.
14.
Le 30 juin 2009, la formation plénière de la Cour des comptes rejeta le pourvoi (arrêt n
o
2280/2009). Cet arrêt fut notifié à la société requérante le 23 octobre 2009.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE
15.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
16.
Le Gouvernement n’a pas soumis d’observations.
17.
La période à considérer a débuté le 22 novembre 1999 avec l’opposition formée par la requérante devant le tribunal administratif et s’est terminée le 23 octobre 2009 avec la notification de l’arrêt n
o
2280/2009 de la formation plénière de la Cour des comptes. Elle a donc duré dix ans environ pour cinq instances.
A.
Sur la recevabilité
18.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
19.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
20.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
précité).
21.
Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
22.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de l’équité de la procédure. Elle estime que son affaire n’a pas été examinée de façon impartiale et indépendante et que les juridictions saisies ont privilégié la partie adverse, l’Etat.
23.
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour, dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
24.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
25.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
26.
La requérante réclame diverses sommes au titre du préjudice matériel qu’elle aurait subi. Elle réclame en outre 300
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.
27.
Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande au titre du dommage matériel. Il affirme en outre que la somme réclamée au titre du dommage moral est exorbitante et qu’en tout cas, un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.
28.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 2 000 EUR au titre du préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.
B.
Frais et dépens
29.
La requérante demande également 10
000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 3
000 EUR pour ceux engagés devant la Cour. Elle produit divers factures concernant la procédure devant les juridictions internes. Par ailleurs, elle n’a pas produit de justificatifs en ce qui concerne les frais et dépens exposés devant la Cour.
30.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
31.
La Cour rappelle que l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (
Iatridis c. Grèce
[GC], n
o
31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens.
C.
Intérêts moratoires
32.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, 2
000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 juin 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
André Wampach
Anatoly Kovler
Greffier adjoint
Président