Secțiunea a treia Cerere nr. 20555/03 Marius CAZACU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se înscrie la 19 iunie 2012 într-un comitet compus din Alvina Gyulumyan, președinte, Ineta Ziemel, Kristina Pardalos, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea formulată la 12 mai 2003, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Marius Cazacu, este un resortisant român născut în 1969 și are reședința în Oradea. Guvernul român ( Circumstanțele cazului Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 noiembrie 2001, sindicatul de coproprietari de pe strada Liliacului n 26 Oradea, l-a numit pe reclamant în fața instanței de primă instanță din Oradea pentru a-i cere să plătească suma de bani pe care o datora sindicatului pentru partea sa de cheltuieli de coproprietate, precum și penalizări de întârziere. Prin hotărârea din 6 decembrie 2001, reclamantul a fost obligat să plătească sindicatului de coproprietari 10 970 846 ROL, adică aproximativ 422 euro (EUR), reprezentând lacuna cheltuielilor și a penalităților de întârziere. Astfel cum reiese din considerentele de judecată, instanța și-a întemeiat decizia numai pe un extras dintr-un registru al asociației solicitante în care erau înregistrate creanțele împotriva coproprietarilor. Reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestei decizii, din următoarele motive: nu a putut să se apere, procesul în sine fiind desfășurat în absența sa, deoarece el nu primise niciodată actul din culpă; nu a existat nicio dovadă în dosarul de primă instanță; în cele din urmă, dispozițiile legale invocate de instanță erau străine de obiectul cauzei. a declarat că nu a refuzat niciodată să-și plătească partea sa de cheltuieli, ci doar a cerut sindicatului să-i comunice detaliile cheltuielilor, pe care acesta le refuzase. El a declarat că era pregătit să își plătească datoria în schimbul de informații în această privință. De asemenea, a dorit să cunoască modul de calcul al sancțiunilor puse în sarcina sa, a căror sumă părea exorbitantă. Printr-o decizie din 17 aprilie 2002, tribunalul departamental din Bihor a respins recursul său, pe motiv că afișajul de pe poarta porții proprietății în care locuia reclamantul era conform cu legea, că în cazul de față a avut loc o interdicție legală și că, prin urmare, reclamantul era considerat a fi luat cunoștință de data la care a fost ținută reședința în fața instanței de primă instanță. Referindu-se la fondul cauzei, Tribunalul s-a limitat să declare că hotărârea de primă instanță era corectă și că reclamantul nu era la prima sa întârziere în plata cheltuielilor sale, astfel cum reiese dintr-o hotărâre pronunțată într-un alt proces la 11 decembrie 2001. Recurentul a formulat un recurs în anulare pentru cauză din mai multe motive în fața Tribunalului de Primă Instanță și, prin urmare, pentru încălcarea dreptului său la apărare. Prin decizia din 17 septembrie 2002, tribunalul județean Bihor și-a respins recursul pe motiv că citația pe cale de afișare era prevăzută de lege și în speță, în mod regulat. 10. La 10 octombrie 2002, reclamantul a solicitat procurorului general la Curtea Supremă de Justiție să facă o acțiune în anulare, ceea ce acesta din urmă a refuzat la 15 ianuarie 2003 11. Reclamantul a încercat în repetate rânduri, fără succes, să efectueze plata sumei pe care o datora sindicatului. 12. Potrivit reclamantului, sindicatul de coproprietari ar fi inițiat o procedură de executare a hotărârii din 6 decembrie 2001 și ar fi solicitat licitarea apartamentului său. Prin hotărârea din 22 februarie 2003, Tribunalul de Primă Instanță din Oradea, sesizat de reclamant, a constatat consemnarea în numele sindicatului de coproprietari a sumei datorate în temeiul hotărârii 6 decembrie 2001. GRIFS 14. Reclamantul se plânge că nu a fost informat cu privire la procedura împotriva sa în fața Tribunalului de Primă Instanță din Oradea și declară o încălcare a dreptului său la un proces echitabil garantat prin art. 6 din convenție. 1 la Convenție în cazul în care licitația apartamentului său, în executarea hotărârii Tribunalului de Primă Instanță din Oradea, se încheie. Guvernul invocă nerespectarea termenului de șase luni în ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 6 din convenție și susține că cererea a fost depusă la 12 mai 2003, în timp ce decizia definitivă privind cauza reclamantului s-a plâns la 17 aprilie 2002, adică mai mult de șase luni înainte de aceasta. 17. Reclamantul nu a făcut comentarii în această privință. 18. Curtea constată că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, termenul de șase luni începe de la decizia definitivă în cadrul epuizării căilor de atac interne. 19. Curtea reamintește că problemele de epuizare a căilor de atac interne și a termenului de șase luni sunt strâns legate. 35 alin. (1), care stabilește regula de epuizare a căilor de atac interne, este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a corecta presupusele încălcări înainte de a fi sesizată Curtea (a se vedea, de exemplu, Kudła c. Polonia [GC], nr 30210/96, § 152, CEDH 2000 XI). Reclamantul trebuie să fi utilizat în mod normal căile de atac interne, probabil eficiente și suficiente pentru a-și remedia obiecțiunile ( Paul și Audrey Edwards c. Regatul Unit, nr. 46477/99, CEDO 2002 Moreira Barbosa c. Portugalia (dec.), nr. 65681/01, CEDO 2004 V (extras)). Curtea nu poate lua în considerare acțiunile a căror exercitare este lăsată la latitudinea autorităților publice și care, în consecință, nu sunt direct accesibile reclamanților. În mod similar, acțiunile care nu sunt însoțite de termene precise generează incertitudine și fac necorespunzătoare regula celor șase luni prevăzută la art. 35 alin. (1) ( Williams c. Regatul Unit) (dec.), nr 32567/06, 17 februarie 2009). 20. În speță, Curtea constată că litigiul referitor la plata de către reclamant a unei sume de bani în favoarea sindicatului coproprietarilor, care se desfășoară în lipsa reclamantului, a fost încheiat printr-o hotărâre din 6 decembrie 2001 a Tribunalului de Primă Instanță din Oradea. Având în vedere că a fost privat de dreptul său de a se apăra ca urmare a asignării sale pe cale de afișare, reclamantul a contestat această hotărâre în primul rând prin intermediul unei căi de atac, respins printr-o decizie din 17 aprilie 2002, apoi prin intermediul unui recurs pentru cauză din mai multe motive, respins la 17 septembrie 2002 de către tribunalul districtual din Bihor. La 15 ianuarie 2003, procurorul general pe lângă Curtea Supremă de Justiție, sesizată de reclamant, a refuzat să dea curs unei acțiuni în anulare împotriva hotărârii din 6 decembrie 2001. Având în vedere că acțiunea în anulare a fost o cale de atac extraordinară care nu era la dispoziția reclamantului, Curtea consideră că un astfel de remediu nu poate fi considerat eficient și nu poate fi luat în considerare la calcularea termenului de șase luni. Curtea consideră, în consecință, că decizia internă definitivă A fost decizia din 17 septembrie 2002 a tribunalului departamental din Bihor. Or, reclamantul și-a depus cererea la 12 mai 2003, la mai mult de șase luni de la decizia din 17 septembrie 2002. Prin urmare, Curtea constată că cauza reclamantului este inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (4). 22. În ceea ce privește motivul întemeiat pe dreptul de a respecta bunurile garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea constată că: în afara termenului de declarare a unei cereri de licitație a apartamentului său, reclamantul nu a furnizat nici o altă precizare, nici nu a prezentat documente relevante. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
20555/03
Marius CAZACU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 19 juin 2012 en un comité composé de
:
Alvina Gyulumyan,
présidente,
Ineta Ziemele,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 12 mai 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Marius Cazacu, est un ressortissant roumain né en 1969 et résidant à Oradea.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son co-agent, Mme Irina Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 2 novembre 2001, le syndicat de copropriétaires de la rue Liliacului n
o
26 à Oradea, assigna le requérant devant le tribunal de première instance d’Oradea pour l’obliger à payer la somme d’argent qu’il devait au syndicat pour sa quote-part de charges de copropriété, ainsi que des pénalités de retard.
5.
L’acte d’assignation fut apposé sur la porte de l’immeuble dans lequel habitait le requérant. Ce dernier n’en prit jamais connaissance, de sorte qu’il ne fut pas en mesure de participer à la procédure.
6
.
Par un jugement du 6 décembre 2001, le requérant fut obligé à payer au syndicat de copropriétaires 10
970
846 ROL soit environ 422 euros (EUR), représentant l’arriéré des charges et des pénalités de retard. Ainsi qu’il ressort des considérants du jugement, le tribunal fonda sa décision uniquement sur un extrait d’un registre de l’association demanderesse dans lequel étaient consignées les créances à l’encontre des copropriétaires.
7.
Le requérant forma un recours contre cette décision, pour les motifs suivants
: il n’avait pas pu se défendre, le procès s’étant déroulé en son absence, car il n’avait jamais reçu l’acte d’assignation
; il n’y avait pas de preuves dans le dossier de premier instance
; enfin, les dispositions légales invoquées par le tribunal étaient étrangères à l’objet de l’affaire. Il
fit valoir qu’il n’avait jamais refusé de payer sa quote-part de charges, mais seulement exigé que le syndicat lui communiquât le détail des charges, ce que ce dernier avait refusé. Il se déclara être prêt à s’acquitter de sa dette en échange d’informations à ce sujet. Il souhaitait également connaître le mode de calcul des pénalités mises à sa charge, dont le montant lui paraissait exorbitant.
8.
Par une décision du 17 avril 2002, le tribunal départemental de Bihor rejeta son recours, au motif que l’affichage sur la porte de l’immeuble dans lequel habitait le requérant était conforme à la loi, que l’assignation avait été régulière en l’espèce et que le requérant était par conséquent réputé avoir pris connaissance de la date de l’audience devant le tribunal de première instance. Se référant au fond de la l’affaire, le tribunal se borna à déclarer que le jugement de première instance était correct et que le requérant n’était pas à son premier retard dans le paiement de ses charges, ainsi qu’il ressortait d’une décision de justice rendue dans un autre procès le 11
décembre 2001.
9.
Le requérant forma un pourvoi en annulation pour cause d’irrégularité d’assignation devant le tribunal de première instance, et donc de violation de son droit à la défense. Par une décision du 17 septembre 2002, le tribunal départemental de Bihor rejeta son pourvoi au motif que la citation par voie d’affichage était prévue par la loi et en l’espèce, régulière.
10.
Le 10 octobre 2002, le requérant demanda au Procureur général auprès de la Cour suprême de Justice de formuler un recours en annulation, ce que ce dernier refusa le 15 janvier 2003.
11.
Le requérant tenta à plusieurs reprises, sans succès, d’effectuer le paiement de la somme qu’il devait au syndicat.
12.
Selon le requérant, le syndicat de copropriétaires aurait initié une procédure d’exécution du jugement du 6
décembre 2001 et demandé la vente aux enchères de son appartement. Il n’a toutefois soumis ni de précisions ni de documents à l’appui de son allégation.
13.
Par un jugement du 22 février 2003, le tribunal de première instance de Oradea, saisi par le requérant, constata la consignation au nom du syndicat de copropriétaires de la somme due en vertu du jugement 6
décembre 2001.
14.
Le requérant se plaint de ne pas avoir été informé de la procédure à son encontre devant le tribunal de première instance de Oradea et allègue une violation de son droit à un procès équitable garanti par l’article 6 de la Convention.
15.
Il allègue également une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention au cas où la vente aux enchères de son appartement, en exécution du jugement du tribunal de première instance de Oradea, serait menée à terme.
16.
Le Gouvernement excipe du non respect du délai de six-mois en ce qui concerne le grief tiré de l’article 6 de la Convention et fait valoir que la requête a été introduite le 12 mai 2003, alors que la décision définitive concernant l’affaire du requérant se plaint a été rendue le 17 avril 2002, soit plus de six-mois avant.
17.
Le requérant n’a pas fait de commentaires à cet égard.
18.
La Cour note que selon l’article 35 § 1 de la Convention, le délai de six mois court à compter de la décision définitive dans le cadre de l’épuisement des voies de recours internes.
19.
Elle rappelle que les questions d’épuisement de voies de recours internes et de délai de six mois sont étroitement liées. La finalité de l’article
35 § 1, qui énonce la règle de l’épuisement des voies de recours internes, est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que la Cour n’en soit saisie (voir, par exemple,
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
‑
XI). Le requérant doit avoir fait un usage normal des recours internes vraisemblablement efficaces et suffisants afin de porter remède à ses griefs (
Paul et Audrey Edwards c. Royaume-Uni
, n
o
‑
II
;
Moreira Barbosa c. Portugal
(déc.), n
o
‑
V (extraits)). La Cour ne saurait prendre en compte les recours dont l’exercice est laissé à la discrétion de autorités publiques et qui, en conséquence, ne sont pas directement accessibles aux requérants. De même, les recours qui ne sont pas assortis de délais précis engendrent de l’incertitude et rendent inopérante la règle des six mois prévue à l’article 35 § 1 (
Williams c.
Royaume-Uni
(déc.), n
o
32567/06, 17 février 2009).
20.
En l’espèce, la Cour constate que le litige portant sur le paiement par le requérant d’une somme d’argent en faveur du syndicat des copropriétaires, qui s’est déroulé en l’absence du requérant, a été tranché par un jugement du 6 décembre 2001 du tribunal de première instance de Oradea. Estimant qu’il avait été privé de son droit à se défendre du fait de son assignation par voie d’affichage, le requérant a contesté ledit jugement d’abord par le biais d’un recours, rejeté par une décision du 17 avril 2002, ensuite par le biais d’un pourvoi pour cause d’irrégularité d’assignation, rejeté le 17 septembre 2002 par le tribunal départemental de Bihor.
Le 15 janvier 2003, le Procureur général auprès de la Cour suprême de Justice, saisi par le requérant, a refusé d’interjeter un recours en annulation à l’encontre du jugement du 6 décembre 2001.
21.
Compte tenu de ce que le recours en annulation était une voie de recours extraordinaire qui n’était pas à la disposition du requérant, la Cour estime qu’un tel remède ne peut pas passer pour efficace et ne saurait être pris en compte dans le calcul du délai de six-mois.
La Cour estime en conséquence que la «
décision interne définitive
» était la décision du 17 septembre 2002 du tribunal départemental de Bihor.
Or, le requérant a introduit sa requête le 12 mai 2003, plus de six mois après la décision du 17 septembre 2002.
Partant, la Cour constate que le grief du requérant est irrecevable pour non-respect du délai de six
mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention, et doivent être rejetés en application de l’article 35 § 4.
22.
Concernant le grief tiré de l’atteinte alléguée au droit au respect des biens garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, la Cour constate qu’en dehors de l’allégation d’une demande de vente aux enchères de son appartement, le requérant n’a fourni aucune autre précision, ni soumis des documents pertinents. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article
35 §§
3
(a) et 4 de la
Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Marialena Tsirli
Alvina Gyulumyan
Greffière adjointe
Présidente